Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Studii > Mobil |   



Despre Biserica şi conceptul de Securitate - partea a II a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Contribuţia religiei creştine la realizarea stării de securitate 
  
4. Despre viitorul educaţiei religioase în cadrul Uniunii Europene de la începutul celui de-al treilea mileniu creştin 
  
Scopul învăţământului rezidă în a comunica cunoştinţe şi a crea deprinderi în direcţia folosirii lor, în cadrul unei profesii. Scopul învăţământului religios constă în instrucţie, adică în comunicarea unui adevăr religios, şi în educaţie, ceea ce înseamnă exercitarea în deprinderea formelor de trăire religioasă. Scopul educaţiei religioase constă în formarea caracterului religios – moral al omului. Nu se poate face educaţie fără instrucţie, fiindcă învăţarea înseamnă cunoaştere. La rândul ei cunoaşterea rămâne fără finalitate dacă nu este aplicată în viaţă . Două probleme sunt importante, şi anume: 1. Cine este responsabil sau cine controlează până la urmă educaţia religioasă în şcolile de stat?; 2. În ce constă conţinutul educaţiei religioase? 
  
În multe ţări, abordarea educaţiei religioase se situează undeva între asigurarea informaţiei cognitive şi oferta educaţiei catehetice. Multă vreme, societatea a fost puternic animată atât gândirea religioasă în general, cât şi de prezenţa vitală a bisericilor în particular. Astăzi încep să se definească două abordări oarecum opuse. În primul rând, ne putem concentra asupra componentei confesionale a educaţiei religioase, redefinind educaţia religioasă ca formă de mărturie - (Aici trebuie făcută precizarea că mărturia, cel puţin în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, a fost mereu unită cu diaconia şi liturghia, şi de cele mai multe ori a devenit, în cele din urmă martiriu, adică jertfire de sine. Ceea ce ne arată că nu există o mărturisire care să nu îşi asume răspunderea jertfelnică, indiferent de contextul în care este făcută.). Profesorul de religie este un martor al credinţei sale. Această abordare este problematică din două motive: Primul motiv se referă la ruptura dintre religie şi alte discipline de învăţământ. Caracterul incognitiv al educaţiei religioase (cel puţin aşa susţin unii) izolează atât materia, cât şi profesorii respectivi viaţa şi activitatea obişnuită din şcoală. Al doilea motiv se referă la aspectul mărturiei religioase într-o societate secularizată, în care, pentru a avea succes, mesajul religios trebuie să fie un exemplu viu transmis de profesorul de religie . În al doilea rând, se poate opta pentru o direcţie diametral opusă în care caracterul cognitiv al educaţiei religioase trebuie scos în evidenţă. Religia devine astfel o materie ca oricare alta din şcoală, producând indiferentism şi absenteism. Concepţia negativă a acestei abordări este că religia nu va fi cu nimic diferită de oricare altă materie şi astfel nu ne putem aştepta la eficienţa şi finalitatea educaţiei religioase. Educaţia religioasă modernă, incluzând colaborarea fructuoasă dintre învăţământul religios şi organele de stat, presupune două lucruri: a) un dialog matur între cei doi factori, dar şi interreligios. b) o politică de stat modernă cu privire la învăţământul religios. 
  
Fundamentul şi temeiul, asupra cărora se sprijină lecţia de religie, este Iisus Hristos, Mântuitorul şi Reînnoitorul lumii. De aceea şi duhul ce trebuie să caracterizeze lecţia de religie, în deosebi lecţia de morală creştină, este duhul libertăţii şi reînnoirii în Hristos . În acest punct trebuie să observăm că scopul lecţiei de morală creştină este formulat foarte corect în programa analitică a clasei a treia de Liceu, când se spune că e „îndrumarea tânărului om de a accepta în mod liber chemarea lui Dumnezeu, de a trăi printr-o cunoaştere conştientă viaţa în Hristos în spaţiul Bisericii şi Tradiţiei Ortodoxe ... ” . Dar şi acolo descrierea materialului cărţii prezintă neajunsuri importante. În mod special, pentru o apreciere (considerare) corectă a moralei creştine este fundamental principiul pe care-l formulează Aposolul Pavel, potrivit căruia „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva” . Hedonismul şi imoralismul nu-l eliberează pe om, ci îl înrobesc şi-l conduc la impas, într-o stare existenţială fără ieşire. Elevul poate cunoaşte acest fapt foarte uşor, dacă învaţă să aşeze aceste concepţii în cadrul unei perspective mai vaste şi să le controleze prin criteriul timpului. În general intercalarea variabilei timpului şi considerarea temelor (subiectelor) morale şi sociale prin această perspectivă trebuie să domine materia moralei creştine din Liceu.  
  
