Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ştefan Lucian Mureşanu         Publicat în: Ediţia nr. 212 din 31 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

DE CE ÎMI PLÂNGE ZIUA CE-A TRECUT (eseu)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DE CE ÎMI PLÂNGE ZIUA CE-A TRECUT? 
  
de Ştefan Lucian MUREŞANU 
  
Fulgi mari se jucaseră în văzduh, bătând toată ziua în geamurile prăfuite ale camerei mele de lucru.. Rece şi transpirată ziua trecuse, înclinându-se maiestuos nopţii, care punea stăpânire peste Bucureştiul zdrenţuit de nelinişti şi păreri îngrozite de trăire neclară. Strada locuinţei mele zăcea nemişcată, acoperită de valtrapurile ude ale neputinţei de a înţelege mesajul de linişte şi răbdare, faţă de tot răul impus vieţii de fiecare zi, a celor care au prins, prin vrerea unora dintre noi să ţină, până la noile alegeri, frâiele trăsurii ţării noastre. Eram oare pregătit să înţeleg rolul acestor lacrimi prelinse pe geamurile camerei?  
  
M-am ridicat de la biroul meu, lăsându-mi cartea şi ochelarii, nu înainte de a-mi salva toate înscrisurile de pe ecranul monitorului. Îmi împreunasem mâinile şi priveam în noapte strada prin fereastra a căror geamuri, prinse în tocurile albe ale termopanelor la modă, îmi dădeau libertatea, aparentă, de a vedea ce se petrece dincolo de spaţiul meu protector. Câţi paşi nu or fi bătut această stradă, legându-se în destin cu praful, pietrele sau asfaltul, pe care astăzi îl aveam sub priviri şi peste care călcasem, fără să încerc măcar a-i înţelege rostul? Câte neajunsuri ne-au putut pricinui acest conţinut bituminos, aruncat ca o pătură flenduroasă peste pământul străvechi al celor care, în timp, au locuit aceste aşezări? O, Doamne! Ce vremuri, ce răgaz a mai trecut peste oamenii acestui loc de-a lungul infinit al timpului.  
  
Noi suntem o stăruinţă a întregului lumesc, care au trăit şi numai sunt, o verigă a continuităţii entităţii noastre, cu binele, cu necazurile şi neîmplinirile noastre. Unele dintre ele au fost preluate de cei ce-au urmat, altele şi-au păstrat rândul, intrând în variaţii puternice cu timpul, nepărăsind niciodată mediul, trăind şi aşteptând un moment propice pentru a se lega de aura slăbită a unora dintre oameni, pentru a-şi continua prin acesta existenţa. 
  
La drept vorbind, câţi dintre cei care se află în freamătul stupid al agoniei banilor, au răgazul de a se întreba ce înseamnă viaţa unui om de rând? În aşezământul trupului lor, învelit cu o dermă groasă ca făpturile lipsite de griji, ei se cred nemuritori şi aşteaptă umilinţa semenilor lor?  
  
Ce este ziua care a trecut pentru un nevoiaş iniţiat în drumul nevoilor vieţii şi cum trece ziua unui profan încolăcit în blănuri şi huzur?  
  
Conştient de existenţa sa, se întreba: de ce sicriul are aceeaşi formă pentru toţi, iar groapa, în care trupurile neînsufleţite ale nevoiaşului sau profanului bogat, mestecă într-o odihnă aparentă carnea şi oasele dăruite de Moarte?  
  
Erau întrebări pe care el, profesorul, şi le punea de fiecare dată când se întorcea de la facultate, când mintea lui mesteca gândurile creierului secat de nevoi. 
  
Obosit de a se mai lupta cu boala, care îi răpusese din greu trupul încă viguros, omul simţi cum totul se învârte în jurul lui şi căzu pe trotuar cu capul sprijinit de o lespede. Nu mişca, privea doar cum maşinile luxoase, ce îi treceau prin faţa ochilor împăienjeniţi de durere, îl luminau cu farurile lor orbitoare, nesinchisindu-se nicicum să staţioneze o clipă şi unde din dreptul geamului coborât să îl întrebe ce are. Nici oamenii, care au trecut pe lângă el, nu au binevoit să se oprească, din drumul lor plin de griji şi de nevoi, să-i privească faţa plină de durere. Zăcea, trecându-şi prin minte vorbele uneia dintre cele care au păşit săltând pe lângă trupul lui rostogolit şi lipsit de vlagă: un beţiv nenorocit. Ochii îi lăcrimau dar figura lui surâdea trist aşteptând, în seara întunecoasă, care se aşternuse atât de repede peste oraş un semn de ajutor.  
  
Într-un târziu, cu ultimele sale puteri, a vrut să se ridice apucând să-şi rezeme capul de zidul rece al clădirii aceleia dezafectate. Privea înceţoşat şi simţea cum ochii i se umezesc de aerul rece, care îi cuprinsese trupul. Era frig, foarte frig iar gerul îl înţepenea. Nu mai putea striga căci gura îi rămăsese încleştată de la căzătura puternică, ce îl făcuse să îi amorţească braţul stâng. Valtrapurile nopţii cuprinsese oraşul iar el gemea din ce în ce mai rar.  
  
