Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 206 din 25 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

Desapre parteneriatul Stat - Biserica in domeniul social...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Despre parteneriatul şi cooperarea dintre Biserică şi Stat în domeniul filantropiei şi asistenţei sociale – proiecte, programe, perspective...  
  
1. Abordarea teologică a persoanei umane 
  
Această problemă pe care o vom aborda în paginile care urmează este foarte bine venită, fiind de o mare actualitate căci abordarea ei se referă la omul de astăzi – membru al corpului eclezial, cu toate implicaţiile sale fiindcă taina persoanei este o realitate centrală a creştinismului. Şi, deci, acţiunea socială a Bisericii are ca temei de referinţă valoarea persoanei, întrucât prin persoană se depăşeşte o înţelegere exclusivistă şi ideologică a relaţiei dintre Biserică şi societate. Nici sistemul ideologic centrat pe individualism, nici cel bazat pe colectivism nu pot epuiza realitatea persoanei. Persoana ca fiinţă orientată spre transcendenţă şi deschisă totodată comuniunii cu semenii integrează atât verticala, cât şi orizontala existenţei. Persoana ca entitate relaţională se împlineşte în viaţa eclesială care are ca model comuniunea trinitară. Astfel se depăşeşte orice fel de logică a izolării şi a egoismului. 
  
Cooperarea şi conlucrarea dintre Biserică şi Stat în planul acţiunii sociale trebuie să plece de la asumarea demnităţii persoanei umane. În această perspectivă, doctrina socială nu poate fi expresia unei logici bazată exclusiv pe cifre şi statistici. Inclusiv atunci când sunt dezvoltate programe de asistenţă socială care vizează angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar trebui să facă abstracţie de valoarea unică şi irepetabilă a persoanei. O acţiune socială fidelă cu exigenţele Evangheliei se va revendica mereu din Adevărul Persoanei dumnezeieşti şi a celei umane. Obiectivizarea valorilor morale în plan social nu înseamnă autonomizarea şi impersonalizarea lor. Riscul existent în misiunea socială a Bisericii şi a Statului constă în abdicarea de la principiul persoanei asumat în actele de asistenţă socială. „Biserica nu este indiferentă faţă de valorile şi instituţiile vieţii sociale. Dimpotrivă, ea recunoaşte importanţa acestora şi are o atitudine pozitivă faţă de ele ... În felul acesta toate sunt privite din perspectiva principiului ipostatic, adică din perspectiva principiului persoanei, care constituie şi unicul fundament pentru unitatea lumii. Trăirea credinţei creştine are ecou direct în realitatea socială. Împlinirea poruncilor lui Iisus Hristos de către credincioşi dă o culoare specifică principiilor şi criteriilor vieţii sociale ... Marele pericol care trebuie semnalat din punct de vedere teologic în domeniul moralei creştine îl constituie respectarea autonomă a principiilor şi a valorilor morale la nivel social. În acest caz, morala creştină se înstrăinează de baza sa harismatică şi, în paralel, se mută de la nivel religios la nivel metafizic sau ideologic ... În această situaţie, valorile sociale sunt prezentate ca având autoritate egală cu adevărurile religioase sau cu poruncile dumnezeieşti, cu toate că se deosebesc esenţial de acestea, deoarece poruncile lui Dumnezeu constituie expresia voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu. Dar şi dumnezeieştile porunci pot uşor să fie socializate şi încadrate sub altă formă în viaţa socială, moment în care ele sunt autonomizate şi îşi pierd caracterul personal. Încetează să mai fie socotite expresie a voinţei şi a lucrării lui Dumnezeu Cel ce fiinţează în trei Persoane şi sunt abordate ca valori religioase obiective. Încetează să aibă caracter personal absolut şi devin deontologii absolute”.1 
  
2. Câteva referinţe despre filantropia creştină 
  
Doctrina socială creştină revendicată din taina divino-umanităţii lui Iisus Hristos nu poate fi redusă la o ideologie sau la diferite sisteme utopice. Ideologia este expresia unui umanism parţial, autonom faţă de implicaţiile concrete în istorie ale Întrupării. Doctrina socială creştină se întemeiază pe Întrupare şi pe Înviere. Pe de o parte, prin Întrupare istoria este asumată şi valorificată pozitiv, din moment ce Însuşi Fiul lui Dumnezeu intră în istorie. Pe de altă parte, prin Înviere, fiecare act realizat în plan social nu are o valoare exclusiv istorică, ci se deschide eshatologiei. Adevărata semnificaţie a acţiunii sociale se descoperă în perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. Dar este vorba de o împărăţie care este pregustată încă de aici în viaţa Bisericii. 
  
