Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre Biserica şi conceptul de Securitate - partea a III a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Contribuţia religiei creştine la realizarea stării de securitate 
  
2. Biserica Ortodoxă Română, statul şi societatea 
  
Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa şi păstrează unitatea dogmatică, canonică şi de cult cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, în cadrul Bisericii Ortodoxe Universale. 
  
În România, Biserica Ortodoxă Română este naţională şi majoritară şi cuprinde pe toţi credincioşii de religie creştină ortodoxă din România şi diaspora ortodoxă română. În conformitate cu datele ultimului recensământ al populaţiei din 2002, din totalul populaţiei României, un număr de 19.802.239 locuitori sunt creştini ortodocşi, reprezentând 86,8% din populaţia tării. 
  
În prezent, Biserica Ortodoxă Română are 37 de eparhii în ţară şi peste hotare (15 in 1989), în eparhiile din ţară funcţionând un număr de 14000 unităţi bisericeşti - parohii, filii, mânăstiri şi schituri (12236 in 1989). Asistenţa pastorală şi religioasă este asigurată de 53 arhierei (23 in 1989), 11105 preoţi şi diaconi. Viaţa monahală se desfăşoară în 531 aşezăminte 
  
monahale, în care trăiesc în rugăciune, studiu şi muncă 7532 monahi şi monahii (2511 in 1989). Din punct de vedere al organizării, canonic şi administrativ, Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie, cu titulatura de Patriarhia Română. 
  
După anul 1989, Biserica şi-a reluat dintr-o altă perspectivă activitatea socialumanitară, prin înfiinţarea unor asociaţii caritabile în vederea ajutorării orfanilor, a bătrânilor şi persoanelor cu handicap, prin asistenţa religioasă în spitale, orfelinate şi azile de bătrâni. 
  
O importantă preocupare a Bisericii Ortodoxe Române, după anul 1990 este de a redescoperi şi a pune în practică misiunea creştină în societatea modernă şi, în special, catehizarea propriilor credincioşi prin educaţie şi participare activă, conştientă la viaţa liturgică şi socială a Bisericii. Valorile morale creştine tradiţionale sunt confruntate cu promovarea pseudo-valorilor, adeseori contrare Evangheliei; indiferenţa faţă de religios, încercarea de a scoate credinţa religioasă din sfera publică şi transformarea ei într-o chestiune privată, individuală, pare a prinde tot mai mult teren; se constată fenomenul de diluare sau relativizare a credinţei. 
  
Credinţa religioasă este, deseori, substituită prin alte sisteme de credinţă, de multe ori sincretice, care încearcă să satisfacă preocupări speciale ale unor grupuri sau indivizi. În acest context, numărul celor care trăiesc sub pragul sărăciei continuă să crească. Acestea pot fi câteva considerente, dintre multe altele, pentru care Biserica Ortodoxă Română se declară adeptă a deschiderii ecumenice şi colaborării inter-creştine, în scopul redescoperirii unităţii tuturor creştinilor. Pe plan local, sunt în desfăşurare diferite proiecte de colaborare ecumenică. Eforturile de “vindecare” a rănilor trecutului, şi de fundamentare a relaţiilor pe baze noi, care să fie conforme epocii moderne, trebuie să se circumscrie ununui dialog sincer şi deschis. 
  
Biserica Ortodoxă Română afirmă ideea creştinismului ortodox ca element fundamental al „sufletului românesc”. Consecinţa acestui fapt, într-un stat ca România, stat naţional prin constituţie, a fost că Biserica Ortodoxă Română este considerată „biserică naţională”. Un întreg trecut de susţinere a cauzei naţionale face din Biserica Ortodoxă Română şi din Biserica Greco-Catolică, „stâlpi” ai promovării cauzei naţionale în ţara noastră. 
  
Asocierea religiei cu identitatea naţională poate avea efecte negative, existând riscul ca identitatea naţională să nu fie considerată o valoare existenţială umană, ci esenţă, condiţie necesară şi scop uman. Punctul de vedere echilibrat susţine că divizarea etnică nu este Voinţă Divină. Biserica trebuie să ştie că trebuie să rămână loială lui Dumnezeu, toate celelalte acţiuni ale sale fiind în mod necesar subordonate acesteia. Nu înseamnă o negare a valorilor naţionale ci o revitalizare a lor. Dar, aşa cum spunea apostolul: vindecarea completă şi tonifierea rămân ca speranţă de viitor (Coloseni 3:8-13): 
  
În planul reînnoirii ortodoxiei, Biserica Ortodoxă Română a „patronat” neoficial, la început de secol XX, „Oastea Domnului”, mişcare fondată în anul 1920, la Sibiu de către Iosif Trifa, preot ortodox transilvănean, ca o mişcare evanghelică reînnoitoare în interiorul Bisericii. Mişcare esenţial laică, alcătuită din creştini ortodocşi (credincioşi şi loiali bisericii lor, prezenţe nelipsite la slujbele bisericeşti, care participau la studii Biblice, întâlnire de rugăciune), Oastea Domnului a continuat să existe, fiind puternică în zonele rurale. Deşi nu există date despre membrii mişcării, se estimează că aceştia ar atinge 500.000de membri. Oastea Domnului a fost reactivată după anul 1989. În anii comunismului, Biserica Ortodoxă Română devine o „anexă” a partidului-stat, cu toate că o anumită autonomie a continuat să subziste. O tendinţă de reînnoire a Ortodoxiei române se constată abia în anii din urmă, după Revoluţia din anul 1989. 
  
