Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



Dascăl printre unguri...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Învăţător într-un sat locuit în întregime de maghiari!” 
  
Absolvent al Şcolii normale „Carol I” din Câmpulung Muscel în anul 1934, ne-a revenit promoţiei noastre, rândul la numire în învăţământ abia peste 4 ani. Până atunci, prin cereri cu „căciuleli”, am obţinut supliniri în Muscel la Ciocanu, Dâmbovicioara, Podul Dâmboviţei, Dragoslavele, Micloşani şi chiar Rucăr, o scurtă perioadă de timp. Pentru numire am fost chemaţi la Bucureşti, Aici, nici un post pentru Muntenia. Erau posturi în Dobrogea şi în Ardeal, în ţinuturile secuieşti... 
  
Pe Valea Trotuşului, la Lunca de Sus, era un post liber. Fiind regiune de munte, iar Lunca de Sus suna frumos, mi-am ales postul vacant de aici. El însă, era într-un cătun ce ţinea de de Lunca de Sus, se numea Ugra. În Ugra nu exista român ca vietate şi locuitor şi nici vreun ungur care să ştie româneşte. În comuna de centru ştiau româneşte câţiva: şeful de gară, al postului de jandarmi, o funcţionară de la poştă şi...cam atât! 
  
Am deschis şcoala, respectiv cursurile, prin anunţul unui om de serviciu de la primărie. A mers prin sat şi sunând din clopot a anunţat începerea şcolii iar de la primărie mi s-a dat catalogul învăţăceilor. Toţi elevii erau prezenţi. Aveam patru clase, în total 14 şcolari. Şcoala era formată dintr-o încăpere, nu ştiam nicio vorbă ungureşte. După strigarea catalogului, m-am adresat celor de clasa a IV, toţi aşezaţi pe clase în bănci, cei de-a patra în banca a patra. 
  
„Ei, am început eu, ia să vedem cum ştiţi voi să citiţi? aşteptând să se ofere vreunul dintre ei, dar nimic! 
  
„Ia, citeşte tu, aici!, mă adresa-i unuia ce-mi se părea mai „ghioi”. Acesta a citit aproape curgător. 
  
„Acum povesteşte ce-ai înţeles, i-am cerut eu. El a rămas însă fără răspuns. Repet cererea mea. Din nou tăcere. M-am adresat apoi celorlalţi din clasă. Acelaşi răspuns. Adică tăcere. 
  
Cu o zi mai înainte, mergând spre şcoală, m-am întâlnit cu un om din Ugra, care mi-a dat „bună ziua”. Se numea Galati Emerich şi învăţase româneşte în timpul războiului. Un amănunt: portul bărbaţilor şi al femeilor din Ugra era foarte asemănător cu cel din Rucărul nostru (cioareci şi cămaşă albă, ie şi fotă) însă fără râuri, alt model, costume mai simple. Ocupaţia lor era munca la pădure, aici fiind regiune de munte ca şi la Rucăr, composesorat, adică obşte. Am trimis un copil după Galati Emerich. A venit imediat. Bănuiam că şcolarii nu vor să-mi răspundă în româneşte dar, în urma discuţiei am înţeles că deşi trecuseră într-a cincea şi citeau binişor, nu înţelegeau nimic. Am încercat la fel şi cu cei din clasa a treia. Acelaşi rezultat. Mi-am dat seama că locul meu aici nu are niciun rost. 
  
M-am prezentat directorului de la şcoala de centru, din Lunca de Sus, de fel moldovean. Se numea Datcu. El ştia foarte bine ungureşte. Probabil o fi fost dintr-un sat de ceangăi după Valea Trotuşului de Moldova. 
  
„Faci şi d-ta ce poţi, îmi spune el. Uite, poştăriţa noastră te-ar putea învăţa câte ceva în limba maghiară. I-am ascultat sfatul. Mi-am cumpărat un caiet şi-am început să scriu în el, mai întâi cuvinte uzuale legate de şcoală. 
  
A doua zi am încercat din nou să fac lecţii cu ei, dar mi-am dat seama că nu se poate face nimic. Stând aşa şi chibzuind, mi-am adus aminte de la cursul de „Datoriile învăţătorului”, făcute în ultima clasă de şcoală normală, în care se arăta că, mai ales toamna, la culesul viilor şi a porumbului, frecvenţa la şcoală este foarte slabă în zonele respective şi, în astfel de situaţi, învăţătorul este îndreptăţit să acorde „vacanţă regională” elevilor, însă situaţia era oarecum mai dificilă întrucât zona nu era specifică acestor culturi.  
  
Am decis, de la mine putere, comunicându-le prin Emerich să fie anunţaţi elevii prin „strigare şi clopot” când anume să revină la şcoală. Se înţelege că elevii au întâmpinat cu mare bucurie vestea iareu am început să umplu caietul cu cuvinte şi expresii în limba maghiară. În orele de şcoală (8-12) şedeam în clasă şi repetam în limba lui Petofi şi Ianoş, gazda mea care, deşi trecuse prin şcoala de la Ugra, nu ştia o boabă româneşte. Ceva mai târziu, bag seama că cineva anunţase revizoratul şcolar de la Plasa Frumoasă, pentru că într-o dimineaţă, mă pomenesc cu un domn care se recomandă Georgescu, subrevizor şcolar de plasă. 
  
