Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Impresii > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 285 din 12 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

DAŢI-MI ÎNAPOI LIMBA ROMÂNĂ! - LECTURA CA ACT DE FORMARE A CARACTERULUI (CEZARINA ADAMESCU)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DAŢI-MI ÎNAPOI LIMBA ROMÂNĂ! 
  
LECTURA – CA ACT DE FORMARE A CARACTERULUI 
  
Biblioteca – acest leagăn în miniatură al marilor spirite şi civilizaţii – nicicând n-a simţit o mai acerbă nevoie de purificare, de scuturare şi cernere a prafului aşternut incognito pe ideologice şi fără de noimă, tomuri complete, separate, alese. În pofida faptului că nici praful n-ar fi avut dreptul, el încălca orice normă a bunului simţ, orice drept de control trecând peste cele mai înalte exigenţe. Se insinua la început timid ca apoi să se instaleze confortabil pe coperţile cartonate, pânzate, broşate, pe chipurile veşnic surâzătoare de pe supracoperţi închipuind omagii, imnuri, ode, epode şi alte simbolice forme de adulaţie falsă. Era neîndoios, colţul din bibliotecă cel mai puţin agreat, cel mai puţin vizitat, cu atât mai puţin solicitat, dacă nu ignorat pe de-a dreptul. Şi printr-o strategie unanim acceptată de către bibliotecare, aşezat întotdeauna la ieşirea din instituţie pentru că niciodată, nimeni n-ar fi fost tentat să-l jefuiască. Chiar şi cel mai înrăit cleptoman, într-un cabinet ideologic ar fi devenit cumsecade! 
  
Mă gândesc la bieţii şi nevinovaţii copaci, dacă ar fi ştiut cât de făţiş duşmăniţi vor ajunge, cum se vor uita oamenii la produsul lor finit, cu priviri piezişe, s-ar fi lăsat, desigur, pradă flăcărilor sau ar fi murit în picioare şi nu ca aici, înghesuiţi în acest sanctuar răbdător şi supus umilinţei ca nicicare altul, îngăduind ani şi ani povara politizării forţate, a orbirii fără precedent şi fără şansa de a schiţa cel mai mic gest de refuz, de apărare. 
  
Rafturi gemând, scârţâind şi oftând din rărunchi cu fiecare op samavolnic intrat în „acasa” din carte, în matricea spiritului şi care, din când în când numai, ca un veritabil avertisment, se prăbuşeau cu ostentaţie, dorind parcă să se scuture ca de o gheară străină, îngreunându-le respiraţia, ca de un lanţ ruginit care le împiedică mersul înainte. 
  
Astăzi, aerul purificat la flacăra slovei ar trebui să-ţi prime 
  
nească lăuntrul. Dar primejdiile sunt de altă culoare. Nu mai sunt roşii. Ele au căpătat izul pornografiei şi al prostului gust cu nume de kitsch, de cea mai joasă speţă, maculând paginile unor cărţi care ar fi putut fi onorabile. Scriitori maturi ori tineri îşi deversează lăturile trupeşti şi sufleteşti în pagina albă, cu gândul obscur de a produce oarece senzaţii tari cititorilor. Dar nu reuşesc decât nişte jalnice kitsch-uri obscene şi de cele mai multe ori scabroase care nu le fac cinste. 
  
Orice scriitor ar trebui să se respecte în această privinţă. Ceea ce face omul în alcov nu trebuie supus privirii altora, nici comentat, nici disecat. Trebuie trecut sub tăcere ca un secret al lor de care nu au cum să se laude. Abjecţia care a ieşit la lumină o dată cu aşa-zisa democraţie (democraţie nu vine de la demo?) – a atins cote inimaginabile. Până şi un elefant ar roşi şi s-ar retrage într-un loc ascuns să moară în linişte. Până şi jivinele îşi caută un loc retras ca să se împerecheze. Şi totul după un ritual ancestral pe care-l urmează. 
  
Exhibiţioniştii ar trebui să plătească impozit pe fiecvare cuvânt obscen, că tot se pun impozite pe orice. Prea au fost lăsaţi în voia poftelor lor nesăbuite. 
  
Ştiu că scriind acestea, pot fi acuzată de pudibondism dar nu pot să-mi schimb părerea. Am slujit o viaţă întreagă Cartea, Cuvântul care pentru mine au fost şi au rămas sfinte. Nu pot să le privesc tăvălite în noroiul veacului, e o imagine care-mi repugnă la fel cum nu pot privi o carte azvârlită pe jos şi primul imbold este s-o ridic şi s-o şterg de praf, s-o aşez la locul ei în raft sau pe masă. Pe masa pe care se servesc bucate. E o deformaţie profesională, ştiu. 
  
