Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   



PRINŢESA LALELELOR - partea a II a
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Maria şi Ion intrară cu fetiţa în colibă, bucuroşi că de acum în colo vor cunoaşte cum e să fie părinţi. Fetiţa gângurea şi trăgea de basmaua Mariei, care nu mai putea de bucurie. Ion se ţinea după ele, fericit şi fără să-şi ia ochii de la fetiţă, spuse:  
 
- Marie, ce frumoasă este!  
 
- Da Ioane, este atât de frumoasă! Mulţumesc Doamnului şi Îngerului- barză! Că dacă n-ar fi fost Ei, noi n-am avea acum pe drăgălaşa noastră Prinţesa.  
 
- Aşa-i, precum zici. Acum putem să fim şi noi fericiţi, căci avem cine să ne mângâie bătrâneţile.  
 
Şi continuară să vorbească şi să se minuneze astfel, în timp ce sărutau fetiţa şi o mângâiau cu drag până după masă, când începură să cânte păsărelele din copaci. Maria îi spuse bucuroasă soţului său:  
 
- Hai Ioane, hai cu fetiţa noastră afară la muzică, la veselie.  
 
- Ei, că ieri pe vremea asta Marie, erai supărată foc şi nu voiai să vorbeşti cu mine deloc, dar acum îţi străluceşte faţa de bucurie.  
 
- Păi de! mă’ Ioane, că acum nu mai am de ce să fiu supărată, acum sunt fericită şi împlinită, fiindcă nu mai suntem singuri.  
 
- Ei Marie, ai şi tu dreptate, draga mea. Apoi, hai afară cu fetiţa noastră, hai să o vadă toţi, îi spuse Ion râzând.  
 
Şi luând fetiţa în braţe, Maria ieşi prima din colibă şi Ion se luă după ea. Radiau de fericire şi îşi îndreptară paşii mândri şi bucuroşi de fetiţa lor, spre lalelele de unde o luaseră de dimineaţă pe Prinţesa. Începuseră să vină îngerii, oamenii şi animalele, şi până să ajungă ei, deja se legase hora şi se auzeau chiote de veselie.  
 
Când îi văzură pe Maria şi pe Ion cu fetiţa în braţe, îngerii se îndepărtară câţiva paşi. Oamenii şi animalele se opriră din joc şi din chiuit. Priveau miraţi, minunându-se de ce vedeau, că dintr-odată Maria şi Ion erau părinţi şi singuri numai erau.  
 
Văzându-i voioşi şi cu fetiţa în braţe, oamenii îi întrebară:  
 
- Marie, Ioane, cum de aveţi această fetiţă frumuşică?  
 
- Ei, Domnul s-a-ndurat să fiu şi eu mămică.  
 
Mândru nevoie mare, Ion spuse şi el:  
 
- Ne-a împlinit Domnul a noastră dorinţă, cu această frumoasă fetiţă.  
 
Atunci oamenii, nevenindu-le să creadă, spuseră:  
 
- Păi cum de va împlinit? Că voi sunteţi bătrâni, împovăraţi de mulţi ani şi aşa ceva nu s-a mai întâlnit.  
 
- Oameni buni, de ce nesocotiţi Voia Domnului? Căci El din voia Sa ne-a împlinit dorinţa şi bucuria noastră e mare. De ce nu vă bucuraţi şi voi de fericirea noastră?  
 
- Ba da, ne bucurăm, cum să nu? Că Domnul este numai Unul, dar ne-am mirat şi noi, când v-am văzut cu această micuţă.  
 
Păsărelele tăcură şi ele câteva clipe, dar îşi reluară trilul melodios şi vesel. Oamenii şi animalele încinseră iar hora şi la auzul trilului duios, îngerii li se alăturară, părând indiferenţi faţă de bucuria Mariei şi-a lui Ion.  
 
Şi aşa, din ziua în care Maria şi Ion au ieşit cu fetiţa prima oară, bucuria şi veselia li se citea pe faţă şi nicicând nu s-au mai plâns de supărare şi de singurătate. Veselia oamenilor, a îngerilor şi-a animalelor era şi mai mare, pentru că ei nu mai stăteau de-o parte, în faţa colibei lor. Acum erau întodeauna nelipsiţi din mijlocul horei şi picioarele nu-i mai dureau, fiindcă acum cunoşteau şi ei cum e să fie părinţi.  
 