La cumpăna secolelor XX-XXI, raporturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi mediul politic au figurat ca temă prioritară în atenţia înaltei ierarhii ortodoxe române. În mod tradiţional, ortodocşii nu urmăresc să suprapună instanţele bisericeşti celor statale. Punctul de vedere al creştinismului occidental asupra politicii este unul deschis, cuprinzător. Atât bisericile catolice cât şi cele protestante au dogme teologice cuprinzătoare despre misiunea bisericii şi rolul statului, dogme străbătute de un puternic sentiment de autonomie. Astfel, bisericile pot intra uşor în conflict cu statul, care tinde să controleze şi să regleze societatea. 
  
Biserica Ortodoxă se defineşte mai cu seamă ca factor spiritual, neavând un puternic sentiment al responsabilităţii sociale sau politice. Bisericile occidentale îşi manifestă voinţa pentru asumarea responsabilităţii în modelarea proceselor sociale, politice şi economice, în timp ce biserica ortodoxă consideră că ceea ce e în afara spaţiului „spiritual” este responsabilitatea statului. În „The West: Unique, Not Universal”, S. Huntington dădea drept caracteristice pentru Occident: „Dumnezeu şi Cezar, biserică şi stat, autoritate spirituală şi autoritate temporală”, concluzionând: „În Islam, Dumnezeu este Cezar, în China şi Japonia, cezarul este Dumnezeu, în Ortodoxie Dumnezeu este „asociatul” Cezarului”. 
  
Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în problemele sociale a fost relativ redusă înainte de 1945, dar s-au înregistrat şi exemple notabile (azile de bătrâni, cantine populare, burse pentru studenţii săraci etc. În anii regimului comunist, politicul şi sacrul au fost monopolizate de către PCR. În ciuda acestor neajunsuri, marele merit al Bisericii Ortodoxe Române este acela că a reuşit să păstreze starea religioasă tradiţională a poporului român, menţinându-şi structurile în funcţiune într-un mediu de multe ori ostil.  
  
După anul 1989, s-au înregistrat tentative de culpabilizare a Bisericii Ortodoxe Române pentru „colaborarea” cu regimul comunist şi securitatea, dar şi de contestare „internă” a înaltei sale ierarhii. În egală măsură – în condiţiile existenţei unui puternic curent popular favorabil Bisericii Ortodoxe Române – puterea şi partidele politice au contat, mai evident sau mai puţin evident, să-şi extindă influenţa asupra Bisericii. Până în prezent, Biserica Ortodoxă Română a reuşit să reînnoade tradiţia istorică a locului important ocupat de Biserică în societate şi să impună respect puterii seculare; totodată ea a reuşit să-şi menţină echidistanţa politică şi să se impună drept un interlocutor privilegiat al puterii. În viziunea conducerii Bisericii Ortodoxe Române, responsabilitatea politică a Bisericii nu ţine de implicarea în politici de partid, ci de „fertilizare” a acestora. Se impune identificarea în mod responsabil a acţiunilor ce pot fi asumate de către biserică. Altele trebuie combătute deschis, precum cazurile de corupţie, dezechilibrele sociale, sau problemele homosexualilor, prostituţiei, pornografiei, avortului etc. 
  
Câteva capitole speciale continuă să fie deschise în dialogul Biserica Ortodoxă Română – mediul politic: restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist; raporturile Biserica Ortodoxă Română – Biserica Greco-Catolică etc. Discuţiile pe tema restituirilor bunurilor Bisericii se apropie de final, conturându-se o soluţie în cadrul reglementării de ansamblu a problemelor proprietăţii în România. Concomitent, statul s-a eschivat de a se transforma în „arbitru” în disputa dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică, puterea politică apreciind că cele două biserici naţionale trebuie să-şi rezolve prin dialog direct diferendele de proprietate 
  
În momentul de faţă, atenţia Biserica Ortodoxă Română se concentrează pe lucrarea de asistenţă socială şi pe asanarea morală a societăţii. Trebuie înfruntată mai ales provocarea secularismului agresiv, a degradării morale a societăţii precum şi a puternicei competiţii religioase. Pentru a răspunde acestor provocări Biserica Ortodoxă Române caută noi căi de împărtăşire a mesajului evanghelic, adaptate realităţii sociale. Ierarhia Bisericii consideră că este necesar ca oamenii să simtă din nou că îşi găsesc libertatea în Biserică, pentru că principalul scop al Bisericii constă în sprijinirea cel puţin morală a oamenilor. Biserica trebuie să realizeze că responsabilitatea creştină implică acţiuni concrete pentru rezolvarea diverselor şi dificilelor sarcini ce apar în contextul social. Figuri de prestigiu ale Bisericii Ortodoxe Române, de la P.F.P. Teoctist, la I.P.S. Anania sau I.P.S. Pimen, şi-au unit în deseori glasul pentru a înfiera „lăcomia”, „răutatea”, „acumularea de averi în dispreţul moralei” şi au pledat pentru combaterea, prin eforturi unite, a sărăciei, degradării morale şi „pierderii speranţei de mai bine”. Deşi unele luări de poziţie ale înaltelor feţe bisericeşti au provocat nemulţumire în mediul politic, se impun câteva observaţii notabile: Biserica Ortodoxă Română nu a contestat rolul mediului politic în modernizarea ţării, ci a combătut efectele negative şi „pagubele colaterale” ale unei tranziţii lipsite de morală; atitudinile sociale şi politice polemice din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, s-au integrat în luările de poziţie ale societăţii civile, şi reprezintă semnale autentice pentru putere (mai ales în situaţia în care societatea civilă „vorbeşte” doar prin presă, câteva ONG-uri, sindicate şi Biserica Ortodoxă Română şi alte asociaţii religioase, evidenţiind, încă, un grad insuficient dezvoltat de angajament public. În circumstanţele prezente, cu toate că spaţiul politic este bine încadrat de partide şi organizaţii, opinia publică continuă să exprime numeroase reţineri faţă de modul de organizare şi funcţionare a democraţiei şi statului de drept. Ca urmare, publicul conferă Bisericii o cotă remarcabilă de încredere (peste 80 şi respectiv 70%), ambele instituţii fiind urmate de presă şi de departe de guvern sau parlament. Aceste sondaje subliniază locul important al Bisericii, şi, în acelaşi timp, etalează slăbiciunile democraţiei noastre. Este meritul Bisericii Ortodoxe Române că reuşeşte ca, beneficiind de un suport popular de masă, să urmeze o direcţie constructivă în relaţiile cu mediul politic, evitând capcanele „extremismului ortodox” şi implicării directe în politic. 
  
