Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 344 din 10 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

DAU LUMII MĂRTURIE - LACRIMA UNEI SECUNDE.VOLUM ANIVERSAR: Nicolae Băciuţ,
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VOLUME ANIVERSARE 
  
DAU LUMII MĂRTURIE – LACRIMA UNEI SECUNDE 
  
Nicolae Băciuţ, "Cincizeci şi cinci" Poeme, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011 
  
Despre poetul Nicolae Băciuţ, s-au scris mai multe cărţi. Despre personalitatea lui în arealul românesc, ca scriitor, jurnalist, istoric literar, dramaturg, director al Direcţiei Judeţene de Cultură, Cult şi Patrimoniu Naţional Târgu-Mureş, director al prestigioasei reviste „Vatra Veche”, iarăşi au scris mulţi autori. Eu însămi am scris câteva cărţi despre această personalitate marcantă, sedusă de statura lui covârşitoare. Un om cât o bibliotecă. Un om-bibliotecă. Inconfundabil.  
  
Despre bărbatul Nicolae Băciuţ, mai tânăr ca oricând la 55 de ani, împliniţi azi, 10 Indrea, poate s-a scris mai puţin.  
  
Nu prea e timp să scrii despre natura omului, despre viaţă, abia poţi să te rezumi la operă. Constantin Noica spunea: „Eu nu am biografie, am cărţi!”. Nichita Stănescu spunea: „Poetul nu are viaţă personală. Viaţa lui personală e praf şi pulbere.” 
  
Astăzi, la Radio România Cultural, poetul Nicolae Băciuţ a mărturisit, la întrebarea reporterului Valentin Marica, ce-ar spune despre sine dacă ar scrie o eventuală Istorie a Literaturii române: aş scrie, a răspuns poetul, că sunt „o lacrimă a unei secunde”. 
  
O istorie a scris, Nicolae Băciuţ – O istorie a Literaturii române în interviuri – ceea ce e un lucru inedit şi, cu totul remarcabil, o muncă titanică de câteva decenii. 
  
Despre omul care se dăruie necontenit, aş putea şi eu încropi sute de pagini, deşi n-am avut şansa de a-l cunoaşte personal. Dar, cunoscându-i opera, l-am descifrat cel mai bine. Pentru că în opera lui, scriitorul se oglindeşte, se reflectă, se contopeşte cu ea, se identifică. 
  
Mă rezum la a încropi o mână de cuvinte despre una din cele mai recente cărţi, reprezentative, jalonante, care cuprinde „Cincizeci şi cinci” de poeme, ca să marcheze cifra cinci în oglindă, cifră pe care a cucerit-o astăzi, marele om de cultură. Şi a călcat peste ea triumfător, cu privirile înainte.  
  
În prefaţa acestui delicat volum, Nicolae Băciuţ afirmă că această carte nu a fost plănuită, dar s-a ivit în chip binecuvântat pentru a marca momentul. Cartea face parte dintr-un ciclu de cinci (de trei ori cinci, cum altfel?) – cifra cinci fiind elementul cheie în această serie aniversară. 
  
„Asa s-a născut această carte de poeme, “Cincizeci si cinci”, “Altă facere a lumii”, Nicolae Băciuţ în receptări critice”, “Lentila de contact”, “Presa culturală mureseană. Reviste, jurnalisti. Repere”, şi cartea Cezarinei Adamescu, “Privire în inima cărţii” – mărturiseşte autorul. 
  
“Poemele mele cele de toate zilele şi nopţile” – “poeme scrise în ultima vreme, ori poeme uitate, din alte vremuri – alcătuind substanţa acestei mirabile cărţi, “toate cuprinse într-o cifră, într-o vârstă, într-o vamă”. 
  
Poeme reflectate în “aura respiraţiei, inspiraţiei”. 
  