Prinţesa crescu repede, se transformă într-o tânără şi frumoasă fată, cu chip la fel de frumos ca al îngerilor-barză. Avea părul blond-inelat şi lung. Razele soarelui dansau atunci când o vedeau. Ochii ei albaştri şi senini priveau cu blândeţe pe toată lumea. Maria îi făcuse rochii albe brodate cu lalele. Îi iubea pe Maria şi pe Ion foarte mult şi îi plăcea Ţara Lalelelor. Uneori vedea norul cel alb şi îl privea atentă. Nu ştia de ce îi plăcea să-l privească. Era prietenă cu toată lumea, cu oamenii, cu toate animalele şi cu unul dintre îngeri-barză. Numai acel înger vorbea câteodată cu ea. Îi era foarte drag şi se vedea că şi el o îndrăgeşte. Ceilalţi îngeri, când o vedeau că se apropie de ei, ori se îndepărtau, ori îşi luau zborul. Din acest motiv era uneori tristă, dar îi trecea repede, pentru că Maria şi Ion se apropiau de ea imediat şi îi dăruiau dragostea lor.  
 
Ea nu-i scotea din mamă şi tată, le săruta mâinile, îi iubea foarte mult şi nu nesocotea vorba lor niciodată. Sau dacă părinţii ei nu erau în preajmă în acel moment, erau oamenii şi animalele care o înveseleau, o iubeau şi îi erau alături. Iubea frumuseţea Ţării Lalelelor şi era iubită de toată lumea, astfel că Voinţa Domnului era întocmai cum dorise El.  
 
Prinţesa era cea mai frumoasă fată dintre toate fetele din Ţara Lalelelor. Când era în preajma lalelelor, acestea se înclinau în faţa ei. Văzând oamenii şi animalele acest lucru în fiecare zi, într-o zi însorită şi plină de veselie, cineva spuse:  
 
- Ce-ar fi dacă i-am spune Prinţesei, Prinţesa Lalelelor? Ea este cea mai frumoasă fată din ţara noastră. Şi nu numai, dar de câte ori ea se apropie de ele, lalelele se înclină în faţa ei. De aceea cred că trebuie să o numim Prinţesa Lalelelor.  
 
Atunci oamenii şi animalele spuseră:  
 
- Daaa! De acum în colo, o vom numi Prinţesa Lalelelor.  
 
Şi după aceea păsărelele începură să cânte mai abitir ca până atunci. Maria şi Ion se uitau mândri la fata lor. Îngerii stăteau de-o parte, priveau şi ascultau cu faţa zâmbitoare. Oamenii şi animalele se apropiară de ea şi făcură o reverenţă, spunându-i:  
 
- Plecăciune!, dragă Prinţesă a Lalelelor, să ne trăieşti mulţi ani şi Ţara Lalelelor să strălucească în faţa ta, întodeauna!  
 
- Mulţumesc, prietenii mei dragi pentru frumoasele urări. Dar nu trebuie să faceţi plecăciune în faţa mea. Eu sunt aceeaşi fată simplă, aceeaşi Prinţesa ca şi până acum.  
 
- Prinţesa dragă, acesta este adevărul, tu eşti cea mai frumoasă fată din ţară şi îţi meriţi numirea de Prinţesa Lalelelor. De-acum în colo, nu mai eşti o fată simplă.  
 
Şi toţi oamenii şi animalele se plecară încă o dată în faţa ei. Până şi Maria cu Ion făcură la fel. Atunci ea le spuse:  
 
- Mamă, tată, voi nu trebuie să faceţi asta.  
 
Ei o priviră cu drag şi spuseră:  
 
- Ba da, fata noastră dragă, pentru că acum eşti Prinţesa Lalelelor.  
 
Oamenii, animalele şi îngerii începură să horească şi să chiuie cu mult foc.  
 