Elevii la această vârstă nu numai că pot, dar şi vor să se mişte la un nivel mai înalt. De aceea şi lecţia are nevoie de o alcătuire teoretică îngrijită. Chiar şi dezvoltarea interesului lor pentru lucrurile sociale impune să fie dată o amploare mai mare dimensiunii sociale a credinţei creştine, ce este adesea revelatoare pentru confruntarea şi soluţionarea problemelor sociale contemporane. „Aici trebuie să fie notat faptul că e necesar şi o clarificare a credinţei vizavi de falsificările ei conştiente sau inconştiente de către creştini sau de către din afara creştinismului. De obicei nu cunoaştem Biserica atât de bine, pe cât credem. De aceea trebuie să o studiem mai bine. Şi de obicei Biserica nu este prezentată atât de bine de aceia ce-i fac propagandă ostentativ. Încă e nevoie să se aibă în vedere interpretările diferite ce i le dau şi în general şi Creştinismului teoriile moral-sociale actuale, ce circulă între tineri” . În sfârşit este necesară existenţa unui material auxiliar specific pentru profesori. Aşa va exista şi informarea specifică, care-l va ajuta pe profesor la o prezentare desăvârşită a materiei lui şi la o confruntare cu succes a problemelor pe care le analizează. Obiceiurile (obişnuinţele) fiecărei generaţii noi se cultivă în cadrele celei anterioare. Astfel se formează şi conştiinţa morală colectivă a fiecărui popor, dar şi-n deosebi a fiecărei generaţii noi a lui. Această conştiinţă colectivă nu se schimbă uşor. Trebuie să treacă cel puţin trei generaţii, ca să se înfăptuiască o schimbare importantă în conştiinţa unei societăţi. Însă când excitaţiile pentru schimbări sunt atât de intense şi atât de multe, precum se întâmplă şi-n epoca noastră, este firesc să se creeze o situaţie instabilă de lungă durată, pe care cu greu o poate cineva urmări. Aşa se interpretează de altfel şi lărgirea prăpastiei între generaţii, pe care o constatăm azi. Viaţa creştină, ca viaţă de învrednicire universală a omului, îmbrăţişează fiecare element omenesc autentic, oriunde şi oricând îl întâlneşte. Considerarea laşă (derizorie) a creştinismului şi identificarea lui cu tipuri convenţionale şi forme cucernice îl omoară şi-l fac respingător pentru tineri. Creştinismul nu e ideologie, ci deplinătatea adevărului şi a vieţii. Este etosul omului desăvârşit în Hristos în persoana Căruia omul îşi descoperă „propria măsură”. E viaţa noului etos în Hristos . Orice adevăr ce există în om şi în civilizaţia lui, găseşte în creştinism poziţia corectă şi valoarea lui. De aceea şi morala creştină este mereu deschisă pentru a primi şi accepta orice-i omenesc. Dincolo de acestea însă, dar şi pentru a putea să valorifice toate acestea, se sprijină pe omul adevărat, ce s-a arătat în Iisus Hristos. 
  
- Sursă bibliografică de referinţă: “Învăţământul religios şi teologic în România”, volum realizat de către Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor, Sibiu, 2006. 
  
În altă ordine de idei, dialogul interreligios inteligent şi înţelept reclamă şi invocă o acţiune în trepte sau în etape. Îmbrăţişările şi întâmpinările cordiale între liderii religioşi nu (mai) sunt suficiente. Trebuie să se realizeze un proces complet, începând de la toleranţa pasivă, trecând prin toleranţa activă şi respect reciproc, până la dragoste şi comuniune iubitoare. Recunoaştem că acest proces nu este simplu, până la urmă, însă, trebuie să acceptăm că şi alţii pot creşte în importanţă şi pot avea succes. Este clar că într-un asemenea context, prozelitismul nu mai poate deveni nicidecum un delict, deoarece nimic nu îi justifică existenţa. O politică de stat matură şi înţeleaptă se caracterizează prin trei elemente 1. respectarea integrală a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; 2. acceptarea în totalitate a libertăţii religioase individuale, inclusiv a dreptului de a recunoaşte ori de a adopta orice religie, ca şi a dreptului de a-ţi schimba religia ori confesiunea sau de a nu fi deloc religios; 3. alegerea, ca politică de stat, a unui pluralism care să îmbrăţişeze o gamă largă de grupări religioase, căci acceptarea acestora este singura poartă spre o societate multiculturală sigură şi încununată de succes . 
  
Prin urmare, voi susţine că religiozitatea – opusă fiind profeţiilor modernismului – are resurse excepţionale atât de a aduce acel echilibru interior mult dorit de omul contemporan, bulversat de anxietate şi de îndoială şi de a-i umple golul sufletesc, pe care nimeni şi nimic nu reuşesc să îl umple, precum şi de a deveni motorul schimbării sociale. Provocarea noastră (a celor credincioşi) este, după cum spunea Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de a „înţelege bine vremurile”, de „a ne lua crucea din fiecare zi”, de a fi gata să-L urmăm, aducând mesajul Vieţii, al Iubirii şi al Adevărului unei lumi care mult prea adesea lăsată pradă ideologiilor depersonalizante, de orice fel .  
  