Parteneriatul, raportul şi dialogul dintre Biserică şi Stat în planul asistenţei sociale trebuie să ţină cont că doctrina socială creştină este orientată de conştiinţa eshatologică şi de teandria Bisericii. Exigenţele eshatologice ale doctrinei sociale creştine nu o reduc pe aceasta la o utopie nearticulată la nevoile lumii. „Doctrina socială creştină nu este deloc o utopie, fiindcă ea emite judecăţi morale care urmăresc să orienteze comportamentul, practica umană îndreptată spre o incidenţă istorică, adică spre realizarea idealului: conştiinţa eshatologică. Faptul că, bunăoară, idealul nu va fi niciodată realizat deplin în această lume (dar va fi în cerul şi pământul nou: deci va fi împlinit prin lucrarea lui Dumnezeu în timpurile de pe urmă) nu duce la imobilism, ci la tentativa de a construi expresii tot depline în vederea unei colaborări a omului, pe cât îi stă în putinţă, la planul lui Dumnezeu ... Doctrina socială creştină indică o mişcare spre realizarea deplină a realităţii omului, mişcare în care umanitatea şi Dumnezeu conlucrează, şi care se va împlini deplin la sfârşitul veacurilor, dar care începe să se realizeze încă de pe acum, în istorie”.2 Taina lui Iisus Hristos trăită în interiorul umanităţii constituie nucleul identităţii gândirii şi acţiunii sociale creştine. Această realitate oferă o perspectivă hermeneutică asupra doctrinii sociale creştine. „Dacă izvorul doctrinei sociale creştine este Revelaţia, atunci urzeala ei adâncă se leagă direct de taina lui Iisus Hristos, înţeleasă ca figura care adună şi interpretează realizările umane în istorie, şi pe care doctrina socială creştină o asumă ca perspectivă hermeneutică profundă pentru propriul discurs asupra lumii: criticile şi atacurile nu trebuie să uimească, dacă e adevărat că azi ca şi în vremea Sfântului Pavel, Crucea continuă să fie nebunie în ochii lumii”.3 
  
Ca o concluzie, aşadar, a celor mai sus menţionate remarcăm faptul că Biserica Ortodoxă nu a formulat până în momentul de faţă nici o doctrină social – diaconală referitor la relaţia ei cu lumea, cu statul, sau privind atitudinea ei faţă de fenomenul globalizării, secularizării, bioeticii... Lipsa unei astfel de doctrine, minuţios elaborată şi autentic articulată, se explică, conform spuselor Mitropolitului Antonie Plămădeală, „prin faptul că nu este în spiritul ortodoxiei să-şi formuleze dogmatic experienţa ei de trăire şi de slujire, care este anterioară şi izvor al oricărei definiţii teologice”4. Elaborarea unor doctrine, devine necesară când comuniunea este pusă sub semnul întrebării. Grigorios Lasentzokis afirmă că „unde se trăieşte dumnezeiescul şi omenescul într-o armonie comunitară, acolo nu este nevoie să se stabilească definiţii negative sau pozitive”5. Vremea noastră este, însă, o vreme a lipsei comuniunii, fie că este vorba de neînţelegeri şi conflicte religioase, politice sau sociale, fie că este vorba de sincretisme religioase dintre cele mai sinistre!...  
  
3. Despre abordarea legislativă a acţiunii sociale 
  
Activitatea de asistenţă socială se înscrie în cadrul legislativ determinat prin Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001 privind sistemul naţional de asistenţă socială, lege care abilitează Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, în calitate de coordonator al activităţii din domeniu, să colaboreze cu instituţiile guvernamentale, consiliile judeţene şi locale, precum şi cu reprezentanţii societăţii civile. 
  
În conformitate cu articolul nr. 2 al Legii, „Asistenţa socială, componentă a sistemului de protecţie socială, reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care Statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane”. Scopul principal al sistemului de asistenţă socială este “protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru integrare socială”. De aici rezultă că activitatea de asistenţă socială se poate desfăşura în mai multe direcţii: în ajutorul material acordat persoanelor sărace sau aflate în dificultate la un moment dat (şomeri, bolnavi, tinere mame, pensionari etc); în susţinerea nevoilor speciale de adaptare în cazul persoanelor care au un handicap fizic; în compensarea dificultăţilor de adaptare în cazul bolnavilor psihic. 
  