Scrise pe nişte petice de hârtie, ori, aşa cum spune poetul, “pe colţuri de cer”. Cu toc zeiesc, pe caldarâmul ceresc. Pentru că poetul – în alcătuirea sa, este aidoma unui zeu. “O carte recuperată de prin sertarele unui an de o 
  
densitate, intensitate a trăirilor din toată viaţa mea” – dă mărturie Nicolae Băciuţ. Trecute prin moarte ca prin nuntă într-o renaştere phoenixiană venită “să întâmpine acest moment al cifrelor gemene care, ca „două inimi când se-mbină”, „sunt lumină din lumină, / Dumnezeu din Dumnezeu”. 
  
Mărturisirea unui Crez artistic şi creştinesc în aceeaşi măsură. 
  
Inedit în şirul lung al cărţilor editate de Nicolae Băciuţ este faptul că poetul a adăugat în ultima parte a volumului şi poemele scrise de mână, aşa cum ne-a încropit, spontan, pe alocuri, pe unde l-au purtat paşii, “cu caligrafia grăbită a locului şi stării de creaţie”. 
  
Poeme asumate, definitorii – le-aş putea numi, pentru că ele îşi definesc plenar creatorul. În fiecare vers şi aproape în fiecare cuvânt – câte o fărâmă de sine. Împreună, alcătuiesc rotundul, întregul numit Nicolae Băciuţ. 
  
Ciclul celor 55 se deschide cu poemul “Săptămâna luminată”, în care fiecare zi este prototipul celeilalte trecute, ori celei care va urma, întru cunoştinţa de sine şi a aproapelui. 
  
Poetul trăieşte zilele sub iminenţa secundei, aceeaşi, fie iarnă, fie vară, clipele se scurg la fel, inexorabil. Lucarnă pentru lumina divină, când “casa se întoarce-acasă”, “nunta / fără de mireasă”; magicul şapte care nu se adună şi nu se desparte, ziua care trece prin tine şi lasă urme adânci, aşa cum fiecare lacrimă lasă şanţuri adânci pe relieful obrazului, din “ochiul / ce nu mă poate / lăcrima”. 
  
“În fiecare luni / e vineri, / în fiecare ieri / e-o seară, // sub fiecare pleoapă- i primăvară, / e toamna unei veri - / un anotimp / de nicăieri. / Şi-n fiecare sâmbătă / e-un luni, / o nuntă / fără de mireasă – / când nu-i nimic / ca să cununi, / când casa se întoarce-acasă. / Duminică / e lunea mea, / un început / ce nu ne va-ncăpea. / În fiecare luni / e luni, / în fiecare zi / e-un şapte / pe care n-ai cum să-l aduni / şi care nu se mai desparte” (Săptămâna luminată). 
  
El, poetul care sângerează fără nici o rană, doar din dor de frumos şi vopseşte totul cu sângele său tânăr, sângele reavăn al Poesiei: “Vopsesc totul în roşu, / cu sângele meu cel tânăr, / cu sângele meu de-acum, / vopsesc viaţa unei secunde, / ca şi cum / aş desena un drum / care se-ntoarce. / Desenez cu soarele la apus, / ca şi cum aş fi cel tânăr, / nu şi cel care s-a dus. / Vopsesc totul în roşu. / Roşu, roşu, roşu. / 20 aprile 2011” (Roşu).  
  
Poezia – “acel ceva plăpând, înaripat şi sacru” (Platon) deschide ferestre către Dumnezeu. Şi ce frumoasă viziune lirică: la fiecare fereastră poetul îl vede pe Dumnezeu. “Am dat clic / pe Dumnezeu / şi s-a deschis / o fereastră / şi în fereastră, / o altă fereastră, / în care se deschidea / încă o fereastră – şi-n fiecare fereastră / era Dumnezeu. / 25 aprilie 2011” (Internet). 
  
Aceasta este o poezie perfectă care contopeşte concretul cu inefabilul, teluricul cu cerescul, pământul trupesc cu suflarea de Duh care-i şopteşte poetului la ureche, îl inspiră şi-l înalţă peste toate lucrurile. 
  