Biserica şi Armata reprezintă instituţii de afirmare a identităţii şi unităţii naţionale. Armata, pe lângă faptul că este o instituţie a statului, este şi o instituţie a poporului, oastea fiind constituită din cetăţenii ţării. Astfel, se poate spune că Biserica şi Armata sunt două instituţii fundamentale ale poporului român. Armatei îi revine apărarea armată, iar Bisericii apărarea spirituală a integrităţii şi fiinţei naţionale. Prezenţa preoţilor în Armata ţării este mai mult decât necesară, căci prin misiunea lor aceştia au îndatorirea de a face educaţie religioasă. În structurile militare, educaţia religioasă este componentă a programului de fortificare morală, de dezvoltare a virtuţilor ostăşeşti, de înţelegere a menirii militarilor în viaţa societăţii, a poporului pe care îl slujesc. Însoţirea militarilor de către preot în misiunile internaţionale cu caracter umanitar în cadrul NATO, pe câmpul de luptă, întregeşte asigurarea asistenţei religioase în armata noastră, căci preotul nu rămâne numai povăţuitor, ci devine camaradul credincios şi devotat care împarte cu militarul oboseala, lipsurile şi primejdia morţii. 
  
În sensul provocărilor moral-creştine ale vremii, pe data de 9 mai 2000, proiectul de lege privind constituirea şi organizarea clerului militar a fost adoptat de Camera Deputaţilor şi prevede că preoţii militari vor fi asimilaţi ofiţerilor superiori. 
  
Biserica şi armata sunt două entităţi superior organizate. În fiecare este prezentă imaginea conducătorului (Moise, Hristos şi Mahomed şi respectiv comandantul militar) care îi iubeşte în mod egal pe toţi indivizii respectivei comunităţi. Biserica prezintă şi o trăsătură democratică, înaintea lui Iisus Hristos toţi fiind egali. De aici şi apropierea între comunitatea creştină şi familie, credincioşii spunându-şi fraţi întru Hristos, fraţi prin iubirea pe care o împărtăşesc pentru Iisus Hristos şi Hristos pentru ei. În armată situaţia e similară, comandantul tratând în mod egal militarii, formându-şi astfel imaginea unui tată: ceea ce creează spiritul de camaraderie. Similarităţi întâlnim şi din punct de vedere structural: fiecare, şi armata şi biserica dispun de o anumită ierarhie, diferenţa provenind din faptul că lui Iisus Hristos i se atribuie mai multă cunoaştere şi grijă faţă de credincioşi decât poate fi vorba în cazul comandantului militar. Dar coeziunea armatei nu se bazează numai pe camaraderie şi imaginea comandantului ci şi pe ideea de patrie, popor, glorie, eroism, sacrificiu asumate. Sacrificiul asumat implică valorizare morală. Şi în cazul Bisericii, şi al armatei, coeziunea nu rezultă numai din ataşamentul faţă de conducător (comandant, Hristos), ci şi de ataşamentul faţă de ceilalţi indivizi ai comunităţii. Educaţia moral-religioasă ajută la dobândirea şi întărirea unor virtuţi de mare importanţă pentru tinerii militari şi nu numai: cumpătarea, bărbăţia, curajul, stăpânirea de sine, trebuie să ofere un mod de viaţă izvorât din credinţa creştină. În fond fiecare religie este o religie a iubirii pentru toţi care o îmbrăţişează, dar fiecăreia îi este imanentă intoleranţa sau chiar violenţa faţă de cei ce nu o adoptă. Astăzi, într-o societate din ce în ce mai pluralistă, politic, religios, este necesar să demonstrăm că nu numai libertatea este un dar de la Dumnezeu ci şi unitatea.  
  
Biserica Ortodoxă Română are, după cum s-a subliniat anterior, o puternică tradiţie de toleranţă faţă de alte culte, şi de colaborare cu bisericile creştine surori. În optica Patriarhiei Române, aceste relaţii trebuie să se inspire din fraternitatea dintre oameni şi creştini şi să respingă prozelitismul de masă şi agresiv, manifestat îndeosebi după 1989 de anumite culte neoprotestante, islamice sau chiar de catolicism. În relaţiile cu celelalte Biserici Creştine, Biserica Ortodoxă Română se află mult mai aproape de Bisericile de limbă greacă. O atenţie deosebită s-a acordat relaţiilor cu Bisericile Ortodoxe de origine slavă din Rusia, Serbia şi Bulgaria, care, din diferite motive, cunoscute atât teologilor, cât şi opiniei publice, se situează pe o poziţie rezervată, uneori chiar de competiţie, faţă de Biserica Ortodoxă Română. 
  