Mângâi cu ochii, cu fruntea, cu sufletul, rafturile subit degajate ale unei biblioteci publice, primind generoasă, cărţi de literatură adevărată, cărţi de cultură generală şi de specialitate, atât de necesare acum şi oricând tuturor, nu numai tinerelor generaţii. 
  
„Iată nişte cărţi cinstite” – îţi spui – răsfoindu-le cu recunoştinţă şi infinită tandreţe, răsfoindu-le delicatele file, aşa cum ai răvăşi pletele iubitului sau copilului tău, pentru simplul motiv că nu s-au lăsat împinse pe făgaşul ameţitor al amăgirii, nu s-au lăsat agresate de cuvinte triviale. Şi au rămas destule asemenea cărţi, din fericire. Va trebui să explorăm la maximum acest spaţiu sublim şi curat, dăruit nouă şi hrănindu-i pe toţi muritorii cu spiritul celor nemuritori; va trebui să-l redescoperim, fiecare vizită în bibliotecă să însemne o veritabilă expediţie, să respirăm din nou fără saţiu lumina cunoaşterii, făcându-ne din ea un veşnic amnar cu ajutorul căruia să aprindem în plină zi, fără preget, sufletul tuturora. 
  
Personal, nu cunosc o ardere mai mare decât cea generată de focul cel sacru al cărţii. 
  
Îmi amintesc, când eram în gimnaziu aveam abonament la 8 biblioteci în oraşul meu: judeţeană, municipală, casă de cultură, club, şcoală, biblioteci stradale (astăzi nu mai sunt!!!). Şi nu întârziam data returnării lor, ba eram supusă de bibliotecari (adevăraţi profesionişti – iubitori de carte şi nu simpli funcţionari) – de fiecare dată unor sumare examene, trebuind să povestesc rezumatul fiecărei cărţi. Eram întrebată, cel mai adesea, ce-am înţeles eu din cartea respectivă. Educaţia care se făcea prin lectură a fost pentru mine un suport extraordinar. Acest exerciţiu de memorie mi-a ordonat şi structurat mintea. Descopeream scriitori noi, le citeam toată opera, cu bucuria unei expediţii într-o ţară necunoscută, pe un tărâm magic pe care păşeam în vârful picioarelor, să nu sperii personajele. De cele mai multe ori, mă făceam părtaşă la aventurile eroilor, mă transpuneam în peisaj şi luam atitudine. 
  
Lectura a însemnat pentru mine un stimulent, un dar fără seamăn, o jucărie nesperată, şi nu o pedeapsă, aşa cum constituie pentru copii, în ziua de azi: o penitenţă dacă nu sunt cuminţi. De aceea, copiii capătă o repulsie faţă de actul lecturii. 
  
O persoană aflată ani şi ani la cârma culturii gălăţene, îmi interzicea, cu doar câteva zile înainte de actul izbăvitor din decembrie 1989 – să folosesc într-un expozeu, cuvântul suflet, de teamă să nu fim consideraţi mistici. Tot aceeaşi distinsă persoană mi-a cenzurat cu nemilă sintagma focul cel sacru – neînţelegând deloc despre ce foc e vorba – şi nu pentru că expresia nu i s-ar fi părut întrutotul originală, ci pentru că acest cuvânt „sacru” era pe atunci strict interzis. „Ce atâta foc sacru” – spunea persoana care se instalase comod în fotoliul culturii – ce atâtea flori şi metafore? – se mira, mărunţind iute din buze şi silabisind cuvintele mai dificile, bătând aritmic cu un creion negru în blatul melaminat al biroului „propriu şi personal”. „Ce, cărţile sunt flori?” – mă întreba cu ochi mijiţi în efortul suprem al înţelegerii textului. Da, stimată tovarăşă, cărţile pot fi şi flori înmiresmate care-ţi bucură ochiul, nările, mintea, sufletul, inima. 
  
„Taie florile, taie sufletul!” a venit implacabil verdictul. „Mai sobru, tovarăşa, mai sobru!” 
  
Am mutilat. Am tăiat sufletul după comandă, în mii de bucăţi, l-am fărâmiţat azvârlindu-l în pustiile vânturi. Am tăiat focul cel sacru, o dată cu florile, o dată cu inima. Şi ce-a rămas din preţiosul material ideologic? Genericele, scrise evident, cu majuscule. 
  
Istoria se repetă, dar, de data aceasta, cu altă conotaţie, la fel de dăunătoare. Conotaţia este trivială, frustă, obscenă. Limbajul stradal, de gang, de şanţ a luat locul celui elevat, elaborat de scriitori. Limbajul manelistic a luat locul arpegiilor şi solfegiilor clasice. 
  