„Unde-ţi sunt elevii, domnule învăţător? 
  
„I-am trimis acasă, domnule revizor, le-am dat „vacanţă regonală” cum scrie la instrucţiuni, răspunsei eu oarecum cu calmitate. 
  
„Cu a cui aprobare?! mă întrebă el, pornit asupra mea. 
  
Discuţia a fost destul de aprinsă. Până la urmă, mi-a poruncit să adun copiii la şcoală pentru a doua zi, când dânsul îmi va demonstra practic că poate face lecţii cu ei. M-am supus. Eram dornic să-i urmez metoda miraculoasă. A doua zi clasa era plină. Nici un elev lipsă. Înainte de a începe lecţia demonstrativă, l-am rugat pe revizor să se pună exact în situaţia mea, a aceluia care nu cunoaşte o boabă limba maghiară, limba maternă a elevilor săi.  
  
Lecţia începe. Încearcă să vorbească dânsul tot cu cei mari, dar nimic, aceştia nu înţelegeau limba organului de control. Demonstraţia a luat sfârşit când nici nu începuse ca lumea, în fazele ei pregătitoare.... Am avut dreptate, mi-a dat-o el însuşi şi m-a sfătuit să procedez cum cred eu că este mai bine, dar şcoala să nu fie închisă. Din zi în zi, câştigam noi cuvinte în vocabularul meu de „maghiar”! Am ţinut şcoală până în martie 1939, când am primit ordin de concentrare. Astfel s-au desfăşurat cele câteva luni de funcţionare ca titular. Pierdere de timp şi bani cheltuiţi de către stat în zadar, cu toată tragerea de inimă pe care am depus-o şi priceperea mea pedagogică. 
  
Ministerul Învăţământului ar fi trebuit ca, pentru ţinuturile cu populaţie maghiară, să fie pregătiţi învăţători care să cunoască această limbă. M-am ales cu ceva totuşi, în cele aproape cinci luni petrecute în judeţul Ciuc. În timpul liber am cules folclor din satele româneşti, publicându-l sub titlul „De la fraţii noştri din secuime”. Era, pe vreme aceea, prima încercare de acest fel din zona românimii,din acea parte de ţară românească. 
  
Dacă nu venea „furtuna” cea mare a celui de-al doilea război mondial şi nici concentrarea, apoi mobilizarea şi frontul, probabil că aş fi continuat activitatea didactică tot acolo. Întâmplător, primarul comunei Lunca de Sus, începuse să mă aprecieze. Ce se întâmplase? Serveam masa de prânz, la cârciuma al cărei patron era o femeie, madam Fazekaş. Aici am cunoscut pe cantorul dela biserica acestei comune. M-a învăţat să asist la slujba religioasă, desigur catolică, el fiind un foarte bun cântăreţ de orgă. Măiestria şi-a arătat-o după ce lua „luleaua neamţului”. Vinul era destul de ieftin, faţă de salariul ce-l primeam şi de aceea, îmi îngăduiam să-l cinstesc şi apoi să-l urmez la orga lui.  
  
Eram singurul dintre cei cinci dascăli ai şcolii din comună, care îl însoţeam pe cantor la biserică. Dorea chiar să mă înveţe să cânt. Ne împrietenisem. El rupea câte ceva pe româneşte. Nu ştiu nici până azi ce a vorbit cu primarul comunei, pentru că într-o zi mă pofteşte în cabinetul său, mă întreabă dacă am primit bani pentru încălzirea şcolii şi încălzitul camerei mele, precum şi cele două iugăre de pământ, eu fiind în acelaşi timp şi directorul şcolii din Ugra. Nu îl primisem şi nici nu le luasem...Şi le însuşise colegul Datcu, de la şcoala de centru. Treaba asta i-a supărat foarte. M-a asigurat că în toamna următoare va stărui să-mi dea direcţia căminului cultural, care nu avea altă activitate decât organizarea horei tinerilor din comună pentru care el, Datcu, pusese taxă de intrare folosind ca bonier oficial, o ştampilă cu tuş aplicată, unde crezi?, pe braţul tânărului, băiat sau fată. 
  
Primarul de aici, fiind şi preşedintele „Societăţii forestiere Ghimeş”, mă anunţase că mă înscrie între membrii societăţii şi-mi va da personal drepturile de lemne şi de pământ, care se cuveneau directorului din Ugra. O intervenţie la şeful Inspectoratului silvic Ciuc, a avut ca rezultat numirea, ca pădurar în Lunca de Sus, a fratelui meu Moise, care de atunci a intrat în rândul funcţionarilor publici. 
  
Printr-o scrisoare – apel către colegii din judeţ, anunţasem scoaterea unui ziar. Eram hotărât să fac lucruri mari, au venit însă concentrarea şi mobilizarea, urmate de trecerea Prutului şi mai departe până la Marea de Azov şi mai sus, până la Harkov. 
  
(din vol. în pregătire "Confesiuni, mărturisiri şi corespondenţă cu Gheorghe Pârnuţă" 
  
de George Nicolae Podişor) 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Dascăl printre unguri... / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 225, Anul I, 13 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!