Pentru că, spune autorul, Dumnezeu este cel care sădeşte în noi totul, până şi lacrimile, iar în cuvintele noastre pune rouă: “Dumnezeu în noi sădeşte lacrimi, / Să ne lumineze-n iarbă asfinţind, / În cuvinte pune rouă la amiază, / Pune-n pâine abur argintând. / Lacrimi lăstăresc în noi tulpini, / s-auzim în ele când dilată / cuiele în rană de Hristos, / rădăcini venind din niciodată. / Dumnezeu sădeşte-n noi lumină / Dinspre ochiul lăcrimând – / Până-n trupul nostru se alină / Lemnul crucii-nmugurind. / Paşte, 26 aprilie 2011” (Înviere). 
  
Ciclul sacrificial se împlineşte pe deplin o dată cu Învierea Domnului care sădeşte în noi lacrimi, rânduieşte toate lucrurile, ne dă puterea de a ne duce crucea de zi cu zi, dar ne oferă şi speranţa Învierii, până când Lumina sădită în noi de El, înmugureşte în lemnul crucii. E un înţeles adânc al misticii creştine legate de Misterul Pascal: Moartea lui Hristos vestită de noi pe tot parcursul postului şi Taina Învierii pe care o mărturisim până la o nouă sosire a Lui. 
  
Poetul are puterea, aproape demiurgică de a îmblânzi lucrurile şi fiinţele cu propriile sale cuvinte. El le supune şi le face ascultătoare. Poetul e conştient că va veni o vreme, însă, când poemele sale nu vor mai avea nevoie de el, când vor fiinţa libere şi-şi vor găsi locul potrivit, în inimile altora. De aceea, dezlegarea de poem, deşi dureroasă, este necesară. 
  
“În sfârşit, am mai îmblânzit un poem – / Dresate cuvinte, puse în lesă, mă urmează pe străzi, / Amuşinând în stânga şi în dreapta, / Mârâind uşor, / Dar fără să mai muşte pe nimeni. / În fiecare dimineaţă, îl scot la plimbare, / Îl dezleg / Şi-l las să zburde în voie, printre tufişuri, / În căutarea unei iluzorii prăzi – / O pisică, un câine al străzii, / Orice nu e după chipul şi asemănarea mea. / Nici n-ai crede că, după atâta vreme, / Chemarea străbunilor nu mai înseamnă nimic, / Că nu mai are amintiri, / Că nimeni nu se mai teme de poeme. / Când plec de-acasă, poemul meu veghează, / E paznicul cel mai de temut. / Nimeni n-ar îndrăzni să-mi prade poemele / Care coboară din cărţi, scârţâind din încheieturi, / Întinzându-se la soare ca-n vremuri bune. / Cândva, poemul nu va mai avea nevoie de mine. 15 mai 2011” (Îmblânzirea poemului). 
  
Nu e mai puţin adevărat că poetul ştie să închidă în carte oameni şi sentimente, fiinţe şi lucruri şi să le ţină acolo până la (re)descoperire. Mormântul cărţii poate fi deschis însă, în orice clipă iar cuvintele şi literele şi stările, aparent moarte, să reînvie. E un joc straniu şi seducător, un joc de-a nemuritul şi de-a înviatul. 
  
O temă predominantă în volumul acesta aniversar este cea a morţii şi a învierii care se regăseşte aproape în fiecare poem. 
  
Este ipostaziată liric în chip inedit, până şi “Moartea morţii”: “Mi-a murit umbra / şi nu e nimeni / să mi-o-ngroape, / mi-a murit ploaia / şi niciun nor / nu vrea să-i fie / vad de ape; / până şi moartea mi-a murit, / e zare altui răsărit. / Topliţa, 18 iulie 2010”.  
  