În timp ce Prinţesa Lalelelor le vorbea astfel şi veselia se pornise din nou, cerul începu să se întunece şi nişte păsări negre şi mari, cu un croncănit ascuţit, apărură pe cer. Acestea coborâră jos pe pământ şi se transformară în balauri. Îngerii începură şi ei să croncăne, cum niciodată nu fuseseră auziţi şi văzuţi de oameni şi de animale, care se speriară foarte tare. Numai Prinţesa Lalelelor stătea pe loc şi privea în jurul ei, fără să spună sau să facă ceva.  
 
Balaurii uriaşi aveau cincisprezece metri lungime şi şapte lăţime. Erau galbeni-verzui şi capetele lor mari şi portocalii semănau cu ale unei pisici. Încetară să croncăne după ce îşi luară această înfăţişare şi începură să urle ca lupii. Auzindu-şi limbajul, lupii începură să urle şi ei. Toate animalele începură să se agite, urlând sau să ragă fiecare după specia ei şi frumuseţea Ţării Lalelelor se transformase într-un vacarm de nedescris.  
 
Oamenii, tineri şi bătrâni se speriară şi începură să fugă, dar balaurii se întindeau spre ei, îi prindeau cu botul şi îi aruncau înapoi în locul de unde plecaseră. Maria şi Ion păţiră la fel ca şi ceilalţi. Balaurii se întindeau şi peste lanul de lalele, culcându-le la pământ sau se încolăceau în jurul tulpinilor groase ale copacilor. Unele din frumoasele păsărele cu tril duios fură înghiţite şi altele scapară, zburând în înaltul cerului, spre norul cel alb. Mai apucaseră să înghită şi câţiva iepuri, vulpi şi alte animale micuţe. Singura dintre ei, Prinţesa Lalelelor, nu făcuse nici un mişcare şi nu încercase să fugă, la fel ca şi îngerii, aşa că de ea nu se atinseră.  
 
Unul din îngerii-vulturi spuse:  
 
- Monştri odioşi, ce căutaţi voi aici? De ce veniţi voi aici să ne stricaţi pacea, bucuria de-a trăi şi frumuseţea Ţării Lalelelor?  
 
Atunci unul din balauri răspunse:  
 
- Vulturilor şi berzelor, noi suntem Capete de Pisică şi de nimeni nu ne e frică! Noi am venit din Ţara Buruienilor şi a Mlaştinilor, pentru a face din această Ţară a Lalelelor, o a doua ţară ca a noastră.  
 
Nedumerit, unul din îngerii barză întrebă:  
 
- Dar de ce vreţi să faceţi aşa ceva? Căci Ţara Buruienilor şi a Mlaştinilor este mult mai mare decât ţara noastră şi nimeni nu v-a căutat vreodată ceartă! Nici una din Ţările Pământului nu v-au căutat şi nu v-au supărat.  
 
- Pentru că ne-am săturat să fim singuri şi ocoliţi de toată lumea. Şi de aceea vrem ca toate Ţările Pământului să fie ale noastre, să fim Stăpâni ai Pământului întreg, al Lunii şi al Stelelor de pe cer.  
 
Auzindu-l pe Cap de Pisică cum vorbea, îngerul vultur se supără şi spuse:  
 
- Cap de Pisică! Ce vrei tu nu se poate, aşa ceva n-o să fiţi niciodată, pentru că Pământul întreg, Luna şi Stelele au Stăpân pe Domnul nostru!  
 
- Despre care Domn vorbeşti acolo? Pământul, Luna şi Stelele nu au stăpân. Eu unul nu te cred.  
 
- Mare greşeală că nu ai Credinţă, pentru că Domnul iubeşte şi are grijă de tot ce-a înfăptuit până acum.  
 
- Tăceţi îngeri mincinoşi ce sunteţi, nu cred nimic din ce ne ne spuneţi.  
 
Din ce în ce mai supăraţi, îngerii spuseră:  
 
- Ba să credeţi Capete de Pisică, pentru că datorită Domnului existăm toţi. Fără Domnul, nici voi n-aţi exista. Numai El ştie de ce-o fi înfăptuit asemenea lighioane ca voi.  
 
Auzind asta, Capetele de Pisică se repeziră spre îngeri cu botul, lovind şi împroşcând cu venin în stânga şi în dreapta. Îngerii începură să se apere cu aripile mari şi puternice, lovindu-i cum apucau pe Capete de Pisică. Apoi balaurii se repeziră spre animale, oameni şi înghiţiră tot ce putură. În puţin timp, din Ţara Lalelelor dispăruseră oamenii şi animalele.  
 