În societatea contemporană, direcţia principală de acţiune a strategiilor de asistenţă socială este prevenirea dificultăţilor de integrare socială asigurându-le persoanelor aflate în dificultate condiţii pentru învăţarea unor tehnici suplimentare de adaptare la societate, astfel încât acestea să poată trăi la un statut cât mai apropiat de statutul cetăţeanului mediu. Legea stabileşte că sistemul românesc de asigurări sociale se bazează pe următoarele principii generale: 
  
- respectarea demnităţii umane, principiu potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;  
  
- universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;  
  
- solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale, pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;  
  
- parteneriatul, potrivit căruia instituţiile publice şi organizaţiile societăţii civile cooperează în vederea organizării şi dezvoltării serviciilor sociale;  
  
- subsidiaritatea, potrivit căruia Statul intervine atunci când iniţiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile persoanelor. 
  
De reţinut faptul că serviciile sociale pot fi de două feluri: 
  
- Serviciile de îngrijire social-medicală sunt acordate persoanelor care, fără acestea, temporar sau permanent, datorită unor afecţiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale, se află în imposibilitatea desfăşurării unei vieţi demne, precum şi persoanelor care suferă de boli incurabile în ultima fază. 
  
- Serviciile de asistenţă socială au drept obiectiv refacerea şi dezvoltarea capacităţilor individuale şi ale celor familiale necesare pentru a depăşi cu forţe proprii situaţiile de dificultate. 
  
- „Statul organizează şi susţine financiar şi tehnic sistemul serviciilor sociale, promovând un parteneriat cu comunitatea locală şi cu reprezentanţi ai societăţii civile (art. 19)”. 
  
4. Despre sinergia Stat – Biserică, în domeniul asistenţei sociale 
  
Aplicarea principiului subsidiarităţii nu creează doar drepturi, ci şi răspunderi. În planul moralei sociale, ceea ce este propriu subsidiarităţii este delegarea răspunderilor. Onorarea acestor răspunderi creează drepturile aferente. În paralel, sistemul creează modalităţile de control prin care fiecare subsistem poate verifica modul în care celelalte subsisteme, pe verticală, îşi îndeplinesc obligaţiile. Acest lucru este foarte important, căci pot fi evitate două pericole: centralismul, pe de o parte, şi excesul de responsabilitate, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, Statul trebuie să cedeze o seamă de atribuţii, atunci când cetăţeanul (sau o comunitate) este îndreptăţit sau capabil să le preia. Anume, să încurajeze asumarea subsidiară. În acelaşi timp, în situaţia în care cetăţeanul, respectiv comunitatea, din cauza apariţiei riscurilor, nu pot să-şi onoreze obligaţiile, nivelele superioare trebuie să fie pregătite pentru a le prelua. 
  
În ceea ce priveşte Secretariatul de Stat pentru Culte, trebuie spus că atribuţiile sale în domeniul care ne preocupă aici sunt limitate şi oarecum indirecte. Conform, statutului său, Secretatriatul de Stat pentru Culte “asigură relaţiile Statului cu toate cultele religioase legal recunoscute din România” şi “sprijină toate cultele religioase legal recunoscute, potrivit statutelor de organizare şi funcţionare a acestora, în vederea participării lor la viaţa socială şi spirituală a ţării, şi mediază situaţiile litigioase”. Cu alte cuvinte, creează cadrul optim pentru acţiunea socială a Bisericii. Limitele competenţelor noastre provin din aceea că Biserica Ortodoxă Română şi celelalte culte recunoscute din ţara noastră pot interacţiona direct cu instituţiile Statului, fără a fi obligate să recurgă la medierea Secretariatului de Stat pentru Culte. Aceasta este o dovadă a autonomiei şi libertăţii de manifestare de care se bucură cultele în România. În aceste condiţii, această instituţie poate numai să sprijine proiectele de asistenţă socială ale cultelor religioase, la solicitarea expresă a acestora. În conformitate cu Legea nr. 125 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România şi a Legii nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor”, din bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte se acordă fonduri, chiar şi în condiţii de criză economică, numai „pentru... sprijinirea activităţilor de asistenţă socială organizate de cultele religioase în spitale, centre de plasament, cămine pentru bătrâni şi alte forme de asistenţă, pentru susţinerea unor acţiuni cu caracter intern si internaţional realizate de cultele religioase din România”. 
  