3. Ecumenismul Bisericii Ortodoxe şi integrarea României în structurile euro-atlantice 
  
În ceea ce priveşte relaţiile externe, Biserica Ortodoxă Română participă la activităţile din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), la Conferinţa Bisericilor Europene (KEK), şi în numeroase Comisii mixte de dialog cu alte Biserici. Instituţiile de învăţământ teologic au şi ele un rol activ în menţinerea relaţiilor externe ale Bisericii Ortodoxe Române, Facultăţile de Teologie stabilind parteneriate cu instituţii de învăţământ teologice occidentale, în special catolice şi protestante. 
  
4. Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte biserici ortodoxe 
  
După anul 1990, statul rus a recunoscut legalitatea mai multor Biserici ortodoxe care s-au desprins de Patriarhia Moscovei în diferite perioade istorice anterioare, cele mai multe în secolul XX. Acestea sunt: Biserica Ortodoxa Rusă de rit vechi, popovtii (adică cei care au cler); Biserica Ortodoxă Rusă de rit vechi, bezpopovtii sau pomorienii (cei care nu au cler); Biserica Ortodoxă Rusă Adevărată, numită şi Biserica Catacombelor (răspândită în special în Siberia şi Extremul Orient); Biserica Ortodoxă Rusă de peste Hotare; Biserica Ortodoxă Rusă – Patriarhia Kievului (răspândită în special în Siberia, în locurile cu concentrare mare de ucraineni); Biserica Ortodoxă Catolică din Rusia. Există şi alte Biserici sau grupări ortodoxe în Rusia, care refuză să se înregistreze, considerând statul rus opera Satanei. Numărul acestora, însă, este neînsemnat şi autorităţile ruse nu furnizează nici un fel de informaţii cu privire la titulatura şi aria lor de răspândire. La 27 septembrie 1992, Episcopul Petru, din Republica Moldova, s-a adresat Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu rugămintea de a-l primi sub oblăduirea as canonică. Cu puţin timp în urmă a fost izgonit cu brutalitate din scaun pentru "naţionalism românesc". Patriarhia Română l-a luat sub oblăduirea sa pe Episcopul Petru. Urmare a acestor evenimente, la 26 septembrie 1992, un număr de 275 de persoane, reprezentanţi ai vieţii politice din Basarabia, aveau să ceară Patriarhiei Române "restabilirea", în cadrul acesteia, a "Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi), cu sediul la Chişinău şi desprinderea administrativ-canonică totală de Patriarhia Moscovei".  
  
În ceea ce priveşte relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă Rusă, acestea au gravitat în ultima perioadă în jurul recunoaşterii oficiale a Mitropoliei Basarabiei şi Bucovinei de către Biserica Ortodoxă Rusă. Aşa cum s-a evidenţiat anterior, în spaţiul fostei U.R.S.S. s-au constituit mai multe Biserici independente de Patriarhia Moscovei, între care şi Mitropolia Basarabiei (azi sub jurisdicţia Patriarhiei Române). S-a constituit "Adunarea Eparhială"a Mitropoliei Basarabiei, după care, constatând legitimitatea acesteia, Patriarhia Română a recunoscut, la 19 decembrie 1992, "reactivarea Mitropoliei Basarabiei". Luate prin surprindere, atât Patriarhia Moscovei, cât şi eparhia dependentă de ea de la Chişinău, aveau sa reacţioneze în timp sub diverse forme. A urmat un schimb intens de scrisori între Patriarhul Teoctist şi Patriarhul Aleksie al II-lea; a existat o comunicare, tot epistolară, între Patriarhul nostru şi unii primminiştri de la Chişinău, în care fiecare parte îşi susţinea poziţia. În corespondenţa patriarhilor a fost invocat un principiu de drept canonic, referitor la faptul dacă, pe acelaşi teritoriu, poate fi sau nu exercitată autoritatea unuia sau a mai multor episcopi. Realităţile bisericeşti din zilele noastre demonstrează, cu numeroase exemple, că pe acelaşi "teritoriu canonic"pot fiinţa mai multe eparhii. În Europa Centrală activează, în bună înţelegere reciprocă, eparhii ruseşti, româneşti, sârbeşti, constantinopolitane. Ierarhia Bisericii Ortodoxe Rusă a suferit o înfrângere, fiind silită să cedeze cerinţelor impuse de organisme internaţionale: Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Consiliul Europei. Prea Fericitul Patriarh Teoctist a ştiut să adopte faţă de "omologul"sau de la Moscova o atitudine înţeleaptă, lăsând să se înţeleagă că în relaţiile dintre cele două Biserici trebuie să primeze ceea ce le-a unit şi le uneşte, dar că nu trebuie date uitării nici acele probleme în care părţile se află în dezacord. În consecinţă, problema Mitropoliei Basarabiei a fost abordată în subsidiar în toate intâlnirile dintre cei doi Patriarhi. 
  
