Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Stihuri > Cugetare > Mobil |   



DEMN DE CONSEMNAT II

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Cronică Literară:
Probleme personale de Cosmin Ciotloş

 

Cu câţiva ani în urmă, revista „Dilemateca” lansa o anchetă pe tema autorilor contemporani nedreptăţiţi de critica literară. Cronicarii activi de la acea dată erau invitaţi să nominalizeze, fiecare, câte un asemenea caz. Nu mai ştiu la cine m-am referit, nici la cine s-au referit ceilalţi respondenţi. Sigur e că nimeni nu se gândise s-o pomenească pe Angela Marinescu.  

Ceea ce poetei, atentă la tot ce se întâmplă în peisajul presei culturale, i s-a părut a fi o nedreptate în plus. Se considera, ea însăşi, o victimă a conspiraţiei tăcerii, conspiraţie cu atât mai tenace şi mai insidioasă cu cât, iată, nici măcar într-un astfel de moment al adevărului nu se lăsa demascată.
E de-ajuns să aruncăm o privire (în D.G.L.R. sau oriunde altundeva) asupra referinţelor critice ale cărţilor Angelei Marinescu ca să constatăm taman contrariul. Despre ea s-au pronunţat şi Nicolae Manolescu, şi Gheorghe Grigurcu, şi Ion Negoiţescu. Cât despre comentatorii mai tineri, nu cunosc pe nici unul care s-o fi ignorat. Mai mult, să fi scris despre ea altfel decât elogios. Dovadă chiar selecţia din acest volum aniversar publicat de Paralela 45. Se adaugă premiile (al Uniunii Scriitorilor din România şi cel de la Botoşani, Mihai Eminescu, fiind cele mai importante), prezenţele în istorii şi, în sfârşit, o admiraţie sinceră din partea ultimelor valuri de poeţi, care, fără a o emula numaidecât (aşa cum s-a spus adeseori maliţios), o citesc cu atenţie.
Şi totuşi, am câteva motive să-i dau dreptate Angelei Marinescu.
Îmi e simpatic, în primul rând, genul ei de inadecvare. Nemulţumiţi de propriul statut simbolic sunt mulţi autori de azi (nu îndrăznesc să spun toţi, şi nici n-ar fi exact). Poeţii, că nu li se citeşte cum se cuvine poezia, prozatorii, că romanele lor n-au tirajele pe care le-ar merita. Majoritatea însă adoptă o eleganţă de împrumut, nu o dată dezagreabilă prin nefirescul ei. Angela Marinescu nu-şi pierde timpul cu asemenea regii. Ea se consideră marginalizată şi afirmă asta cu francheţe ori de câte ori are ocazia. E profund subiectivă şi încăpăţânată ca orice poet.
În al doilea rând, în ce priveşte absenţa din manuale, aceasta nu mai e un răsfăţ, ci o realitate. Ar fi prea multe de spus despre alcătuirea programelor şcolare şi, oricum, asemenea lucruri nu se discută în spaţiul unei cronici. Personal, nu văd de ce un scriitor şi-ar dori cu tot dinadinsul să devină, aşa-zicând, obligatoriu. Nu-i mai bine oare să rămână doar decisiv, cum atât de frumos spune Radu Cosaşu ?
În al treilea rând, şi aici ating un punct nevralgic, problema Angelei Marinescu, marea problemă personală a Angelei Marinescu e aceea că nu a fost şi nu e contestată. Că tocmai ea, turbulenta, nu stârneşte furii, ci numai, eventual, inimiciţii. E de-a dreptul amuzant, apropo de asta, felul cum apar relatate, într-un interviu, un episod de frondă şi consecinţele lui. Întrebată care au fost reacţiile lumii literare atunci când, dintr-o dată, poeta a apărut rasă în cap (fiind „prima din Bucureşti”), ea răspunde, aproape candid:
„– Ştiu că Vadim Tudor a scris în „Săptămâna” lui că literatura română suferă” (p. 176).
Pentru stilistica unei reviste ca „Săptămâna”, o atare remarcă e aproape aristocratică. Nici măcar Barbu şi comilitonii n-au atacat-o aşa cum ştiau s-o facă mai bine. Insultând, calomniind, denunţând.
Criticii autentici au lăudat-o, cum spuneam, fără excepţie. (Mulţumindu-se să noteze, în treacăt, câte o rezervă, ici şi colo). Or, receptarea aceasta, plină de amenitate, nu e deloc pe gustul poetei. O găseşte, dacă înţeleg eu bine, mortificantă. Pentru ca o carte (sau o operă) să trăiască, ea are nevoie de şocuri: negări, contradicţii, dezbateri, polemici.