Nu o iertară de data asta nici pe Prinţesa Lalelelor. Se iscase un vânt năprasnic şi crengile copacilor trosneau rupându-se. Răgetele animalelor şi ţipetele oamenilor care se auzeau din burţile balaurilor şi glasurile lor care se transformaseră în vuiete puternice, le ţineau isonul. La un moment dat îngerii obosiră să lupte cu Capetele de Pisică şi căzură jos pe pământ.  
 
Între timp mai apărură nişte păsări negre ce croncăneau din înaltul cerului şi coborând în jos, se transformară şi ele în balauri mai mari decât primii veniţi.  
 
Doar câţiva îngeri scăpaseră de loviturile şi împroşcăturile veninoase ale Capetelor de Pisică, care se ridicară în picioare şi îşi luară zborul spre norul cel alb. Printre îngerii care reuşiră să-şi ia zborul, era şi Îngerul-barză care îi ajutase pe Maria şi pe Ion, vorbind cu Domnul să-i facă părinţi.  
 
Ajungând sus în înaltul cerului, nu mică le fu mirarea că nu vedeau norul cel alb din cauza norilor întunecaţi care fuseseră aduşi de zborul şi croncănitul balaurilor. Soarele îşi strânsese razele şi se ascunsese după ei. Era întunecat iar Luna reuşise să iasă de după nori. Doar ea mai reuşea să lumineze puţin cerul şi Pământul.  
 
Când Văzu Domnul că îngerii nu mai găseau drumul, atunci strigă la ei:  
 
- Îngerii mei, veniţi aici. Eu aici sunt!  
 
Auzindu-I Glasul, îngerii zburară în direcţia Lui. Când ajunseră, îl găsiră pe Domnul în faţa norului, cu sceptrul Său în mâna dreaptă şi în mâna stângă avea un sfeşnic din diamant cu o lumânare aurită pentru a le lumina calea îngerilor. Ei îi spuseră:  
 
- Doamne! Doamne, ce bine că Te-am găsit, Doamne! Să vezi ce s-a întâmplat în Ţara Lalelelor. Am venit să ...  
 
- Ştiu foarte bine ce s-a întâmplat în Ţara Lalelelor. Ştiu dragii mei, ştiu că au venit Capetele de Pisică, ştiu tot.  
 
Atunci îngerii îi vorbiră Domnului în cor:  
 
- Doamne, ce facem? Trebuie să facem ceva! Capetele de Pisică i-au înghiţit pe oameni, pe animale şi pe Prinţesa Lalelelor. Şi câţiva din fraţii noştri îngeri au rămas răniţi, în Ţara Lalelelor.  
 
Domnul le spuse:  
 
- Prima dată intraţi înăuntru să vorbiţi cu Mine.  
 
Şi întorcându-se cu spatele, intră şi se îndreptă spre jilţul Său. Îngerii intrară după El şi-L înconjurară pe Domnul, care îi privi şi le spuse:  
 
- Am să vă transform în Capete de Pisică. Când o să ajungeţi jos în Ţara Lalelelor, vreau să-i înghiţiţi pe ceilalţi îngeri răniţi şi să-i aduceţi la Mine. Acesta este primul lucru care va trebui să-l faceţi. Numai aşa putem să-i salvăm pe fraţii voştri.  
 
Îngerii îl întrebară atunci nedumeriţi pe Domnul:  
 
- Şi pe Prinţesa Lalelelor când o vom salva? Pe oameni şi pe animale cum îi vom scăpa de balauri? Şi cum vom salva Ţara Lalelelor, Doamne?  
 
- Voi vedea Eu ce vor mai face Capetele de Pisică în continuare şi după aceea am să vă spun ce mai este de făcut. Prima oară trebuie să-i scăpăm pe îngerii care au rămas răniţi acolo.  
 
- Bine Doamne, cum doreşti Tu, aşa vom face!  
 
Şi atunci Domnul îi Transformă în Capete de Pisică pe îngerii Săi şi le spuse:  
 
- Acum duceţi-vă şi faceţi precum v-am spus Eu.  
 