Uniunea Europeană trebuie să conştientizeze importanţa respectului identităţii şi specificului cultural şi spiritual al fiecărui popor sau naţiune. Nordul predominant protestant şi sudul catolic manifestă trăsături relevante şi semnificative pentru Uniunea Europeană, în timp ce Biserica dispune la rândul ei de experienţe, resurse şi posibilităţi noi. Ortodoxia, ca fiind moştenitoarea tradiţiei patristice ce este pătrunsă de marile taine ale dogmelor trinitare şi hristologice, are o structură spirituală proprie, preocupată fiind îndeosebi, de realităţile vieţii duhovniceşti şi de raporturile ei inter şi intra-umane. Viaţa Sfintei Treimi – Cea de viaţă dătătoare, îndreptată fiind către lume prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, a cultivat în interiorul existenţei create a lumii o viaţă nouă, o realitate superioară, de conţinut dumnezeiesc şi anume: comuniunea. Ideea comuniunii este îndreptată şi spre interior, dar şi spre exterior. În ceea ce priveşte aspectul exterior al comuniunii, el se regăseşte în una din însuşirile şi atributele Bisericii, aşa după cum arată Simbolul de Credinţă niceoconstantinopolitan, adică: sobornicitatea, care alcătuieşte şi configurează sufletul, trupul şi specificul Bisericii. Acest termen folosit astăzi doar de Biserică, reprezintă şi redă în mod calitativ termenul de catolicitate. Biserica sobornicească (catolică şi ecumenică în adevăratul şi profundul sens al cuvântului) este acea biserică care adună, uneşte şi trăieşte în comuniune. 
  
Pe de altă parte, dialogul cu Islamul este de mare însemnătate atât din punct de vedere al politicii interne cât şi externe şi poate avea loc doar cu aportul bisericilor creştine. Nici îndatorirea Germaniei faţă de iudaism nu trebuie trecută cu vederea la nivel european . Uniunea Europeană trebuie să gândească iarăşi tema diversităţii religioase şi a întâlnirii dintre culturi , şi să respecte în acelaşi timp specificul bisericilor şi comunităţilor religioase. Trebuie găsite căutate şi găsite soluţii pentru un dialog între religiile şi instituţiile europene. Un ecumenism obţinut prin constrângere din partea Uniunii Europene sau dirijat de aceasta ar contrazice principiul libertăţii religioase (invocat sau revendicat şi de către Legea nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor” din România) şi al dreptului de autodeterminare al bisericilor şi comunităţilor religioase. 
  
Aşadar, statele comunitare (între care şi România – prin această nouă lege a cultelor) şi-au reglementat raportul lor cu religia, bisericile şi comunităţile religioase, la nivel constituţional: Franţa, regatul Unit al Marii Britanii, Italia, Spania, Danemarca, Austria, Germania, România et. De aceea se cuvine ca şi Uniunea Europeană să facă acelaşi lucru. În aceasta constă răspunderea Uniunii, forţa ei integratoare, viitorul ei . Sistemul legislativ european trebuie să se dezvolte în respect faţă de religie. Obligaţia de a garanta şi proteja libertatea religioasă, trebuie să constituie o normă a Constituţiei europene. Aceştia sunt primii paşi făcuţi pentru un sistem legislativ în Uniunea Europeană, unde libertatea religioasă devine o temă majoră în societatea contemporană. 
  
Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială ... ”67 
  
În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu. 
  
Pentru Biserică, viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia Cerurilor! ...  
  
II. Factorul religios în mediul de securitate 
  
Religia, în anumite situaţii, poate deveni o sursă de conflict armat.  
  
1. Condiţiile suficient necesare pentru transformarea religiei în factor de generare a conflictelor armate pot fi: existenţa într-un spaţiu, la un moment-dat, a unor puternice discriminări religioase; combinarea discriminărilor religioase cu cele etnico-culturale şi politice şi cu decalajele economico-sociale; prozelitismul religios agresiv şi violent; fundamentalismul religios, cu precădere, islamic etc. 
  
2. Factorii care stimulează şi agravează conflictele religioase: 
  
a) Polaritatea sistemului politic (cristalizarea şi funcţionarea unei puteri centrale omnipotente şi exclusiviste). 
  
b) Instituţii politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncţionale 
  
c) Gradul slab de materializare a coerenţei social-economice (decalaje 
  
sociale periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etno-culturale şi religioase). Diferenţe de status. 
  
d) Slăbiciunile regimului democratic, ale societăţii civile şi anemica 
  
dezvoltare a spiritului public. 
  
e) Un grad ridicat de inamiciţie între grupările etno-religioase, între frontierele unui stat, între state sau între provincii din state diferite. 
  
f) Orizonturi de aşteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase 
  
ori etno-culturale şi religioase, cu percepţii nejuste ale oportunităţilor 
  
şi ameninţărilor. 
  
g) Degradarea sau prăbuşirea aşteptărilor unor grupuri etno-culturale şi 
  
religioase. 
  
h) Intervenţii externe (armate, politice, religioase, teroriste, 
  
fundamentaliste) în state sau complexe religionale de securitate. 
  
i) Tradiţia istorică. 
  
j) Voinţa de conflict a puterii sau a grupurilor sociale, etno-culturale şi 
  
religioase. În mediile academice se discută frecvent dacă voinţa de conflict trebuie introdusă sau nu în categoria condiţiilor necesare declanşării conflictelor. 
  