Ce se întâmplă, însă, cu receptarea Angelei Marinescu e departe de acest model ideal. Din nou, volumul acesta serveşte de exemplu. Dintre toate cronicile sau fragmentele de cronici (destul de numeroase) reproduse aici, cu greu se găsesc două care să conveargă. Unora, poezia Angelei Marinescu le apare sub o zodie ermetică, pe filiera lui Ion Barbu. Altora, dimpotrivă, că e agitatorică dintr-o aspiraţie spre religios (p. 164). Şi aşa mai departe. Variaţiunile sunt, practic, nesfârşite. Şi totuşi, deşi opiniile sunt atât de radical diferite, coliziunea lor nu produce scântei. Acalmia aceasta, Angela Marinescu o pune pe seama dezinteresului de fond. Sau, mai grav, a nepriceperii.
Exigenţele, în ce priveşte critica literară, sunt foarte ridicate. Din admiraţie, însă, nu din suficienţă. Într-un loc, îi scapă această declaraţie, excesivă fără îndoială, dar de o certă nobleţe: „Chiar cred că n-ar avea nici un farmec viaţa literară fără critici. Adică să scriem noi între noi, aşa, în dorul lelii. Ar fi penibil” (p. 178). Ceea ce nu o face să lase, vreo clipă, garda jos. Iată criticii pe care i-a urmărit de-a lungul timpului. Şi iată cum: „Pe Manolescu, în cronicile sale de la România literară, pe Eugen Simion, pe Grigurcu, apoi pe Cistelecan, pe Soviany. Nu-mi amintesc să fi citit însă, chiar semnată de către cei numiţi acum de mine, vreo cronică literară care să-mi dea satisfacţie deplină, în care să regăsesc opiniile pe care eu, la rândul meu, prin lectură, mi le-am format despre un autor sau altul.”
Nimeni, nici un critic n-a visat, cred, asta. Ar însemna magie curată. Dar explicaţia Angelei Marinescu, utopică aşa cum poate părea, e splendidă:
„Critica literară, după opinia mea, nu îmbogăţeşte limbajul. Mă refer la critica noastră. Doar criticii şi eseiştii francezi au proprietatea de a converti orice fel de discurs într-un poem. Aceştia sunt prea civilizaţi, prea cultivaţi, prea rafinaţi şi, prin aceasta, prea degeneraţi, aşa că singura lor soluţie, pentru a fi viabili, este de a încerca să împrospăteze limbajul” (p. 81).
Nu ştiu dacă într-adevăr lucrul imposibil aici chiar devine posibil aiurea, aşa cum crede Angela Marinescu. În definitiv, critica operează cu noţiuni. (Şi, cum ştim, noţiunea de câine nu latră.) E greu să conferi corporalitate unei judecăţi de valoare. Sau unei etichete tipologice. În confesiuni (sau interviuri) mai merge. Dovadă că destule din replicile Angelei Marinescu sună, cumva, poetic:
„Am debutat aşa, nicicum. Dar atât mi-amintesc: după debutul cu două poezii în revista „Tribuna”, cam la opt luni după, m-am dus într-o biserică şi m-am rugat aşa: «Doamne-Dumnezeule, cu orice preţ, cu orice preţ trebuie să fiu mare poetă, cea mai mare poetă». Nu mai ştiu exact, dar ceva în genul ăsta am spus. Şi-acum mi-e frică de ce-am spus, pentru că mi-e frică să nu se adeverească povestea cu preţul. Am debutat naiv, n-am avut experienţă, eram studentă la Medicină, eram naivă. Dar am avut un instinct destul de bun, să zicem un instinct artistic, ce m-a dus înspre oameni care au putut să mă înveţe” (p. 173).
Nu e singurul astfel de fragment, dar, dintre toate, mi se pare cel mai tulburător. Nu ştiu dacă preţul a fost deja plătit sau nu, dar rugăciunea în sine sună ca un vers dintr-o mare poetă.
Dacă încă nu s-a scris despre ea suficient de cuprinzător sau suficient de tensionat, vina nu e numai a criticilor. Angela Marinescu şi-a schimbat de atâtea ori în numai câteva decenii formula încât, pur şi simplu, a deconcertat spiritele carteziene. S-ar putea ca, totuşi, probleme personale să fie o sintagmă îndeajuns de stabilă pentru a defini integral o biografie lirică majoră.
Căreia, după ştiinţa mea, nu i s-a dedicat încă nici un studiu serios.  

Referinţă Bibliografică:
DEMN DE CONSEMNAT II / Ioana Voicilă Dobre : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 649, Anul II, 10 octombrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ioana Voicilă Dobre : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioana Voicilă Dobre
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!