Prin aplicarea principiului acţiunii sociale, Biserica devine parte a societăţii civile nu numai în plan spiritual, dar şi în plan funcţional. Prin natura sa, Biserica poate contribui cu marele său potenţial de dăruire umană, astfel încât serviciile sociale oferite de această instituţie să fie mai puţin costisitoare decât cele finanţate în mod tradiţional prin buget. Mai întâi, din perspectiva Statului, implicarea socială a cultelor religioase nu poate fi decât benefică pentru societatea românească în ansamblul său, dacă ar fi să avem în vedere numai cota de credibilitate de care se bucură în prezent Biserica. Mai mult decât atât, sprijinul acordat cultelor de Stat în vederea participării lor la viaţa socială a ţării nu constituie un privilegiu, ci un act reparator faţă de perioada comunistă în care au fost îngrădite manifestările de ordin social ale cultelor religioase. Este un act de reintrare în normalitatea unei tradiţii îndelungate a asistenţei sociale patronate de culte, abuziv întreruptă de regimul comunist. În al doilea rând, Biserica nu face decât să îşi îndeplinească vocaţia de slujire a aproapelui, mai ales a celor aflaţi în suferinţă şi în nevoi. Încă de la începuturile existenţei sale, Biserica a fost apărătoarea prin excelenţă a drepturilor celor defavorizaţi, începând cu dreptul sacru al copilului la viaţă şi continuând cu toate celelalte drepturi care asigurau o dezvoltare spirituală dar şi materială normală a copiilor. În acest sens, Biserica deţine o experienţă îndelungată, pe care Statul o poate valorifica în eforturile sale de rezolvare a problemei persoanelor defavorizate. 
  
Dialogul, cooperarea şi parteneriatul dintre Stat şi Biserică poate duce la conjugarea eforturilor pentru realizarea deplină a reformei, mai ales în acele zone dificile în care o singură instituţie a Statului nu poate avea răspuns absolut, cum ar fi: 
  
- Sărăcia, ca şi cauză a abandonului copiilor şi a izolării bătrânilor; 
  
- Cauzele socio-economice, care duc la destrămarea familiei şi a valorilor familiale, care au consecinţe negative mai ales asupra copiilor; 
  
- Cauzele delincvenţei juvenile; 
  
- Includerea socială a unor categorii grav afectate, şi anume tinerii cu vârsta peste 18 ani care părăsesc centrele de plasament, copiii străzii, copiii infectaţi HIV/SIDA. 
  
Aş dori să amintesc, pe scurt, o parte din direcţiile de acţiune din prezent: 
  
1. Descentralizarea activităţii de protecţie a copilului, inclusiv prin delegarea la nivel local a responsabilităţilor privind bugetul alocat acestei activităţi completat de cofinanţări substanţiale din partea bugetului de Stat, prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie; 
  
2. Dezinstituţionalizarea copiilor, care în prezent este centrul activităţii de protecţie a copilului, iar Biserica este unul din promotorii acestei tendinţe; 
  
3. Dezvoltarea variantelor de tip familial, care se află într-un stadiu avansat de desfăşurare şi diversificare; 
  
4. Dezvoltarea serviciilor alternative de asistenţă socială, proces aflat încă într-un stadiu de început, încercându-se integrarea comunitară a acestor servicii; 
  
5. Schimbarea mentalităţii celor care lucrează în sistem, proces extrem de complex şi de lent. 
  
6. Participarea Bisericii înseamnă o acţiune de conştientizare a preoţilor în primul rând, ca şi grup ţintă, ca şi grup profesional extrem de dezvoltat, care sunt cheia în această reformă, şi - prin preoţi, mai departe - a oamenilor din această ţară.  
  
În altă ordine de idei, referindu-ne foarte concret şi exact la dezbaterea actuală din mass-media românească şi din societatea noastră contemporană, postmodernă şi secularizată vom suţine cu toată convingerea că vehemenţa contestării parteneriatului dintre cultele religioase şi statul român în ceea ce priveşte furnizarea de servicii de asistenţă socială suscită mari semne de întrebare: ne aşezăm oare pe un drum care blochează construcţia democraţiei? Este legitimă implicarea Bisericilor în ajutorarea celor în nevoi cu aportul Statului? Argumentele contestării sunt faptul că legea este inutilă, că este în contradicţie cu principiul competiţiei libere, instituind un cvasimonopol secundar al unităţilor de cult asupra furnizării de servicii de asistenţă socială, ceea ce ar sugera discriminare. Se contestă de asemenea faptul că prin asistarea persoanelor vulnerabile de către culte religioase se creează premisele încălcării unora dintre libertăţile constituţionale şi că legea exclude principiul separării dintre cultele religioase şi stat etc. Fie că le luăm pe rând, fie pe toate împreună, argumentele contestatarilor se bazează pe acelaşi nucleu dur, anume că Biserica trebuie să rămână închisă în biserici, iar accesul în spaţiul public îi este interzis pentru că nu joacă după regulile raţionalităţii economice.  
  