Îşi luară înfăţişarea de pasăre neagră şi o porniră înapoi în Ţara Lalelelor.  
 
 
 
În timp ce îngerii care scăpară nevătămaţi, zburau spre norul cel alb printre norii întunecaţi şi luându-se după lumina Lunii, Capetele de Pisică se întindeau istovite pe meleagurile Ţării Lalelelor. Unii se întindeau printre lalele culcându-le la pământ, alţii se încolăceau în jurul copacilor înalţi şi falnici. Crengile lor groase şi noduroase trosneau şi tremurau la auzul urletelor asurzitoare ale animalelor şi al tipetelor oamenilor care se auzeau din burţile balaurilor atât de tare, încât aveai impresia că se rup. Vântul ţipa din toate părţile. Capetele de Piscă noi venite se luară la ceartă cu primii. Unul dintre ei le spuse celor care veniseră înainte:  
 
- Bine mă fraţilor, chiar aşa, aţi înghiţit tot ce aţi găsit pe aici? Nouă nu ne-aţi lăsat nimic?  
 
- Da’ ce? N-aţi putut să veniţi şi voi mai repede? Sau să fi venit o dată cu noi, că aţi fi găsit atunci ceva de înghiţit.  
 
- A fost multă hrană, aşa-i? Nouă ne-aţi lăsat copacii şi lalelele. Cum să înghiţim noi aşa ceva?  
 
- Că parcă o fi rău pentru voi, ce au? Sunt bune şi acestea.  
 
Atunci Cap de Pisică se înfurie şi începu să miorlăie ca o pisică. Şi toţi balaurii care ajunseseră mai târziu se repeziră spre cei care veniseră înainte, ţinându-i isonul. Primii veniţi erau obosiţi, sătui şi deranjaţi de larma ce se auzea din burţile lor. Se mişcară greu, pregătindu-se de un atac contra celorlalţi. Săriră unii la alţii, lovindu-se cu capetele şi împroşcându-se cu venin. Dar primii veniţi nu rezistară atacului prea mult şi fură doborâţi la pământ, unii din ei fiind răniţi.  
 
Îngerii care rămăseră neputincioşi în Ţara Lalelelor, suspinau de durere. Unii aveau răni pe aripi, alţii pe faţă. Lacrimile lor se transformau în mărgăritare şi când ajungeau jos pe pământ, acestea deveneau zambile. În fiecare loc unde era un înger rănit, răsăreau tufe de zambile şi mirosul lor era atât de frumos, încât atraseră atenţia balaurilor, în timp ce se atacau.  
 
Simţind aroma parfumată a zambilelor, încetară pe loc să se atace între ei. Uitându-se în jurul lor, îi văzură pe îngeri. Balaurii uitară de duşmănia dintre ei şi se îndreptară spre îngeri. Cel care le vorbise primilor veniţi, spuse:  
 
- Ia te uită, că nu v-am văzut. Dar ce păsări sunteţi voi?  
 
Balaurul care o înghiţise pe Prinţesa Lalelelor, spuse:  
 
- Sunt şi ei păsări, dar sunt altfel. Aici în Ţara Lalelelor li se spune îngeri. Dansau şi cântau, erau prieteni cu oamenii şi cu animalele. Unii din ei au zburat sus pe cer.  
 
- Şi ce fel de păsări sunt oare, de miroase aşa frumos după ele? Uitaţi-vă bine, că doar se vede că suferă.  
 
Văzând zambilele frumoase şi colorate care răsăriseră, balaurii încercară să se apropie, dar mirosul florilor îi împiedică. Atunci continuară şi mai miraţi să vorbească:  
 
- Ia te uită, plăng şi răsar flori. Aşa ceva, n-am mai văzut. Şi nici flori ca acestea nu cred că mai există.  
 
- Când am venit aici, îngerii spuneau că ţara lor, tara noastră şi noi toţi existăm datorită Domnului, că El este stăpân peste întreg Pământul, că El ne-a înfăptuit. Şi că Luna şi Stelele sunt tot ale Lui. Acum, că văd această minune, nu ştiu ce să cred. Să fie oare adevărat că Domnul ne-a înfăptuit şi pe noi şi absolut tot ce cuprinde viaţă? Dacă îngerii aceştea sunt în slujba Domnului şi acest Domn există şi este stăpân peste tot?  
 