3. Factori inhibatori 
  
a) Regim politic democratic, pluralism etnic, religios şi cultural 
  
b) Putere centrală democratică şi administraţie publică eficientă 
  
c) Spirit public dezvoltat, societate civilă maturizată 
  
d) Coerenţă social-economică 
  
e) Status social stabil 
  
f) Grad scăzut de inamiciţie între grupurile sociale din stat şi dintre state 
  
g) Tradiţia istorică 
  
h) Lipsa voinţei de conflict 
  
4. Scopuri şi obiective 
  
a) Pur religioase (cazuri izolate, întâlnite, în special, în interiorul unor 
  
arii cultural-religioase relativ unitare – în lumea islamică, de pildă, sau în zone în care se confruntă grupuri unitar-etnice, dar antagonist-religioase). 
  
b) Etnico-culturale, etnico-politice şi religioase (sunt predominante). 
  
De cele mai multe ori se vizează: obţinerea egalităţii etnicoreligioase; obţinerea independenţei politice, exprimată de o ideologie religioasă; edificarea unei societăţi şi a unui stat fundamentalist religios; susţinerea unor „revoluţii religioase” (islamică) şi combaterea „noilor imperialisme” prin mijloace teroriste şi de altă natură. 
  
5. Forme de conflict 
  
a) Acţiuni paramilitare inclusiv de tip gherilă sau „intifada” 
  
b) Acţiuni de tip terorist (intern şi internaţional) 
  
c) Război etno-religios clasic (Bosnia-Herţegovina) 
  
d) Acţiuni combinate (gherilă, terorism, război etno-religios clasic). 
  
6. Timp şi spaţiu 
  
a) În mediul rural, urban sau în ambele 
  
b) Pe spaţii strict limitate, în interiorul unui stat 
  
c) Pe spaţii largi, pe teritoriul mai multor state, la nivel regional sau 
  
global 
  
d) Limitate în timp 
  
e) Nelimitate în timp 
  
7. Gestionarea conflictelor 
  
a) Gestionarea politică internă, însoţită de reforme democratice (eficientă) 
  
b) Gestionarea politico-militară internă, preponderent violentă 
  
(ineficientă). 
  
c) Internaţionalizarea conflictelor şi gestionare internaţională, cu 
  
mijloace politice sau politico-militare inclusiv prin operaţii de pace. Tendinţa actuală este de elaborare a unor norme şi de creare a unor mecanisme internaţionale de prevenire, gestionare a conflictelor violente şi de reconstrucţie post-conflict. 
  
1. Observaţii 
  
În cazurile analizate, conflictele religioase se prezintă arareori în formă pură. În cele mai multe situaţii, scopurile, obiectivele, formele de materializare ale conflictelor sunt complexe, factorul religios fiind preponderent sau nu. În cazurile în care apartenenţa la o religie devine element esenţial sau important de identificare a unui grup social (în special a identităţii naţionale) conflictele politico-militare au caracter religios pregnant sau preponderent; şi în situaţia în care grupuri sociale defavorizante în cadrul unor societăţi se identifică cu o religie, conflictele violente dintre „favorizaţi” şi „defavorizaţi” iau forma conflictelor religioase. În societăţile cu nivel redus de maturizare a naţiunii moderne, religia oferă susţinere ideologică pentru realizarea unor platforme politice în vederea realizării unor coeziuni statale sau regionale (acolo unde predomină încă structurile tribale şi de clan). Pe de altă parte, anumite grupuri politice internaţionale recurg la religie pentru a-şi legitima programele şi acţiunile „antimondialiste” şi „antiimperialiste” (fundamentalismul islamic de tip Al Qaeda care brodează pe tema conflictului civilizaţional împotriva Occidentului „materialist” şi „satanic”). 
  
2. Mediul intern de securitate şi viaţa religioasă din România 
  
În mod natural, în cadrul analizelor de securitate, pentru radiografierea cât mai exactă a dinamicii interne a unui stat, trebuie avute în vedere componentele care au un rol definitoriu în configurarea unui mediu de securitate stabil sau instabil, şi anume: securitatea politico-instituţională, securitatea economicosocială, securitatea culturală. Deşi de cele mai multe ori factorul etno-cultural a beneficiat de o mai mare atenţie a specialiştilor, suntem de părere că în strânsă legătură cu acesta, având un rol important în dinamica internă a unui stat, este factorul religios, care poate modela relaţiile de amiciţie/inamiciţie, favorizând, susţinând o anumită configuraţie a distribuţiei de putere între anumite grupuri. 
  
Din punct de vedere etnico-religios, situaţia în România se prezintă astfel: etnic- români 89,5%, maghiari 7,1%, romi 1,8%, germani 0,5%, ucraineni 0,3%, alţii 0,8%; religios- 86,8% ortodocşi, 5% romano-catolici, 1% greco-catolici, 6% protestanţi şi neoprotestanţi, evrei aproximativ 10.000. 
  