Prin urmare, alternativele româneşti sunt doar două: fie statul păstrează monopolul în domeniul asistenţei sociale pentru sine, fie creează o piaţă liberă a competiţiei, în care prezenţa guvernamentală să fie cât mai discretă. Însă statul român nu poate păstra monopolul pe servicii sociale, pentru că - nu-i aşa!? - experienţa comunistă ne-a arătat că este un prost gestionar, motiv pentru care mediul privat trebuie să cucerească terenul lăsat liber. O a treia variantă iese la orizont pe filieră aşa-zis europeană (deşi în Europa modele de parteneriat între Stat şi Biserică sunt extrem de diverse): dezvoltarea de ONG-uri pe lângă unităţile de cult, astfel încât acestea să aibă identitate într-o tesătură juridico-politică ce nu are cum să surprindă misterul euharistic al Bisericii.  
  
În arhitectura democraţiei de tip liberal, care presupune separaţia Bisericii de Stat, religia este exclusă din structura statului, dar i se permite să se dezvolte în sfera publică exterioară definită ca societate civilă. Cultele religioase fac parte din societatea civilă, care este definită ca un spaţiu public, fără să fie şi politic, în sensul implicării statului. Societatea civilă este un loc al libertăţii personale şi corporate, în timp ce statul este singurul care poate aplica legitim coerciţia. Acest monopol al coerciţiei statale s-a dezvoltat încă din Evul Mediu pentru a elibera individul de sub comunităţile care îl ţineau captiv (vechile bresle meşteşugăreşti sub aspect economic şi ocupaţional, Bisericile sub aspect moral, familiile sub forma tradiţiilor etc.). În multe faze ale statalităţii moderne acest lucru nu s-a reuşit, tocmai pentru că eliberarea individului nu se poate face nici prin împingerea acestuia pe o piaţă economică individuală liberă cu îndemnul "îmbogăţeşte-te!"(liberalism), nici prin deposedarea de proprietatea privată (comunism). Cu toate că doar Statul are forţa coerciţiei, atât Bisericile, cât şi comunităţile locale, ONG-urile, şcolile, universităţile, partidele politice sau sindicatele sunt chemate să participe la binele comun al societăţii în virtutea calităţii lor de structuri sociale. Prin urmare, tot ceea ce poartă amprenta asociativităţii într-o societate este menit să creeze poduri între individ şi stat.  
  
Însă, aşa cum stau lucrurile astăzi, toate marile corporaţii ale societăţii tind să devină simple asociaţii semiprivate dominate de raţionalitatea economică: cultura este supusă pieţei pentru că filmele cele mai "bune"sunt cele care au cele mai mari încasări, sistemul educaţional se îndreaptă spre privatizare din moment ce universităţile oferă doar cursuri cerute "pe piaţa muncii", partidele politice îşi construiesc doctrinele pe cerinţele marilor companii internaţionale, iar media prezintă ceea ce cumpără publicul. Spaţii din interiorul statului, societăţii civile şi ale afacerilor sunt atât de prietenoase între ele pentru că au fost cucerite de aceeaşi raţionalitate. Cea economică. Toate se întâlnesc în logica acumulării. Prin urmare, ceea ce exclude acumularea şi eficienţa economică este privit ca negativ şi nu are relevanţă publică. Însă raţionalitatea euharistică nu se află la intersecţia dintre stat, piaţă şi societate civilă, drept urmare, Bisericile sunt privite doar ca nişte asociaţii semiprivate, asemenea ONG-urilor. Astăzi, pentru a face parte din public, înseamnă să laşi Biserica în urmă. (Potrivit afirmaţiilor făcute de domnul Cătălin Raiu în editorialul intitulat “Filantropie genuină”, publicat în ziarul “Lumina” din 04.04.2011; A se vedea şi pe website-ul: http://www.ziarullumina.ro). 
  
5. Despre relaţia şi raportul public – privat 
  
La aproape 30 de ani de la lansarea formulei în spaţiul anglo-saxon, Parlamentul român a produs abia anul trecut o lege a parteneriatului public-privat. Pentru că statul este fie prea sărac, fie incapabil şi nu se poate ocupa de toate nevoile societăţii (autostrăzi, servicii sociale, şcoli, spitale etc.), îşi autodesfiinţează monopolul pe anumite sectoare pe care le oferă mediului privat în condiţii contractuale stricte. Logica acestui parteneriat ar fi aceea că ambele părţi câştigă (statul întrucât oferă societăţii serviciul respectiv, iar mediul privat pentru că dezvoltă pentru sine o afacere garantat profitabilă prin condiţiile contractuale). Privită însă din alt unghi şi pe termen lung, această cooperare nu face decât să supună întregi sectoare ale societăţii logicii pieţei, care decide cât valoarează nevoile oamenilor. Cu alte cuvinte, oricât de strict şi de bine intenţionat ar fi statul, pe termen lung se instaurează aceeaşi logică a acumulării, care defineşte orice companie privată.  
  