Un cântec ludic cuprins de un adânc fior metafizic este “Până la tine” – în care poetul îşi delimitează locul – spaţial şi temporal, faţă de propria sa creaţie: “Până la tine este noapte, / ca o lacrimă pe cer, / până la mine totu-i şapte / ca un ler dintr-un alt ler. / Şi ziua parcă e de iarbă / şi pasul tău e ca o rană, / iar mâna mea e încă oarbă / şi zidul tău încă e Ană. / Până la tine este zi, / până la mine este iarnă - / iar frigul începe-a înfrunzi / şi aerul e parcă marnă. / Până la tine este ieri, / din numele ce creşte-afară, / de dincolo de primăveri, / de dincoace de orice vară. / Până la tine numai tu / nu ai la ce s-adaugi nume, / până la mine tu eşti ţărm, / ce-neacă valurile-n spume, / Până la tine totu-i alb / şi verdele-i doar verde / şi melcul este urma mea / ce-n cochilie vama-şi pierde. / Până la tine, pleoapa-i ochi, / până la mine toamna-i rugă, / până la tine nu e timp, / şi somnul nu-i decât o glugă. / Până la tine mâna mea / E aerul cu colţi de stea. / 5 august 2011”. 
  
Aceeaşi idee este continuată şi în poemul “De la Sărmaş pân' la Sărmaş”, acesta fiind spaţiul de graţie în care eul liric se poate manifesta plenar, spaţiu mioritic, loc încărcat de spiritualitate, de mister, de inefabil şi prin poeţii care l-au străbătut, însemnându-l cu litere nemuritoare pe hartă: “De la Sărmaş pân' la Sărmaş, / mi-e dimineaţa primăvară, / timpul se scurge-n limbile de ceas, / lumina redevine ceară. / De la Sărmaş pân' la Sărmaş, / Amiaza nu-i decât povară –/ Sub ghilotina ploii am rămas / Să-mi fie umbra lacrimilor clară. / De la Sărmaş pân' la Sărmaş, / Cobor din seară într-o altă seară, / şi umbra-şi caută sălaş, / secunda seamănă a vară. / De la Sărmaş pân' la Sărmaş, / Mă-ntorc din dimineaţă-n noapte, / Cuvintele-mi mai fac popas / Şi-ncep să mă dezvăţ de moarte. / Sărmaş, 26 august 2011. 
  
Un poem copleşitor este şi cel numit “Învaţă-mă” – prin care eul poetic este în deplină căutare antinomică a celuilalt eu, cel care ar trebui să-l completeze, să-l suplinească, eul pe care doar Dumnezeu îl cunoaşte: “Învaţă-mă să plâng, / învaţă-mă să râd, / învaţă-mă să uit, / să nu mai pot uita, / învaţă-mă să îţi fiu rană, / să nu pot sângera, / învaţă-mă să mă despart de umbră, / învaţă-mă să fiu la fel ca ea, / învaţă-mă să văd / şi să fiu orb, / lumină în lumina ta. / Învaţă-mă să te aud / când nu îmi spui nimic, / învaţă-mă să cad, / când cerul îl ridic. / Învaţă-mă cum să fiu tu, / în viaţa care nu-ncepu! / 22 septembrie 2011”. 
  
Căutarea sinelui în celălalt mai apare şi în poemul “Moştenire”, de data aceasta, poetul aflându-se în căutarea rădăcinilor: “Vreau un frate, / îi spun toamnei, / vreau o soră, / îi spun verii, / primăverii-i cer un fiu – / peste toate însă, / iarna-si pune / clinchet argintiu, / sunet dintr-o altă vreme, / dintr-o lume / de-altădată, / care n-are niciun nume, / care-şi caută un tată – / peste toate, / nu-ţi dai seama, / îşi ridică pleoape / mama. / 18 septembrie 2011”. 
  