Nepăsarea este una dintre stările de fapt ale îndestulatului, a aceluia care ignoră sau, mai bine spus, a celor care se protejează pe sine descoperindu-se în faţa unor energii frânte.  
  
Au trecut prin faţa lui oameni cu grijile şi cu graba vieţii lor. Niciunul însă nu s-a oprit să îl întrebe dacă îl doare ceva, doar un câine îi suflase un timp aerul cald al gurii sale după care, răpus de gerul care se înteţise, plecă agale, cu teamă pentru clipele de chin ale celui căzut, întorcându-se din drumul său de două ori, poate pentru a pleca liniştit că omul încă mai trăieşte. 
  
În casa în care era aşteptat, era cald şi bine. Masa era pregătită pentru că toţi ştiau că avusese o zi plină, cu multe acţiuni la care studenţii lui, cum îi plăcea să le spună, se pregăteau pentru un drum anevoios, cel al pregătirii lucrării de licenţă. Era în preajma lor mereu şi vorba lui caldă, ca o tânguire părintească îi făcea să aibă curaj, spunându-le de cum va să fie, atunci când vor ieşi pe meserie. Sunt oameni şi oameni, le spunea adesea, dar mai mult neoameni cei care vor căuta să vă pună piedici în drumul vostru spre înainte. Îi îndruma să fie răbdători cu ei şi cu cei din jur, dar insistenţi, pentru că altfel, vor fi loviţi, iar loviturile omului cu mintea odihnită sunt grele, de multe ori ducându-te la pierzanie.  
  
Cum stătea, amorţit de frig, îşi aduse aminte că are mobilul în servieta, care se afla la o distanţă de trupul lui căzut; dar cine să i-o aducă aproape de el şi cine să-i formeze numărul pentru a vorbi cu cei de-acasă?  
  
Se întunecase, poate că orologiul cerului bătea zece şi nimeni nu mai trecea pe stradă. Vorbea cu sine: mi-e aşa de rău şi nimeni nu vine să mă ia. Voi muri curând ... şi mai aveam atâtea de făcut. Mi-am terminat oare misiunea pe Pământ? Of, Doamne, unde-mi sunt cei dragi?, îşi întoarse cu greu capul îndreptându-şi privirea spre înaltul cerului: ce lumină coboară spre mine?...Chiar trebuie să plec ... Dragii mei vă las şi-mi pare rău că drumul meu se-ntrerupe aici, fără să vă mai văd măcar o dată. Respiră adânc şi lacrimile începuseră să i se prelingă pe la colţurile ochilor, alunecându-i pe obraji: e noapte şi e frig, mi-e aşa de rău şi toate îmi sunt atât de străine în jurul meu. Începu să murmure ceva ce nu mai Cei de Sus îl mai puteau înţelege: Tatăl Nostru, carele eşti în Ceruri, / Sfinţească-se împărăţia Ta, / Facă-se voia Ta ... se opri şi începu să zâmbească, zâmbea şi plângea. 
  
În noapte, trei maşini străbăteau Bucureştiul îngheţat, căutând un om, în fapt un trup din interiorul căruia sufletul se înălţase de mult din lumea celor vii.  
  
A doua zi, când încă zorii nu se iviseră, maşina Salvării ducea spre Morga un corp îngheţat, figura lui zâmbea sfidător, iar lacrimile îi împietriseră de ger la colţurile ochilor larg deschişi, parcă cu dorinţa de a se lupta cu somnul.  
  
Zâmbetul lui îngrozise medicii, care l-au preluat pentru diagnosticare. Criminaliştii îl priveau trişti la vestea că inima îi cedase din cauza gerului năprasnic din noaptea trecută, dar şi a zăpezii reci care se aşternuse peste trupul lui, acoperit doar de paltonu-i negru şi lung ce îl ferise de fulgii mari, care acum nu mai conteneau.  
  
Toţi se întrebau cine poate fi enigmaticul om, căzut în stradă şi unde nimănui, dintre cei care au trecut pe lângă el, nu i se făcuse milă să se aplece, doar pentru un minut, oprindu-se din drumul lor, să îl întrebe ce are?. Clipa aceea de aplecare îi putea fi benefică şi azi ar fi fost alături de cei dragi. S-a stins uşor, ca o lumânare, chemat de Cel de Sus să se odihnească în frumuseţea şi liniştea Grădinii Edenului. Acolo a găsit căldura şi grija veşnică, curăţat de toate nevoile pământeşti. 
  
De ce-aţi trecut pe lângă el nepăsători, oameni ai ignoranţei şi de ce acceptaţi să vi se spună semeni?  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DE CE ÎMI PLÂNGE ZIUA CE-A TRECUT (eseu) / Ştefan Lucian Mureşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 212, Anul I, 31 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ştefan Lucian Mureşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ştefan Lucian Mureşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!