După ce au eşuat toate acţiunile de impiedicare a înfiinţării Mitropoliei Basarabiei sub fireasca subordonare canonică a Bisericii Ortodoxe Române, după sentinţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Consiliului Europei, Patriarhia Rusă a încercat să apeleze la strategii noi, care nu pot fi încadrate în canoanele bisericeşti, Patriarhia Rusa încercând diversiuni, acţiuni de discreditare, de compromitere sau ameninţări mai mult sau mai puţin directe. Acestea par a fi încercări destinate a reduce, pe cît posibil, limiteze efectele hotărârii date, anul acesta, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), prin care Guvernul Republicii Moldova era obligat să accepte reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei. Jubileului de 50 de ani al mitropolitului rusofil al Chişinăului şi al întregii Moldove, Vladimir, a prilejuit o astfel de acţiune neortodoxă . Aflat în fruntea unei puternice delegaţii, trimise în capitala Republicii Moldova de Patriarhul Moscovei şi întregii Rusii, Alexei al II-lea, mitropolitul Smolenskului şi Kaliningradului, Kiril, prin discursul adoptat, părea a da tonul acţiunii antiromâneşti. "Noi considerăm crearea aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei pe teritoriul Moldovei drept o schismă bisericească", a declarat Kiril într-o conferinţă de presă, fiind de părere că formarea unei eparhii pe teritoriul unei alte eparhii este o faradelege bisericească; ceea ce e echivalent cu un îndemn de evitare a lăcaşurilor Mitropoliei Basarabiei. Prea Fericitul Kiril a mai spus ca reactivarea Mitropoliei Basarabiei are "o singură explicaţie şi aceasta este una marcata de pacat . Poate fi vorba nu de o oportunitate bisericească, nu despre mântuirea oamenilor, ci despre o politică, astfel creându-se un precedent grav". Înaltul ierarh a menţionat că ideea schismei a apărut în România, de unde a şi fost importată, şi a chemat clerul şi societatea să evite lăcaşurile Mitropoliei Basarabiei. În acelasi timp, referindu-se la faptul că în chestiunea Mitropoliei Basarabiei nu s-ar fi ţinut cont de canoane, Kiril a mai declarat, fără să aprecieze dacă este un avertisment sau o constatare, ca "dacă regulile bisericeşti sunt încălcate în asemenea mod, cei care le incalcă vor avea de suferit din această cauză". Mitropolitul Kiril s-a angajat chiar să discute cu Patriarhii Rusiei şi României o strategie de combatere a unor eventuale ciocniri şi vărsări de sânge între enoriaşii celor două Mitropolii, oficializate în Republica Moldova. De la înregistrarea Mitropoliei Basarabiei, nimeni nu a mai facut o declaraţie atât de incendiară. La Chişinău, ideea confruntărilor sângeroase, din cauza unor conflicte confesionale, nu a mai fost în atenţie de mult timp. De aceea, poate, este atât de evident caracterul scandalos, deloc duhovnicesc al spuselor Mitropolitului Kiril. Însă aduce şi soluţii situaţiei create, Patriarhia Rusă propunând Bisericii Ortodoxe Romane să deschidă o reprezentanţă la Chişinău. "Am trimis, in nenumărate rânduri, scrisori la Bucureşti, chiar adresate personal de Patriarhul Aleksei Patriarhului Teoctist, cu rugămintea de a relua dialogul, dar nu am primit nici un răspuns şi cazul a fost trimis în judecată. Regretăm că Patriarhia Română a refuzat un dialog frăţesc, dar pe de altă parte rămânem deschişi pentru orice contacte şi colaborare cu Biserica Ortodoxă Română pentru a rezolva aceasta problemă", a afirmat el. Surse din cadrul Mitropoliei Basarabiei, care au ţinut să-şi păstreze anonimatul din cauza "dictaturii comuniste"de la Chişinău, au calificat acţiunile "Bisericii surori"ca fiind pur politice, iar acuzaţiile aduse Bisericii Ortodoxe Române sunt considerate o diversiune. În sprijinul acestor afirmaţii, trebuie precizat că la ultima întâlnire dintre Patriarhia Română şi cea Rusă, care a avut loc la Chişinău, ultima a promis că va comunica data şi locul următoarei runde de negocieri. "Patriarhia Rusiei nu şi-a ţinut făgăduiala, astfel că afirmaţiile mitropolitului Kiril, cum că Biserica Ortodoxă Română a refuzat dialogul, nu sunt adevărate". În ceea ce priveşte "schisma", a devenit un fapt cunoscut că Biserica Rusă are mari probleme de unitate, mai multe Biserici din cadrul ei dorind să se desprindă şi să devină independente. Este cazul Ucrainei, dar nu numai. Patriarhia Română nu a reacţionat printr-un punct de vedere oficial, pentru acest lucru fiind nevoie de "chibzuinţă", chibzuinţă ce caracterizează de altfel întreaga paletă a relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române. Imediat după discursul ierarhului moscovit, deputatul PPCD Vlad Cubreacov, consilier al Mitropoliei Basarabiei, era de părere că acest tip de declaraţii pot fi asemănate celor mai "urâte tradţtii ale imperialismului rusesc", exprimându-şi totodată regretul pentru că înaltul ierarh rus nu poate face deosebirea între unitatea de credinţă şi unitatea administrativă, punctând faptul că pentru a fi cu toţii creştini ortodocşi, nu este neapărat să fim conduşi de Moscova. Din păcate, Mitropolitul Kiril trădeaza un mod de gândire politic secular şi străin modului de gândire creştin, care decurge din litera şi spiritul evanghelic , a conchis Cubreacov. De altfel, pe Internet, site-uri neoficiale din R. Moldova publică informaţii legate de Mitropolia Basarabiei. La adresa www.intelnet.md, există un document conform căruia "este evident ca autorităţile bisericeşti ruse, legate puternic de aparatul de stat, se tem de pierderea influenţei asupra populaţiei. Patriarhul Rusiei, Alexei, pe numele său laic Ridiger, a servit aproape 25 de ani în cadrul Direcţiei a 5-a a KGB. Ca agent acoperit, Ridiger, care a lucrat din 1964 până în 1987 în administraţia Patriarhiei Ruse, purta numele de Drozdov - mierla, în limba rusă, şi activitatea sa consta în transferarea banilor strânşi de biserică în fondul PCUS şi în aşa-numitul "fond al Păcii"creat de sovietici pentru susţinerea unor acţiuni de propagandă împotriva NATO". 
  