Frământările eului liric răzbat în fiecare vers al poemului “Nu ştiu unde, nu ştiu cum” – un soi de dialog de taină cu Dumnezeu, în care, repetitiv, aproape ca într-o litanie, poetul îşi exprimă smerenia în faţa divinităţii, pentru veşnicele întrebări care-l mistuie şi pentru îndrăzneala şi cutezanţa de a I le adresa: “Doamne, ştiu că plângi acum, / Doamne, ştiu că râzi de mine, / eu sunt lacrimă de drum, / eu sunt ochi, tu eşti retine, / eu sunt mare fără mal, / râu ce se îmbracă-n sare, / tu eşti mantie de deal, / eu sunt semn de întrebare. / Doamne ştiu că plângi acum - / nu ştiu unde, nu ştiu cum. / Sibiu, 2 noiembrie 2011”. 
  
Întoarcerea spre începuturi este o temă recurentă în lirica acestui poet, prin aceasta înţelegând naşterea – părăsirea infinitului iniţial, periplul vremelnic prin viaţă – infinitul mic al fiecăruia – şi reîntoarcerea la acel infinit de la începuturi. Înţelegând acest lucru, te eliberezi de multe angoase, ştiind că prin viaţa ta, închei ciclul infinitezimal faţă de cosmos: “Acum sunt mai puternic ca oricând, / dar nu mai am ce apăra, / şi oasele se-aud plângând / şi toate cad sub întrebarea ta. / Acum sunt liber în singurătatea mea, / oricât de mulţi mă înconjoară, / acum e tot mai mică umbra ta / şi nu mai are nicio vară. / Acum e-n anotimp de gală, / în care din pământ ne ninge, / acum mă-ntorc la început – / cum şi lumina se întoarce-n sânge. / Sibiu, 4 noiembrie 2011 (Întoarcere la început). Sintagma “oasele se-aud plângând” este stănesciană. 
  
Motivul podului întins spre oameni, fie că e pod de sete peste sete, “pod de sânge / peste sânge / pod de lacrimă, / de stea, / până-n ochiul / care plânge” (Poduri) – este unul foarte generos, pentru că el simbolizează unirea, comuniunea între oameni, simbioza, empatia şi entropia între regnuri. 
  
Cultivând jocurile de cuvinte, oximoronul, antiteza ca figuri de stil şi mijloace de expresie a paradoxului vieţii, Nicolae Băciuţ reuşeşte, prin articulări logice să-şi definească propriile nedumeriri în formulări aproape axiomatice, limpezi, cu un ritm susţinut din interior, o armonie şi o eufonie cât se poate de plăcute. Jocurile pe care le găsim în acest volum sunt agreabile şi pline de substanţă poetică, pentru că au un ritm interior care te face să vibrezi. 
  
“Pot de-acuma să fiu toamnă, / pot de-acuma să fiu cer, / pot să nu mai ştiu ce-nseamnă / să fii cercului echer. / Pot de-acuma să mă-ntomn, / frunzelor să le fiu pat, / nopţilor să le fiu somn, / şahului să îi fiu mat. / Pot de-acum să nu mai fiu / peste-oglindă argint viu. / 27 noiembrie 2011” (Pot de-acuma). 
  
Acelaşi ritm consistă şi în poemul “Trandafirul pietrei”.  
  
În poemul “Sabat” regăsim ideea Poemului care este “un păcat iertat”. “Din ceas în ceas, / câte-un poem, / ca fructul interzis, / îşi caută un rai, / un cer al său, / cu îngerii în frunze, / cu globule albe / şi globule roşii / în străluciri / de sărbătoare / în Sabat. / Poemul – / încă un păcat iertat. / 2 decembrie 2011”. 
  
Cuvântul - ca şi criteriu de referinţă –temeiul vieţii şi element esenţial de construcţie a edificiului de sine, este acel ceva în care Poetul ar vrea să se întrupeze în altă viaţă, mai precis, în veşnicie. Acest lucru reiese din poemul care dă numele volumului, “Cincizeci şi cinci”: “Eu vin dintr-o altă ţară, / în care n-ai s-ajungi, / în care nu e nicio scară, / nu urci, / nu cobori, / în care doar viaţa / se poate ridica / la pătrat, / în care se moare / de mai multe ori, / te lepezi de nume, / ca de trup, uneori. / Eu n-am nicio ţară - / sunt albul din culori. / 2 decembrie 2011”. 
  