Deşi în regiune tensiunile etnico-religioase au o veche tradiţie, în România tendinţa a fost una caracterizată de echilibru, stabilizatoare, de extindere a modelului de societate modernă: laică, bazată pe principiile statului de drept, economie de piaţă liberă, respectare a drepturilor şi libertăţilor civile, protecţia minorităţilor, excluderea războiului ca mijloc de reglementare a disputelor, crizelor şi conflictelor. În acest context, România întruneşte câteva caracteristici definitorii: continuitatea istorică a instituţiilor statului, puternică omogenitate etnoreligioasă, solidă tradiţie romanică, toleranţă religioasă, mentalitatea populaţiei robust antiextremistă, uneori cu accente moderat-conservatoare, autentică vocaţie europeană, aceasta din urmă fiind dovedită şi de recentele eforturi în direcţia integrării europene şi euro-atlantice, dar şi de înteţirea dialogului ecumenic între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Catolică prin discuţii şi întâlniri între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist. Toate acestea, într-o Românie contemporană, în care societatea, „obosită” de ateism, a regăsit valorile morale căutându-le, în mod reflex, în valorile creştine.  
  
În anii din urmă Biserica, ieşită dintr-o epocă în care contribuţia sa a fost în mare exclusă, reuşeşte să-şi recapete locul într-o societate multiculturală, post-modernă şi democrată, printr-o înţelegere profundă a valorilor spirituale, şi conform exemplului lui Hristos, nelăsându-se ispitită de a se purta în împărăţia lumii potrivit modelului lumii. Epoca în care Biserica era privită ca o anexă a societăţii contemporane a luat sfârşit, s-a intrat în era unei lumi complexe şi pluraliste; rolul Bisericii este cu atât mai relevant cu cât mai mare este nevoia de împărtăşire a valorilor creştine (pacea, toleranţa, buna înţelegere între oameni şi popoare). 
  
a. România-cadrul legal al activităţii cultelor religioase 
  
După anul 1989, cadrul legal al activităţii cultelor religioase a fost radical transformat prin Constituţia din 1991 care prevede egalitatea cetăţenilor fără deosebire de credinţă religioasă (art.4 alin.2). S-a creat astfel cadrul necesar desfăşurării normale a vieţii religioase: cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit normelor proprii, sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, spitale, penitenciare şi orfelinate (art.29). Este prevăzută obligaţia statului de a asigura libertatea învăţământului religios, potrivit normelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat predarea religiei este organizată şi garantată prin lege (art.3 alin.5 si alin.7). În ceea ce priveşte stagiul militar, Constituţia prevede şi posibilitatea pentru cetăţenii care din motive religioase nu pot îndeplini serviciul militar sub arme, să execute serviciul utilitar alternativ (art.39 alin.2 lit.a). Cultele îşi pot alege în mod liber organele de conducere şi îşi numesc personalul, fără nici un amestec din partea statului. Pregătirea personalului se realizează în şcoli, facultăţi şi institute teologice de care dispun cultele, majoritatea acestor unităţi de învăţământ fiind integrate în învăţământul de stat. Ele pot întrebuinţa în manifestările confesionale, în administraţie şi învăţământ limba maternă a credincioşilor. Libertatea religioasă a cultelor din România este asigurată şi din punct de vedere material. Statul sprijină activitatea sub aspect financiar, acordând un sprijin material lunar la salarizarea personalului de cult, fonduri anuale pentru construirea unor lăcaşuri de cult noi, ca şi pentru conservarea si restaurarea bunurilor de patrimoniu aflate în proprietatea cultelor (Legea nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, modificată prin O.U.G. nr. 66/2000 şi aprobată prin Legea nr.647/2001;O.U.G. nr.203/1999; O.G.nr.82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult ale cultelor recunoscute din România ). 
  
Alte reglementari legale (Legea Învăţământului, Legea nr. 103/1992 privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea obiectelor de cult modificată prin O.U.G. nr.97/2000, Legea 46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare, H.G. nr 637/1997 privind modul de executare a serviciului utilitar alternativ, Legea nr.50/1991 (modificată şi republicată), privind autorizarea executării construcţiilor, diverse protocoale ş.a.) dezvoltă şi detaliază principiile de bază constituţionale. 
  
A fost adoptată o nouă lege a cultelor religioase nr. 489/2006 privind “Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”, care a abrogat Decretul - Lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase. Organul de specialitate al administraţiei publice, aflat în subordinea guvernului, care elaborează şi asigură aplicarea strategiei şi politicilor in domeniul cultelor este Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional. Ministerul îşi desfăşoară activitatea, în domeniul cultelor, pe baza principiului potrivit căruia toate cultele recunoscute de lege sunt libere, autonome şi egale în relaţia cu autorităţile. 
  
b. Principalele religii, biserici, culte şi asociaţii religioase 
  
Religiile recunoscute de statul român sunt: 
  
- Ortodoxia, prin Biserica Ortodoxă Română (BOR) - care cuprinde şi Vicariatul Ortodox Sârb, Vicariatul Ortodox Ucrainean 
  
- Catolicismul, prin Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică 
  
- Cultele protestante prin: Biserica Reformată (Calvină), Biserica Evanghelică C.A., Biserica Evanghelică Luterană S.P., Biserica Unitariană 
  
- Biserica Armeană 
  
- Cultul Creştin de Rit Vechi 
  
- Cultele neoprotestante (evanghelice) prin: Biserica Creştină Baptistă, Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea, Cultul Penticostal - Biserica lui Dumnezeu Apostolică, Cultul Creştin după Evanghelie, Biserica Evanghelică Română 
  
- Cultul Islamic (musulman) 
  