5. Relaţii cu bisericile ortodoxe orientale 
  
Pentru a se putea concretiza într-o perspectivă cât mai apropiată Declaraţia finală adoptată la încheierea Dialogului Teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Orientale, se continuă analiza aspectelor de ordin liturgic şi pastoral, în vederea realizării comuniunii depline. 
  
6. Relaţii panortodoxe 
  
Sfântul şi Marele Sinod Panortodox - convocarea acestuia este pregătită de câteva decenii de către Bisericile Ortodoxe, până acum având loc întruniri ale Conferinţei Panortodoxe Preconciliare, la care Biserica Ortodoxă Română a participat prin delegaţi. 
  
Relaţii cu Biserica Anglicană - dialog teologic 
  
Relaţii cu Biserica Lutherană - dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Federaţia Mondială Lutherană 
  
Relaţii cu Biserica Reformată - dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Alianţa Mondială Reformată 
  
Dialogul teologic ortodox-catolic – deşi a dat impresia că se află într-un impas, după întâlnirea de la Balamand a Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic Internaţional din 1993, comisia s-a reunit la Baltimore, S.U.A., în perioada 9-19 iulie 2000. 
  
Relaţiile cu Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică - constituie o preocupare importantă atât pentru societatea românească, cât şi pentru ierarhiile ambelor biserici naţionale. Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică, este o Biserică catolică de rit bizantin, care împreună cu un miliard de credincioşi din cele mai culte şi civilizate popoare ale lumii, inclusiv toate popoarele romanice sau de origine latină, face parte din Biserica Universală, Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, sub jurisdicţia Papei de la Roma („urmaşul legitim al Sfântului Apostol Petru, Corifeul Apostolilor, care a fost constituit de Isus Cristos ca piatră sau stâncă pe care a clădit Biserica Sa”). Între Biserica Ortodoxă Română şi cea Greco-Catolică, deosebirile nu se reduc doar la acele cuvinte din vocabularul liturgic, ortodocşii folosind cuvintele: milă, miluieşte, slavă şi duh, iar greco-catolicii: îndurare, îndură-te, mărire şi spirit. Deosebirile fundamentale nu sunt în cuvinte, care exprimă acelaşi lucru. Deosebirile fundamentale între cele două Biserici sunt dogmatice. Vor fi supuse atenţiei numai câteva, cele mai importante şi, în primul rând, cele patru puncte cunoscute sub numele de “Florentine”: Primatul Papal, Filioque sau purcederea Spiritului Sfânt şi de la Fiul, Purgatoriul sau locul curăţitor de dincolo de mormânt şi Azima ca materie validă pentru Sfânta Euharistie sau Cuminecătură. Pe lângă elementele dogmatice – care au format subiectul discuţiilor şi hotărârii Sinodului Ecumenic de la Florenţa din anii 1438-1439 şi al Unirii cu Roma a românilor din Transilvania la anul 1700 – se evidenţiază şi cele despre Infailibilitatea Papei, despre Taina Sfintei Căsătorii şi despre divorţ. 
  