Confundăm literatura cu partea cea mai abjectă a vieţii. Întinăm. Profanăm pagina. Ca şi când n-ar fi suficient revărsarea valurilor de ură, de invidie, de orgolii fără acoperire cu care se bălăcăresc autorii. 
  
Jalnice vremuri am ajuns, „vai de mămulica noastră!” – cum ar fi spus Parohul de la Rohia, părintele Nicolae Steinhardt. Triumful bestiilor şi secăturilor, al oamenilor fără nici un scrupule. Doar aceia ajung să-şi dispute un loc în fotoliile aurite ale culturii (de gang, de şanţ, ce mai contează?). Oamenii cumsecade nu au ce căuta aici, fiindcă locurile sunt toate ocupate, ba se înghesuie doi-trei pe acelaşi loc, strecurându-se cu genunchii şi coatele. 
  
„Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul!” – scria Antoine de Saint Exupery. Numai aşa vei găsi calea deschisă de la inima ta spre inima oamenilor. 
  
Un pasionat de carte, mare animator şi veşnic nesăţios consumator de artă, el însuşi artist nonconformist din spaţiul danubian al Galaţiului şi care azi, din nefericire, nu mai e printre noi, spunea odinioară: „Dacă aş fi sculptor, mi-aş închina viaţa unei singure opere: monumentul cărţii”. Şi chiar reuşise, cu mulţi ani în urmă, rod al migalei pe care doar dragostea poate s-o justifice, să desăvârşească un asemenea monument, o machetă din lemn, sculptată de el însuşi – şi căreia i-a dăruit o fărâmă din sufletul său neliniştit dar generos peste poate, operă aşezată pe un soclu înfăţişând harta României mari şi deschizându-şi ca o pasăre albă, aripile către oameni. O uriaşă carte deschisă, având gravată pe filele-i deschise pentru totdeauna, înţelepciunea poporului român. Era ca o invitaţie de a păşi în Carte ca-n Ţara Minunilor. O Coloană infinită susţinea această operă măiastră a omului de suflet Vasile I. Cireş, artist al cărui nobil ideal a fost toată viaţa zămislirea monumentului cărţii, o coloană a eternităţii spiritului românesc în spaţiul carpato-danubiano-pontic, operă care ar fi trebuit să-i pecetluiască omului, trecerea la cele veşnice. 
  
După nedreapta sa dispariţie dintre noi, Monumentul Cărţii s-a rătăcit ani de zile prin subsolurile birourilor somptuoase ale municipalităţii, revendicându-şi un locşor în oricare punct al urbei. Pentru realizarea acestui proiect din oţel inox, nu existau, desigur, fonduri suficiente la dispoziţie, aşa că el s-a pripăşit pe undeva, cine ştie prin ce ungher, deşi ar fi meritat pe deplin dreptul la nemurire. Eu l-aş fi aşezat cu smerenie în curtea Bibliotecii Judeţene „V.A.Urechia”. 
  
Nicăieri ca acolo nu s-ar fi simţit mai „acasă”, nici un loc n-ar fi fost mai potrivit – mărturie că literatura – această inestimabilă comoară – e accesibilă tuturor şi din care orişice om are dreptul să se hrănească, precum dintr-un veritabil corn al abundenţei. 
  
Tot ce trebuia spus până acum, îndeobşte, s-a spus, nu e cazul să mai inventăm motivaţii. 
  
-Bine, dar cu memoria ce facem? m-a întrebat un copil preocupat să învârtă pe degete roata istoriei, aşa cum învârteam noi în copilărie globul pământesc între index şi arătător. 
  
-S-o dăruim împrejurărilor care nu au avut niciodată nevoie să se sprijine pe muşuroaie întregi de cuvinte sterile. 
  
Ar trebui să strig: Mă risipesc vouă dăruindu-mă, cum risipeşte florarul seminţele lui peste, reavăn, pământul. Vorbele mele, slobode azi, aşează cărămizi noi la temelia iubirii de semeni. Vă privesc în oglindă cu sufletul care priveşte parcă, pentru întâiaşi dată, fără dioptrii forte şi mă bucur de voi, oameni, mă bucur o dată cu voi, chiar dacă mă bucur plângând. 
  