Întruparea în altceva potrivit cu care să facă o pereche ideală, apare în poezia “O altă viaţă”: “Îmi caut ceva / în care să mă nasc / în altă viaţă, / în altă moarte / ca să mor. / Dac-aş putea fi frunză / şi dac-ai fi copac, / până la rădăcini aş coborî, / ca rugăciunea / în cuvântul cel dintâi. / Dac-aş putea fi aer, / aş putea să-ţi fiu / veşmânt; / dac-aş fi iarbă, / mi-ai deveni pământ? / 2 decembrie 2011”. 
  
Una din poeziile reprezentative, scrise recent este cea cu titlul, fără echivoc, “Zi de naştere” – un posibil bilanţ provizoriu, încă o etapă străbătută, încă o etapă de străbătut, o uşă întredeschisă ca o speranţă. Numai întoarcerea la vârsta ingenuă poate fi o eliberare: “Nu mai am amintiri – / totu-i viitor, / aştept să devin copil, / să fie decembrie / în orice april, / să fie iarnă / în orice primăvară, / să fie duminică, / în orice luni, / să fie mamă / în orice femeie, / până când sângele meu / devine fotografie, / până când tu / o să-mi fii ramă. / 3 decembrie 2011”. 
  
Tot sub semnul bilanţului legat de vârstă este şi poemul “Criogenie” – “În fiecare iarnă / deschid un sertar, / în care-arunc de-a valma / amintiri de peste an – / poate că frigul / în care vor sta / va face să se strângă-n / braţe, / până-n căldura lor, / din toate va rămâne / scrum. / Pentru niciodată, / pentru acum. / 3 decembrie 2011”. 
  
Penultimul poem este foarte sugestiv: poetul e un grădinar care rostuieşte grădina cuvintelor, semănând, arând, plivind, udând, îmbătându-se de miresme şi de culoare şi apoi, culegând florile şi seminţele la care a trudit. “Final de carte” se intitulează chiar poemul de la sfârşit în care autorul spune: “Ninge peste mine, / iernii îi sunt frate – / cu zăpadă-mi scrie / alt final de carte. / 3 decembrie 2011”. 
  
Deosebit de emoţionante sunt poemele în ciornă, din partea a doua a cărţii, documente autentice deosebit de însemnate pentru istoria literaturii româneşti contemporane. Faptul de a avea manuscrise în original şi în copii de la scriitorii de marcă este o notă bună pentru cultura neamului. Ele adaugă şi un plus de mister pentru că ai şansa de a pătrunde în laboratorul intim de creaţie al unui autor, ceea ce nu e lucru puţin. 
  
Volumul, în întregul său este o bijuterie de gen, o mărturie temeinică despre ofranda şi în acelaşi timp despre jertfa nesângeroasă a poetului Nicolae Băciuţ, care ne este pusă la dispoziţie în chip fericit, spre împărtăşire. Împărtăşire în spirit, de bună seamă.  
  
Mă alătur şi eu şiragului de admiratori care-l preţuiesc pe scriitorul şi pe omul Nicolae Băciuţ, pentru verticalitatea persoanei şi a operei sale, fiind încredinţată, că şirul de cărţi nu se va opri aici şi că, ne va putea oferi şi de acum înainte, opere fundamentale care să-l înscrie în Cartea aleşilor neamului românesc, prin mărturia scrisă pe care dat-o întreaga viaţă. 
  
CEZARINA ADAMESCU, 
  
www.agero-stuttgart.de 
  
10 decembrie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DAU LUMII MĂRTURIE - LACRIMA UNEI SECUNDE.VOLUM ANIVERSAR: Nicolae Băciuţ, Cincizeci şi cinci ; Cronică: Cezarina Adamescu / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 344, Anul I, 10 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!