Dialogul de reconciliere între cele două Biserici surori este în desfăşurare, fiind, în general, marcat de sinceritate şi dorinţă de pace adevărată. De altfel, este cunoscut faptul că după Adunarea Naţională de pe platoul Romanilor de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, delegaţia constituită din doi greco-catolici, (Alexandru Vaida Voievod şi Episcopul Iuliu Hossu), şi doi ortodocşi, (Vasile Goldiş şi Episcopul Miron Cristea), a prezentat Regelui Ferdinand şi guvernului din Bucureşti, Hotărârea de Unire a Ardealului cu România, rezultat al luptei dusă de românii ardeleni după Unirea cu Roma, începând cu Episcopul grecocatolic Inochentie Micu Klein, luptă continuată de Şcoala Ardeleană şi Partidul Naţional Român. Nemulţumirile actuale ale greco-catolicilor provin din nerezolvarea situaţiei retrocedării bunurilor Bisericii Greco-Catolice. Bunurile patrimoniale ale Bisericii Române Unite au fost confiscate, în anul 1948, - mobile şi imobile, clădiri şcolare, reşedinţe episcopale, protopopeşti, parohiale şi mănăstireşti -, şi au fost repartizate atât statului comunist ateu cât şi Bisericii Ortodoxe Române (lăcaşurile de cult au revenit Bisericii Ortodoxe). După Revoluţia din Decembrie 1989, noul regim, în asentimentul ierarhiei ortodoxe, a redat Bisericii Române unite cu Roma drepturile fireşti, însă nu i-a restituit şi bunurile confiscate şi deci nici lăcaşurile de cult. Numărul credincioşilor români greco-catolici este conform celor comunicate de către Episcopul român unit de Oradea, PSS Virgil Bercea, în emisiunea "Credo"a Postului naţional nr. 2 de Televiziune din 2 martie 1998, între 840.000-860.000 de credincioşi şi 800 de preoţi. Dar aceste cifre sunt relative, fiind valabile numai pentru data în care au fost comunicate, revenirile de la Ortodoxie intensificându-se, mai ales, după evenimentele prilejuite de preluarea de către greco-catolici a Catedralei episcopale "Schimbarea la Faţă"din Cluj, la 13 martie 1998, în urma unei hotărâri judecătoreşti definitive. Marşul din 20 martie 1998 a celor 3000 de preoţi ortodocşi din Transilvania, chemaţi la Cluj să se "roage pentru duşmanii neamului"(care ar fi "greco-catolicii"), a fost considerat un avertisment semnificativ pentru puterea seculară. Prin restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale către Biserica Română Unită cu Roma, nu se împiedică exercitarea dreptului la libertate religioasă pentru un număr mare de credincioşi ortodocşi, aşa cum, în mod greşit, se vehiculează ideea la anumite nivele ale societăţii româneşti. Actul de restituire va trebui să aibă o stipulare clară în acest sens (s-ar putea folosi alternativ bisericile retrocedate acolo unde va fi cazul), stipulare menită să apere dreptul la libertatea religioasă atât al credincioşilor ortodocşi cât şi al celor greco-catolici. De fapt, adevărata “luptă” a Bisericii Greco-Catolice nu se poartă cu Biserica Ortodoxă Română, ci mai degrabă cu statul. 
  
În perioada de după 1989 până în prezent, s-au înregistrat:  
  
- cereri sau plângeri locale ale parohiilor reînfiinţate pentru biserică, case parohiale, pământuri bisericeşti;  
  
- cereri ale episcopilor pentru restituirea marilor clădiri, sedii episcopale, biserici-catedrale, clădiri şcolare (grădiniţe, şcoli de meserii, licee, academii teologice);  
  
- acţiuni în forţă ale laicatului, dar bazate pe decizii judecătoreşti (când organele Statului nu au fost în stare să aplice legea). Ultimul caz mediatizat: Ocna Mureş;  
  
- memorii în presă, memorii adresate instituţiilor statului, cu scop "retrocedant",(primul, la 29.1.1990 către Ministerul Cultelor şi apoi, în serie, către guverne, ministere, preşedintele Statului şi chiar guvernelor străine) Soluţia propusă în Decretul-Lege 126/1990 ca diferendele să se rezolve prin dialog cu Biserica Ortodoxă Română a acutizat şi mai mult situaţia. S-au rezolvat prea puţine cazuri, iar această “pasare” a dialogului către Biserica Ortodoxă Română, a dus la o amânare a rezolvării situaţiei şi la apariţia a numeroase stări conflictuale. Decretul 126/1990 a creat, deci, tensiuni sociale între credincioşii ortodocşi şi cei greco-catolici, a generat o serie de acţiuni în justiţie, neducând, în nici un fel, la soluţionarea problemei proprietăţii Bisericii Române Unite cu Roma, Greco- Catolice. Conflictul interconfesional de la Ocna Mureş a luat o turnură neaşteptată, după ce Curtea Supremă de Justiţie a decis în favoarea Greco-catolicilor. Magistraţii celui mai înalt for judecătoresc au hotărât ca lăcaşul de cult din Ocna Mureş, disputat de cele două comunităţi religioase, se cuvine grecocatolicilor, datorită faptului că biserica le-a aparţinut până în anul 1948. Acum, ortodocşii, considerându-se nedreptăţiţi, vor să apeleze inclusiv la instanţele internaţionale, pentru a obţine câştig de cauză. Conflictul interconfesional de la Ocna Mureş s-a acutizat pe parcursul acestui an, în paralel cu procesele strămutate de la Judecătoria Aiud, la Tribunalul Alba, la Curtea de Apel Alba Iulia şi, în final, la Curtea Supremă de Justiţie, credincioşii celor doua biserici ajungând la confruntări violente. La începutul lunii martie, credincioşii greco-catolici au ocupat lăcaşul de cult, nemulţumiţi fiind de faptul că, deşi dreptul lor la proprietate a fost recunoscut, dreptul lor de folosinţa le-a fost negat de judecătorii din Aiud. Ca replică la faptul că greco-catolicii au blocat intrarea în biserică, baricadându-se înăuntru şi barând accesul cu bănci si lacăte, ortodocşii au distrus gardul împrejmuitor al bisericii, iar, dacă nu ar fi intervenit forţele de ordine, probabil, situaţia ar fi degenerat. După numai o săptămână, ortodocşii au reintrat în posesia efectiva a lăcaşului de cult, pătrunzând noaptea, după ce greco-catolicii au părăsit biserica. Situaţia s-a calmat, aparent, ambele comunităţi aşteptând decizia finală a Curţii Supreme de Justiţie. Avocatul Bisericii Ortodoxe Române, Călin Zamfirescu, a invocat în faţa magistraţilor prevederile Decretului 126/1990, potrivit căruia situaţia lăcaşelor de cult trebuie stabilită de o comisie mixtă a celor două culte, însa greco-catolicii au remis completului CSJ un document rezultat în urma şedinţelor acestei comisii în care se specifica "cu dragoste creştinească, refuzăm să vă dăm lăcaşul". 
  