Revin în spaţiul de graţie al bibliotecii. Nu uit să arunc o privire încăperii destinate copiilor. Şi ei au fost vitregiţi, frustraţi de eroii din basme, impunându-li-se cărţi cu altfel de „eroi”. Se ştie prea bine. Copiii nu mai aveau acces la minunatele poveşti de care şi nouă, adeseori, ni se face un dor asiduu. Ei nu-i cunoscuseră, poate, pe Micul Prinţ coborât de pe planeta lui necunoscută, un asteroid unde stelele râd şi o floare fără de seamăn pe lume, cu doar patru spini îşi pregăteşte cu grijă veşmântul ca să bucure ochiul. Pe Habarnam şi prietenii lui, prichinduţi şi prichinduţe, pe Alice în Ţara Minunilor, pe Vrăjitorul din Oz, Mary Poppins pe Prinţul Fericit, Mica Sirenă, Fetiţa cu chibrituri şi pe atâţia alţii. Tărâmul poveştilor lor era înţesat cu simboluri neînţelese ale ctitoriilor victoriei socialiste. Castelele din basm nu era decât palatul republicii spre care nu aveau dreptul să arunce nici măcar pe furiş o privire, pentru că nişte oameni mari, în uniforme foarte albastre, îi dirijau pe alte străzi, alte trotuare, pentru a nu fi orbiţi de lumina stânjenitoare. Ei bine, aceste palate şi castele nu erau deloc locuite de prinţi şi prinţese, de crai şi de crăiese, împăraţi şi împărătese, ci doar de doi căpcăuni urmaţi de o suită interminabilă de slujitori, cu spinările ajunse, de atâtea temeneli, ca nişte veritabile semne de întrebare. Şi nu ştiu de ce-mi vin în minte, nedreptele discriminări rasiale, reflectate până şi în firmele luminând exorbitant ale Americii Latine „Only for white men”. Dar oare nu trăisem într-una din cele mai drepte orânduiri, în care oamenii erau perfect egali? Întrebări tardive acum. 
  
Copiii au fost totuşi nevoiţi, ca la grădiniţă şi şcoală, în calitate de şoimuleţi revoluţionari şi pionieri revoluţionari să-şi manifeste fără rezerve „dragostea noastră fierbinte/ pentru-al nostru preşedinte”. La vârsta de 4-5 ani ştiau pe de rost evennimentele anului, inclusiv pe cel din noiembrie, chiar dacă nu înţelegeau bine ce-i acela un „congres” ştiau fără doar şi poate, cine trebuie reales în cadrul acestuia. 
  
Poate că unul dintre cele mai mari păcate săvârşite în acei ani de întunecată glorie a fost ideea sinistră de a inocula în sânge copiilor, microbul politicii. Nu începuseră a citi şi ştiau pe de rost lozinci şi sloganuri. Cu sufletele mai albe ca ghioceii, cu glasurile mai cristaline decât oricare clinchet auzit vreodată, şcolarii, mlădiţele primăverilor noastre erau obligaţi să rostească solemn (şi vai de acel micuţ care tuşea, satrănuta, voia pipi sau se scobea în năsuc în aceste momente festive): „Noi, primăvara patriei, noi viitorul/ cu graiul inimii cel mai ales/ venim să omagiem al XIII-lea congres,/ partidul, ţara şi conducătorul.// (scrise cu majuscule) Epoca Ceauşescu e lumină/ în care ne-am născut şi învăţăm / Iubit conducător ne avântăm/ ca demni urmaşi spre anii ce-or să vină” (Fragment din Salutul Organizaţiei Pionierilor exprimat la tribuna celui de-al XIII-lea Congres al PCR). 
  
„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea într-una lămuriri” – spunea acelaşi Exupery şi pilda aceasta ne scrijelă conştiinţele. 
  
A trebuit să-i purtăm din nou cu paşi potriviţi şi privirile blânde pe micuţi în lumea atât de jinduită a basmelor din care lesne ei desprind ce-i bine şi ce-i rău, întrucât un copil căruia i s-au furat basmele şi poveştile este un copil jefuit de copilărie. 
  
Să le dăruim înapoi copilăria. Au mare nevoie de ea acum şi totdeauna. 
  
Din nefericire, bibliotecile existente în momentul cotiturii din decembrie 1989, au dispărut, toate, sub tăvălugul democraţiei care a absorbit şi distrus tot ce era bun construit în zeci de ani. Edificii de cultură transformate în mall-uri, în restaurante sau baruri, în spaţii comerciale. Ce-a mai rămas? 
  
Praful de pe sufletele noastre. 
  
Să-l ştergem şi să pornim din nou, proaspeţi, ca-n prima dimineaţă de luni a lumii, mână-n mână, umăr lângă umăr şi tâmplă atingând tâmplă, să construim noi edificii sufleteşti, mai trainice şi mai frumoase, aşa cum spune cântecul „Podul de piatră”, care s-a dărâmat. 
  
Apele vor veni, se vor revărsa, dar pietrele vii care suntem noi, vor rămâne, în albia, aceeaşi, care se numeşte, de peste două mii de ani, limba română. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
http://www.agero-stuttgart.de 
  
12 noiembrie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DAŢI-MI ÎNAPOI LIMBA ROMÂNĂ! - LECTURA CA ACT DE FORMARE A CARACTERULUI (CEZARINA ADAMESCU) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 285, Anul I, 12 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!