Biserica ca spaţiu public 
  
Cum am spus şi mai sus, din perspectivă teologică, parteneriatul Statului cu Biserica în privinţa asistenţei sociale nu poate fi cuprins în termenii paradigmei de mai sus. Însăşi distincţia public-privat cu care operează legislaţiile moderne nu reuşeşte să surprindă profunzimea realităţii Corpului Tainic al lui Iisus Hristos, care este Biserica. Propunându-şi extinderea filantropiei, Biserica (ekklesia - adunarea celor cu aceeaşi identitate) nu face decât să îşi extindă realitatea euharistică prezentă în Sfânta Liturghie (laos ergon - lucrarea poporului, serviciu public). Prin urmare, ceea ce face fiecare creştin cu sine, cu proprietatea sa sau cu banii săi este simultan şi public, şi privat. Aşa cum preotul primeşte darul de a oferi harul lui Dumnezeu nu pentru sine, ci pentru a-i aduce pe ceilalţi în Împărăţia cerurilor, tot astfel, deţinătorul de proprietate deţine bunurile materiale pentru a-i introduce şi pe ceilalţi în viaţa comună materială, iar conducătorul conduce pentru a le oferi celorlalţi, a-i face părtaşi la viaţa societăţii. Sensul proprietăţii în creştinism ne arată deci că Biserica însăşi este o societate complexă, şi nu doar maşinăria administrativă care se ocupă de salvarea sufletelor. Cu alte cuvinte, chiar într-o democraţie de tip liberal este legitim ca Biserica să-i explice Statului ce trebuie să facă cu avuţia materială publică şi chiar să se ofere să suplinească slăbiciunile acestuia fie şi din statutul de parte a societăţii civile. (Potrivit afirmaţiilor făcute de domnul Cătălin Raiu în editorialul intitulat “Filantropie genuină”, publicat în ziarul “Lumina” din 04.04.2011; A se vedea şi pe website-ul: http://www.ziarullumina.ro). 
  
6. Despre ethosul filantropic 
  
Biserica este prima şi poate deocamdată singura care are puterea teoretică şi practică să pună în dificultate hegemonia capitalului şi să creeze o alternativă socială viabilă, deposedând de raţionalitatea economică asistenţa socială şi introducând-o într-un regim de personalizare de care avem nevoie cu toţii, deopotrivă credincioşi sau nu. Nici un ONG cu experienţă nu poate suplini ethosul filantropic milenar al Bisericii şi extensia socială a Sfintei Liturghii. Contestarea acestei legi trimite un mesaj care scapă bunului-simţ: ei nu vor să vadă instituţional pe preotul care vizitează un bolnav şi-i oferă o pungă de medicamente, adică o tradiţie filantropică cu valoare eclesiologică veche de 2.000 de ani, doar de dragul ethosului pieţei neocapitaliste care încă ne ţine captivi în actuala criză economică. Prin promovarea legii, Statul român nu face decât să recunoască că izvorul filantropiei este în Biserică. Ar fi de asemenea un prim pas nu doar pentru reafirmarea Bisericii ca spaţiu social al filantropiei genuine, ci şi spre revalorificarea autentică a culturii noncomerciale, a universităţii ca spaţiu al producerii cunoaşterii, al mass-mediei ca spaţiu al informării, şi nu al denunţului sau bârfei mondene. (Potrivit afirmaţiilor făcute de domnul Cătălin Raiu în editorialul intitulat “Filantropie genuină”, publicat în ziarul “Lumina” din 04.04.2011; A se vedea şi pe website-ul: http://www.ziarullumina.ro). 
  
7. Câteva tendinţe şi perspective viitoare 
  
În România, ca şi în Statele Uniunii Europene, este deja instituită o formă de protecţie socială. Numai că s-a ajuns la concluzia că instituţionalizarea aduce prejudicii, afectează personalitatea beneficiarului extrem de tare. De exemplu, efectele negative ale instituţionalizării copiilor abandonaţi sau asupra celor handicapaţi nu mai pot fi recuperate ulterior şi copilul nu mai are şanse la o evoluţie normală, fiind extrem de dificil de integrat după aceea în societate. De aceea este important şi pentru preot să fie conştient şi să fie implicat tot timpul în reforma sistemului de asistenţă socială la modul cel mai practic.  
  
- Uniunea Europeană a avut anii trecuţi un program PHARE de finanţare de 25 de milioane de euro numai în domeniul protecţiei copilului. 
  