- Cultul mozaic 
  
Pe lângă acestea, mai sunt înregistrate la instanţele judecătoreşti teritoriale, cu avizul Secretarului de Stat pentru Culte, peste 750 de asociaţii si fundaţii cu caracter religios. Din anul 2000, O.G. nr. 26 pentru asociaţii şi fundaţii reglementează înfiinţarea organizaţiilor neguvernamentale. Cea mai mare parte dintre asociaţiile înfiinţate activează în cadrul ori sub egida cultelor legal recunoscute; câteva dintre ele au un caracter confesional pluralist: Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din România - AIDROM, Societatea Biblică Interconfesională, Alianţa Evanghelică (grupează cultele Baptist, Penticostal şi Creştin după Evanghelie) ş.a. Unele asociaţii religioase desfăşoară activitate cultică, amintind aici: 
  
1.Asociaţia Credincioşilor Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi. Credincioşii acestei asociaţii, numiţi şi stilişti, au apărut după 1924 când Biserica Ortodoxă Română a renunţat la calendarul iulian trecând la cel gregorian. În anul 1992 erau înregistraţi aproximativ 32.000 de credincioşi din Bucureşti şi unele judeţe din Moldova. 
  
2 Organizaţia religioasă "Martorii lui Iehova". Credincioşi: aproximativ 35.000. 
  
3.Asociaţia adventiştilor de ziua a şaptea - Mişcarea de reforma. Credincioşi: 4.300. 
  
4. Asociaţia religioasă "Nazarineană". Credincioşi: aproximativ 6.000 
  
5. Asociaţia Comunităţilor Baha'i din România Credincioşi: 6.000 
  
6. Asociaţia "Liahona"(mormoni) Credincioşi: 2.000 
  
7. Societatea Creştinilor Noi Apostolici Credincioşi: aproximativ 10.000 
  
8. Asociaţia Creştină Metodistă 
  
9. Asociaţia Presbiteriană din România 
  
În ceea ce priveşte situaţia religioasă a cetăţenilor României, după 
  
recensământul efectuat în anul 2002, ea se prezenta astfel: 
  
Religiille din România în urma recesământului din anul 2002 – total populaţie 21.8698.181 - 100% din care: 
  
- ortodocşi - 18.806.428 - 86,67% 
  
- romano-catolici - 1.028.401 - 4,73% 
  
- greco-catolici - 195.481 - 0,9% 
  
- reformaţi - 698.550 3,21% 
  
- evanghelici de confesiune augustină - 11.203 - 0,05% 
  
- evanghelici sinodo-presbiterieni - 26.194 - 0,1% 
  
- unitarieni - 66.846 - 0,3% 
  
- creştini de rit vechi - 39.485 - 0,18% 
  
- baptişti - 129.937 - 0,59% 
  
- adventişti - 97.041 - 0,44% 
  
- penticostali 330.486 1,52% 
  
- creştini după evanghelie - 46.029 - 0,21% 
  
- mozaici – 6.179 – 0,02% *** 
  
- musulmani - 67.566 - 0,31% 
  
- alte religii 87.225 0,40% din care: 
  
- ortodocşi de stil vechi 32.228 0,1% 
  
- armeni - 775 *** 
  
- atei 10.331 – 0,04 %*** 
  
- fără religie 13.834 - 0,06% 
  
- religie nedeclarată 18.492 – 0,08% *** 
  
- după Comisia Naţională de Statistică Anuarul Statistic al României, 2003, p. 106-107 
  
- Sursă bibliografică de referinţă: “Viaţa religioasă din România” – Ediţia a III – a, volum realizat de către Ministerul Culturii şi Cultelor, Bucureşti, 2008. 
  
III. Sectele şi alte confesiuni în România 
  
În ultimii ani ai mileniului ce tocmai s-a încheiat, au reintrat în atenţia 
  
organismelor internaţionale problemele legate de dimensiunea spirituală a dezvoltării naţiunilor europene şi, în special, eventualele aspecte negative ale acesteia. La Reuniunea Extraordinară a OSCE privind drepturile omului, ce s-a desfăşurat la Viena în 22 martie 1999, a fost adoptată o recomandare pe cât de inedită pe atât de utilă: "OSCE trebuie să studieze mai profund rolul pe care religia îl joacă în generarea şi exacerbarea conflictelor”. Confirmarea faptului că acest subiect este tratat cu toată responsabilitatea a venit cu prilejul sesiunii din iunie 1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a adoptat în unanimitate "Raportul privind activităţile ilegale ale sectelor"(Recomandarea APCE nr. 8373\99). Monitorizarea şi combaterea activităţilor cultice situate în marginea sau în afara legilor a devenit astfel o obligaţie a statelor membre ale Consiliului Europei. Această preocupare, ce continuă să fie manifestată de către organismele europene faţă de aspectele negative ale fenomenului sectelor religioase, se întemeiază pe informaţii ce atestă faptul că activitatea unor grupări cultice poate reprezenta un pericol atât pentru dezvoltarea democraţiei, cât şi în privinţa exercitării depline a drepturilor omului, definite de cadrul juridic internaţional şi naţional. 
  