Balaurul care începuse cearta şi îi întărâtase pe toţi, spuse:  
 
- Baliverne! Eu nu cred că există o minune aşa de mare.  
 
- Nici noi nu am crezut până acum şi nu am fi crezut dacă nu vedeam cum îngerii aceştea plâng şi din lacrimile lor răsar flori atât de frumoase. Dar acum nu ştim ce să mai credem despre asta.  
 
Îngerii nu spuneau nimic, doar îi priveau pe balauri suspinând şi ascultând vorbele balaurilor. Până la urmă, unul dintre ei vorbi:  
 
- Chiar dacă nu credeţi voi că Domnul Există, o să vedeţi că vă înşelaţi.  
 
Balaurii îl priviră pe îngerul care vorbise, dar nu mai spuseră nimic, privind zambilele viu colorate şi aromate.  
 
Unul dintre ei îndrăzni să se apropie şi încercă să rupă o floare, când se auziră croncănind nişte păsări negre şi uitară de îngeri şi aromatele zambile. Acestea coborâră jos pe pământ şi îşi luară înfăţişarea de balaur.  
 
Noii veniţi întrebară:  
 
- Mai este ceva de mâncare? Sau aţi mâncat voi tot?  
 
Cel care voise să rupă o zambilă, spuse:  
 
- Nu mai este nimic, decât păsările-îngeri. Dar nu poţi să le mănănci pe astea, pentru că atunci când plâng, pe jos răsar flori aromate, de nu te poţi apropia.  
 
Prefăcându-se mirat, balaurul balaurul-înger – căci noile Capete de Pisică erau îngerii Trimişi înapoi de Domnul – spuse:  
 
- Daaa? Şi mă rog, de ce să nu te poţi apropia? Şi mai ales, de ce să nu poţi mănca ceva bun?  
 
Capetele de Pisică, de-a dreptul miraţi, le răspunseră balaurilor-îngeri:  
 
- Pentru că noi nu am putut să ne apropiem de ei. Aroma acestor flori atât de frumoase nu ne-a lăsat să ne apropiem, pentru că ne-a vrăjit.  
 
- Ei. n-aţi putut voi, pentru că n-aţi voit.  
 
Şi apropiindu-se de unul dintre îngeri, îl înghiţi pe loc. Ceilalţi balauri-îngeri se apropiară de fraţii lor şi înghiţiră fiecare câte un înger rănit.  
 
Balaurii, din ce în ce mai miraţi de isprava celor pe care îi credeau fraţii lor, începură să spună:  
 
- Măi fraţilor, voi cum aţi putut de mirosul acestor flori să vă apropiaţi de ei?  
 
Balaurii răspunseră:  
 
- Aaa! Nu ne pasă de atâta miros, cum vă pasă vouă, că ne-a fost foame.  
 
După ce făcură întocmai cum le-a spus Domnul, balaurii-îngeri spuseră:  
 
- Da voi ce mai staţi pe aici? Aţi mâncat tot şi aţi pustiit Ţara Lalelelor de frumuseţea ei. Noi i-am înghiţit pe îngeri şi acum plecăm.  
 
- Mda, ar trebui să plecăm şi noi, dar mai stăm puţin să ni se aşeze mâncarea în burtă, că voi nu aţi mâncat nimic pe lângă ce-am mâncat noi.  
 
Cei care veniseră a doua oară, le spuseră celor care veniseră primii:  
 
- Păi da, că aţi fost lacomi nevoie mare, nu v-aţi mai gândit şi la alţi fraţi de-ai voştri. Numai vouă să vă fie bine.  
 
Balaurii-îngeri nu ştiau cum să scape de adevăraţii balauri, pentru a-şi lua zborul împreună cu fraţii lor. Cum îngerii răniţi nu mai erau acum, zambilele începură să miroase din ce în ce mai tare, că-i făcură pe balauri să strănute cu foc.  
 
 
 
(va urma)  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
PRINŢESA LALELELOR - partea a II a / Mihaela Moşneanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1127, Anul IV, 31 ianuarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Mihaela Moşneanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihaela Moşneanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!