- Vroiam ca în anul 2005, de pildă, când am avut un alt program PHARE pentru direcţiile judeţene de protecţie a copilului, să fi fost mai multe parteneriate cu Bisericile, la nivel de judeţ. Motivul pentru care Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a dorit ca beneficiarul principal al acestor fonduri să fie direcţiile judeţene a fost acela că i s-a părut firesc ca administraţia locală, cea care are responsabilitatea pentru aceste servicii, să deruleze proiectele respective şi, în acelaşi timp, să nu apară un sistem paralel care să se dezvolte în afara administraţiei locale.  
  
- Aş dori să mă refer, foarte succint, la un aspect pe care îl considerăm de maximă importanţă şi care se constituie într-unul dintre principalele obiective ale procesului de reformă în domeniu: descentralizarea sistemului la nivelul autorităţilor locale, având ca finalitate sprijinirea creării şi dezvoltării treptate a serviciilor sociale la nivelul fiecărei comunităţi locale. Scopul acestor deplasări de responsabilitate este acela de a crea condiţiile necesare în esenţă, responsabilizarea comunităţii locale, apropierea serviciilor de beneficiari şi unificarea deciziei la nivel local – care să permită restructurarea vechilor instituţii de protecţie şi crearea de servicii alternative la protecţia de tip rezidenţial în instituţie. Această restructurare implică conjugarea unor acţiuni foarte complexe: reorganizarea instituţiilor existente prin înlocuirea practicilor de globalizare a asistenţei sociale şi a funcţionării inerţiale, centrate practic pe interesul instituţiei, cu îngrijirea personalizată a persoanelor defavorizate, posibil prin introducerea modelului familial de organizare şi funcţionare;  
  
- organizarea şi dezvoltarea serviciilor de prevenire a separării copiilor de părinţi; 
  
- dezvoltarea serviciilor de consiliere a persoanelor cu dizabilităţi, precum şi a persoanelor defavorizate economic (şomeri, săraci, sinistraţi), prin organizarea la nivelul comunităţii a unui sistem multilateral de consiliere: consiliere juridică, psihologică, psihopedagogică, consiliere socio-medicală, consiliere profesională. 
  
-Activităţi specializate destinate dezinstituţionalizării copiilor, prin integrarea lor asiStată în familiile biologice şi prin adopţie. 
  
- Dezvoltarea unor programe de instruire a personalului implicat în centrele de asistenţă socială susţinute de către Biserici; 
  
- Popularizarea programelor de asistenţă socială susţinute cu fondurile puse la dispoziţie de Uniunea Europeană şi instruirea personalului clerical astfel încât cei care desfăşoară activităţi de asistenţă socială să deprindă procedurile de accesare a fondurilor europene. 
  
- La nivel naţional, soluţia de parteneriat (dorită atât de Biserici, cât şi de Secretariatul de Stat pentru Culte), este colaborarea susţinută şi sistematică între Biserici, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Secretariatul de Stat pentru Culte prin instituirea unui Forum consultativ, care să reunească instituţiile Statului şi cultele religioase recunoscute. Scopul acestui Forum este valorificarea experienţei istorice a cultelor religioase în domeniul filantropic, în vederea îmbunătăţirii calităţii vieţii în România post-comunistă. Nu cred că mai este necesar să subliniez importanţa coordonării acţiunilor, astfel încât resursele umane şi materiale să-şi găsească cea mai bună utilizare, să se evite redundanţele şi dublarea acţiunilor pe de o parte, precum şi absenţa totală a intervenţiei pentru un anumit grup ţintă, pe de altă parte. Consider că este important ca în acest moment: 
  
- Noua Lege a Cultelor (Legea nr. 489/2006 privind Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”) creează cadrul legal pentru recunoaşterea statutului de partener social al cultelor religioase, pentru ameliorarea sistemului de asistenţă socială şi medicală;  
  
- Să se formalizeze prin convenţii/protocoale cadru colaborarea la nivel central; 
  
- Să se realizeze legătura la nivel local între Direcţiile judeţene de Protecţie a Drepturilor Copilului şi Birourile de Asistenţă Socială ale Bisericii Ortodoxe Române, respectiv fundaţiile/asociaţiile înfiinţate pe lângă bisericile/lăcaşele celorlalte culte; 
  
- Să fie popularizate şi cunoscute la nivelul serviciilor de asistenţă socială ale cultelor: standardele tipurilor de servicii ce pot fi dezvoltate de către organizaţii neguvernamentale şi demersurile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare în domeniul serviciilor sociale. 
  