În acest sens, un număr semnificativ de state europene şi-au revizuit legislaţia, elaborând instrumentele normative şi administrative destinate să gestioneze cât mai eficient problema sectelor care desfăşoară activităţi ilegale, imorale sau destabilizatoare în ceea ce priveşte siguranţa naţională. De multe ori, aceste reactualizări legislative au precedat reacţia OSCE si a Consiliului Europei. De pildă, în Belgia, "Legea organică privind serviciile de informaţii şi de siguranţă", promulgată la 30.11.1998, defineşte explicit "sectele dăunătoare", drept "orice grup structurat care, sub pretextul profesării unei anumite spiritualităţi sau filosofii sau cel de a deţine monopolul elitist al căii spre adevăr, înţelepciune sau mântuire, vizează stabilirea unei dominaţii totale şi exclusive asupra persoanelor, recurgând la manipularea mintală sistematică". În Olanda Raportul asupra activităţii Serviciului Naţional de Securitate (BVD) din anul 1998, include "grupări religioase care desfăşoară activităţi ilegale", grupări care au "violat drepturilor constituţionale"În aplicarea Recomandării OSCE din 22 martie 1999 şi a Recomandării APCE nr. 8373\99 o primă dificultate constă în definirea precisă a conceptului de "sectă periculoasă"- care nu este explicitat de Recomandarea APCE nr. 8373/99. 
  
În măsura în care libertatea cultică nu se confundă cu aşa-zisa "libertate"de a se asocia în grupări care îşi propun încălcarea flagrantă a drepturilor cetăţeneşti şi a legilor ţării, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei nu a considerat necesar să aducă alte precizări; totuşi, sub aspectul securităţii naţionale este importantă distincţia dintre fenomenul cultic protejat de Constituţia ţării noastre şi de reglementările internaţionale la care România este parte şi fenomenul sectar care, în conformitate cu documentele europene şi cu legile româneşti, prezintă premise de afectare a ordinii şi moralei publice şi chiar a siguranţei naţionale. 
  
Deşi pare de domeniul evidenţei, adesea, în practică, diferenţierea dintre cult şi sectă este dificilă - mai ales datorită faptului că percepţia asupra acestor două noţiuni este substanţial diferită în Uniunea Europeană şi în Statele Unite. România fiind o ţară europeană, va trebui să ţinem cont de această realitate, integrând acţiunile noastre modalităţilor de abordare a subiectului elaborate, dea lungul unei ample perioade istorice, de către statele europene cu o democraţie avansată. 
  
Conceptul de "cult"presupune: 
  
a) Caracterul unitar şi exoteric, proclamat al doctrinei pe care o propagă. Un exemplu sunt cultele creştine care propaga o doctrină teologică explicită, accesibilă, ce se regăseşte în aceeaşi formă atât în materialele de catehizare, destinate publicului larg, cât şi în materialele teologice, vehiculate la cele mai înalte nivele ale structurii ecleziastice respective. 
  
b) Respectul faţă de doctrina biblică. Spiritualitatea europeană este prin excelenţă produsul creştinismului, mediu generator al valorilor pe care se întemeiază însăşi ideea de drepturi ale omului şi de democraţie modernă. În respectul acestor valori civice şi umane, pivotul cultelor europene este Biblia. Adăugirile doctrinare făcute de fiecare cult la Biblie se mărginesc la explicaţii sau comentarii ce concordă cu litera şi spiritual textului sacru. În cazul cultelor necreştine, atitudinea lor faţă de creştini şi creştinismul majoritar în Europa este determinantă pentru încadrarea lor: cultul islamic sunnit recunoaşte în Isus "un profet"şi respectă religia creştină, ai cărei practicanţi sunt consideraţi "oameni ai cărţii", iar nu păgâni. Invers, sectele fundamentalistislamice asimilează creştinismul cu "păgânismul", justificând astfel, în opinia lor, acţiunile teroriste împotriva creştinilor ca "Jihad"(război sfânt, care în tradiţia coranică nu poate fi purtat decât împotriva păgânilor). 
  
1. Grupări religioase cu caracter sectar: 
  
- Sectele au o doctrină cu cel puţin două nivele: unul exoteric, destinat racolării, şi unul sau mai multe nivele secrete, destinate "iniţiaţilor"sau unui grup restrâns de lideri. Adesea aceste nivele doctrinare secrete au sistematic un caracter ilegal, antistatal, îndemnând la ură religioasă şi confruntare. 
  
- Cea de-a doua caracteristică a unor grupări sectare este constituirea unui corpus doctrinar mai mult sau mai puţin străin de Biblie, pretext pentru promovarea de valori, ierarhii şi comportamente care, prin sorgintea lor, vin în contradicţie cu axiologia spaţiului spiritual european, afectând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi, în unele cazuri, siguranţa naţională. 
  