Disputele s-au purtat şi pe tărâmul dreptului canonic, însă aici diferenţele de reglementare sunt fundamentate între cele doua biserici creştine. IPS Andrei Andreicuţ, Arhiepiscop Ortodox de Alba Iulia, susţine că, potrivit Statutului Bisericii Ortodoxe Române, lăcaşele de cult aparţin comunităţilor de enoriaşi, în timp ce specialiştii in drept canonic greco-catolic atrag atenţia asupra faptului că, în organizarea Bisericii Române Unite cu Roma, lăcaşele de cult aparţin instituţiei ecleziatice şi nu comunităţilor de credincioşi. Indiferent însă de aceste argumente, magistraţii au retrocedat lăcaşul de cult greco-catolicilor, determinându-l pe preotul paroh greco-catolic Alexandru Biriş să declare că "până la urmă justiţia a făcut, cu greu, dreptate". Deocamdată, decizia Curţii Supreme de Justiţie nu a fost pusă în practică, credincioşii ortodocşi continuând să-şi oficieze serviciul religios în biserică, în timp ce, concomitent, consiliul parohial ortodox evaluează bunurile din lăcaşul de cult. 
  
Greco-catolicii aşteaptă ca decizia să le fie comunicată în scris, pentru a prelua biserica. Însă, conflictul nu s-a terminat aici. IPS Andrei Andreicuţ a declarat că Biserica Ortodoxă Română intenţionează să promoveze o cerere de recurs în anulare, iar, dacă nu se va obţine câştig de cauză, se va adresa Curţii Internaţionale a Drepturilor Omului de la Strassbourg. Un alt caz, foarte recent (12 decembrie 2002), este cel din comuna Pruniş (Cluj) unde greco-catolicii şi ortodocşii par a fi în pragul unui conflict. Reprezentanţii parohiei greco-catolice din localitate susţin că au fost anunţaţi că vor trebui să cedeze din nou biserica ortodocşilor, după ce au recuperat lăcaşul de cult, în urma cu un an. În prezent, greco-catolicii şi ortodocşii se judecă pentru biserică la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strassbourg. În tară, ortodocşii au câştigat procesul la Judecătoria Turda, însă greco-catolicii au obţinut înapoierea bisericii la Tribunalul Cluj. După ce au intrat în posesia lăcaşului de cult prin executare silită, greco-catolicii au fost daţi din nou în judecată de ortodocşi. Iar Curtea de Apel Cluj a infirmat sentinţa Tribunalului Cluj şi practic a readus lucrurile în punctul de pornire, cu diferenţa că biserica a trecut, între timp, din mâinile ortodocşilor, în cele ale greco-catolicilor. Magistraţii de la Curtea de Apel au lăsat rezolvarea problemei la latitudinea credincioşilor. Procentul bunurilor restituite şi folosite, procent în cadrul căruia ponderea proprietăţilor recuperate prin instanţă sau prin acţiuni în forţă ale laicatului este covârşitoare în raport cu ponderea pe care o au cele câştigate prin lucrările Comisiei Mixte de Dialog. Astfel în cele şase runde ale întâlnirilor Comisiei Mixte de Dialog la nivel înalt dintre greco-catolici şi ortodocşi s-a reuşit retrocedarea efectivă a doar unui număr de şase biserici (în anul 2002 au mai fost restituite încă trei în acest cadru al dialogului), slujirea alternativă fiind refuzată în toate cazurile cerute de Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică. Acest lucru s-a întâmplat în timp ce, prin alte mijloace, procese sau forţă, s-a reuşit recuperarea a peste 100 de lăcaşuri de cult, în afara acţiunii cadrului creat de decretul nr. 126. 
  
Este adevărat că nu peste tot situaţia este tensionată, exemplu fiind Timişoara, unde capii bisericilor greco-catolica si ortodoxa se înţeleg şi sunt capabili sa rezolve problema retrocedărilor, deşi există opinii conform cărora guvernul nu ar trebui să lase acest tip de probleme la simpla înţelegere a oficialilor locali ai celor doua culte. La sfârşitul anului 2002, laicatul greco-catolic din România şi din întreaga lume, a înaintat autorităţilor politice un „Memorandum”. Printre semnatari se numără cele 5 Eparhii Greco-catolice din România, Eparhia Greco-Catolică Română din Statele Unite ale Americii, misiuni şi comunităţi greco-catolice din alte ţări, în organizaţii ca ASTRU, AGRU, Asociaţia Juriştilor Greco-Catolici, Asociaţia Medicilor Catolici, Noua Mişcare Memorandistă etc. Laicatul este reprezentat de un Comitet de Acţiune care cuprindea personalităţi dintre scriitori, profesori universitari, ziarişti, medici, jurişti, istorici, ingineri, funcţionari de stat, oameni de afaceri, delegaţi ai tuturor eparhiilor mai sus menţionate dar şi membrii ai societăţii civile. Memorandumul a fost tradus în două limbi de circulaţie internaţională (engleză şi franceză) şi trimis, ambasadelor şi misiunilor diplomatice din România, Uniunii Europene, Consiliului Europei, organizaţiei NATO, Papei Ioan Paul al II-lea, guvernelor europene, Guvernelor American şi Canadian, Congresului Statelor Unite ale Americii, organizaţiei Amnesty International şi altor organizaţii din ţară sau străinătate. 
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier 
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte 
  
din cadrul Guvernului României 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Biserica şi conceptul de Securitate - partea a III a / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 250, Anul I, 07 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!