8. Concluzie 
  
În concluzie, se poate spune că organizaţiile nonprofit şi-au însuşit o oarecare experienţă care nu poate fi neglijată, nu doar în furnizarea de servicii sociale celor aflaţi în situaţii de risc ci şi în atragerea atenţiei opiniei publice asupra problemelor, nevoilor sociale, în promovarea unor iniţiative privind politicile sociale şi mobilizarea comunităţilor, Astfel se poate afirma că organizaţiile nonguvernamentale au parcurs drumul de la sursa de sprijin pentru cei aflaţi în nevoie la actori responsabile pentru schimbarea socială. Din cadrul acestor organizaţii fac parte şi asociaţiile şi fundaţiile cu caracter religios care funcţionează sub oblăduirea Bisericii. Acestea au un rol important în ceea ce priveşte activitatea misionar-socială a Bisericii şi prin care se derulează diverse proiecte care vizează problemele de ordin social care apar la un moment dar într-o comunitate religioasă şi nu numai.  
  
Prin urmare, din cercetarea întreprinsă şi prezentată aici putem afirma că serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Române în acest moment se confruntă cu câteva limite prezentate în acest studiu. Asistenţa socială, filantropia şi organizaţiile furnizoare de servicii sociale patronate de către Biserica Ortodoxă Română se confruntă ca majoritatea ONG-urilor din România, cu aceste limite ale sectorului neguvernamental. Toate aceste limite pot fi depăşite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor şi personalului ce deserveşte aceste servicii... 
  
9. Încheiere 
  
Ca o observaţie şi o constatare finală a celor enumerate mai sus, trebuie conştientizat faptul că taina „ajutorării aproapelui” este în acelaşi timp taina libertăţii şi mântuirii noastre. Fiecare persoană aflată în suferinţă şi în nevoi, perceput şi abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Iisus Hristos şi în iubirea Sa, descoperă faptul că aproapele nostru rămâne pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol în calea mântuirii nostre, a realizării deplinei comuniuni. În acest context, putem sugera, fără nici un fel de rezervă că acţiunea filantropică, social-misionară a Bisericii este o lucrare duhovnicească, iar viaţa duhovnicească este un izvor de iubire sfântă pentru această lucrare evangelică a Bisericii!  
  
În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, deci şi în postmodernitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Rezumat 
  
Lucrarea de faţă se doreşte a fi una ce susţine şi promovează dialogul, colaborarea şi cooperarea dintre Biserică şi celelalte instituţii ale societăţii civile, în planul asistenţei sociale, a filantropiei, precum şi în domeniul activităţilor sociale, culturale ori educative, sub forma unui parteneriat, atât de necesar, spre folosul credincioşilor şi membrilor Bisericii care, implicit, sunt şi cetăţenii Statului ori fiii acestei naţiunii. Implicarea Bisericii în social se poate realiza în multe feluri şi sub diferite forme, unele din ele fiind remarcate şi evidenţiate aici, în acest material, care porneşte de la definirea, din punct de vedere teoretic şi teologic a termenilor de filantropie şi caritate creştină, plecând şi ajungând la noţiuni practice, tehnice şi concrete, specifici disciplinei numită asistenţă socială. Sunt prezentate aici metode moderne şi foarte actuale de realizare a uni sondaj şi de implementare a unui proiect sau a unui program social, cu ajutorul instrumentelor caracteristice Bisericii – instituţie ce nu trebuie să aibe vreun complex, din acest punct de vedere, deoarece dispune de toată dotarea şi de tot „echipamentul” necesar realizării unui deziderat social. 
  
Totodată, lucrarea de de faţă încearcă să sintetizeze câteva trăsături definitorii ale postmodernităţii, ca o necesitate a contextualizării corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretenţia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreşte a fi un ghid folositor mai bunei înţelegeri a provocărilor postmodernismului, ca şi a modurilor în care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societăţii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea însăşi chemată să-şi deschidă mesajul către oameni, atât ca indivizi, cât şi ca grup social. De aceea, Biserica trebuie să folosească toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existenţială, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de mâine, despre care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel afirmă că „trebuie să redescopere legătura profundă dintre libertate şi sfinţenie” . 
  
De reţinut şi de remarcat faptul că în prezent, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale şi măsurile de protecţie socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziţie resursele umane şi logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menţiona că în cadrul serviciului social bisericesc se desfăşoară proiecte care au ca sursă de realizare şi resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invită statul şi în acelaşi timp îi propune ca sistemul naţional de asistenţă socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziţie cele menţionate mai sus, iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru finanţarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de lider într-o societate mobilizarea şi antrenarea oamenilor ca şi comunitate într-o implicare directă în rezolvarea problemelor care pot apărea... 
  
Drd. Stelian Gomboş – consilier la  
  
Secretariatul de Stat pentru Culte 
  
din cadrul Guvernului României 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Desapre parteneriatul Stat - Biserica in domeniul social... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 206, Anul I, 25 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!