- Cel de-al treilea criteriu, constant prezent în activitatea multor grupări sectare care desfăşoară activităţi ilegale sau antistatale, este vehicularea de doctrine antisociale bazate pe răstălmăciri aberante, milenarist-agresive ale doctrinei biblice (sau a doctrinei altor culte majore), scoase din contextul social, cultural şi valoric. Printre fragmentele biblice cel mai ades răstălmăcite se numără Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, speculată în sensul unor interpretări prevestind sfârşitul apropiat al lumii. Unele dintre cele mai mari tragedii provocate de secte au avut ca substrat tocmai interpretarea tendenţioasă a textului Apocalipsei: este cazul sectei "Templul Poporului", care s-a ilustrat prin sinuciderea în masă, la 29 noiembrie 1978, a circa 1.000 dintre adepţii săi; al sectei "Davidienilor"din Statele Unite (1993) şi al sectei "Templului Solar"(1997). 
  
În ultima vreme se semnalează prezenţa în România a unor secte de orientare milenarist-agresivă, funcţionând ilegal sub diverse denominaţiuni. Aceste structuri promovează un amestec de creştinism, budism şi chiar practici şamaniste ca "odihna în Duh"(transă mistică) sau "beţia cu Duh Sfânt"(accese de râs necontrolate). Aceste grupuri sectare propovăduiesc dogme subversive: statului, naţiunii, guvernului şi instituţiilor sale le-ar corespunde "o forţă malefică", constituind "o ierarhie satanică", pe care adepţii trebuie să o combată prin vorbă şi faptă. 
  
Deşi ilegală, antisocială şi uneori imorală, activitatea unor secte nu este întotdeauna relevantă în planul securităţii naţionale. În general grupările sectare se clasifică în patru mari categorii: grupări creştine de inspiraţie biblică; secte pretins creştine, heterodoxe; secte necreştine şi curente anomice. Deosebit de virulente sunt cele din a doua categorie, care practică doctrine eclectice (amestec de elemente creştine, budiste, yoga etc.) şi se remarcă printr-o "faţadă"religioasă, putându-se uşor discerne eforturile unor centre de coordonare transnaţională de a impune o "nouă ordine"nu numai cultică sau socială, ci şi politico-economică. Sectele necreştine, dincolo de 
  
"faţada"cultică desfăşoară activităţi ce transcend militantismul politico-social, având contingenţe cu culegerea sistematică de informaţii prin structuri specializate ilegale şi chiar cu terorismul internaţional. În România activează ilegal gruparea sectantă "Ananda Marga"(Calea Fericirii) şi secte fundamentalist-islamice de sorginte shiită şi wahabbită. Gruparea sectantă hindusă Ananda Marga (Calea Fericirii), care este prezentă în România de ramura "Ananda Marga Universal Relief Team"(AMURT), îşi selecţionează adepţii, în special, din rândul tinerilor din casele de copii. Acestora li se aplică procedee devenite deja tradiţionale de "spălare a creierului", pentru a fi transformaţi în soldaţi ai mişcării în cauză. După 1990, reprezentanţi ai unor secte fundamentalist-islamice de origine turcă (shiită) sau saudită (wahabbită) au încercat constituirea de "Centre"funcţionând ilegal în mediul studenţilor şi al oamenilor de afaceri arabi aflaţi în ţara noastră, dar cu veleităţi de extindere la nivelul etnicilor turco-tătari de confesiune musulmană (sunnită). Diferenţele dintre fundamentalismul wahabbit (al cărui adept este Usama Bin Laden) şi integrismul shiit ţin de unele detalii, cum ar fi lista imamilor descendenţi ai Profetului. Punctele comune sunt mult mai evidente şi agresive: considerarea Coranului ca "reţeta"pentru o nouă ordine politico-socială mondială, folosirea conceptului de "Umma"* (comunitate a credincioşilor) în sensul de "popor mondial islamic"(spre deosebire de "păgâni"- în principal evreii şi creştinii) şi obsesia instaurării unui sistem juridic bazat pe cutuma islamică, "Sharia". Corolarul acestor concepţii este, în planul acţiunilor concrete, "Războiul Sfânt"(Jihadul) împotriva tuturor acelora care nu acceptă aceste concepţii.  
  
În România, acţiunile grupărilor sectare de această factură sunt coordonate şi finanţate pe două filiere: cea shiită şi cea wahabbită, cu implicarea unor emisari şi finanţatori din statele musulmane. 
  
La nivel european există, însă, şi mişcări anomice, mişcări contestatarspiritualiste în sens larg, fără structură clară, care îşi fac simţită prezenţa în momente de criză. În cazul în care asemenea momente sunt favorizate de incapacitatea forţelor de siguranţă şi ordine publică, sau de lipsa de autoritate a statului, în diferite ţări, aceste mişcări pot căpăta un caracter periculos. De exemplu, "Marea Frăţie Albă", semnalată în Ucraina la începutul anilor '90, devenise un fenomen de masă, care a antrenat zeci de mii de persoane. Până în prezent, în România nu s-a semnalat apariţia unor premise pentru evoluţii similare, dar există, diseminate pe ansamblul teritoriului naţional, nuclee contestatare anomice în mediul cărora ar putea apărea asemenea manifestări. 
  
- Sursă bibliografică de referinţă: “Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor – Statutele cultelor religioase din România” – Volum realizat de către Ministerul Culturii şi Cultelor, Bucureşti, 2008. 
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier 
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte 
  
din cadrul Guvernului României 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Despre Biserica şi conceptul de Securitate - partea a II a / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 250, Anul I, 07 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!