Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 1077 din 12 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

DARUL IUBIRII
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Ce-i dragostea?  

Un sentiment?  

Trăire?  

Afecţiune?  

Ori altceva nelămurit ce vine fără ştire?  

 

(Marian Malciu, „Celei ce nu mai este” – Te-am iubit )  

 

Viata noastră, a oamenilor, este aşa cum spunea Psalmistul: ,,Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Că vânt a trecut peste el şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte încă locul său.” Dar, chiar dacă este trecătoare, viaţa are rostul ei dat de Domnul. Cel mai important lucru pentru noi este să găsim un sens în viaţă. Oare ce anume ori cine dă sens vieţii noastre? Creatorul nostru, bunul Dumnezeu, atât prin viaţa noastră cât şi prin învăţătura creştină lăsată nouă prin Sfânta Biserică (Biblia, Vieţile Sfinţilor etc.), ne arată că esenţa vieţii şi a legii creştine este DRAGOSTEA.  

Se cuvine să ne oprim mai cu osârdie asupra problematicii IUBIRII în aceste tulburi timpuri pentru că, pe zi ce trece, observăm cu întristare că se întâmplă întocmai cum se prefigura în capitolul 24 din Sfânta Evanghelie de la Matei: "din pricina înmulţirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci". Fireşte, ne punem întrebarea: de ce oare este atât de puţină iubire? A da un răspuns pertinent înseamnă a privi cu luare-aminte în jurul nostru, dar mai cu seamă în noi înşine.  

Dragoste. Dragoste şi iubire!  

Iată două cuvinte folosite frecvent în orice gen de comunicare, pe toate continentele, pe toate meridianele, în toate limbile pământului. Sunt zone ori spaţii în care ele se întâlnesc mai des decât cuvântul „mamă” ori „mâncare”! Nu am în vedere doar literatura de orice fel, ci toate mijloacele de comunicare în masă, cu menţiunea că în spaţiile de socializare ale internetului, tot aceste două cuvinte depăşesc orice record. Deşi oamenii vorbesc foarte mult unii cu alţii, inclusiv prin intermediul telefoniei mobile, contrar aşteptărilor, cuvintele nu-i apropie prea mult nici chiar atunci când îşi împărtăşesc propria singurătate. Veţi înţelege, din cele ce urmează, că numai Dumnezeu poate alunga această singurătate. El este singurul care o poate desfiinţa şi, foarte important, poate aduce în locul ei ceea ce numim împlinirea dragostei.  

Referitor la această afirmaţie, Sfântul Porfirie Bairaktaris (Evanghelos Bairaktaris, după numele său de mirean, unul din cei mai mari duhovnici născuţi pe pământul Greciei-1906–1991) îşi punea întrebarea: "Ce sunt iubirile omeneşti pe lângă iubirea dumnezeiască?” şi îşi răspundea în felul următor: ,,Sufletul îndrăgostit de Hristos este pururi fericit şi senin, orice i s-ar întâmpla, oricâte osteneli şi jertfe l-ar costa dumnezeiasca lui dragoste." De aici se poate înţelege că toţi purtăm în sufletul nostru o dorinţă imensă de iubire şi asta pentru că încă de la naştere primim în dar IUBIRE.  

Dacă ar fi să urmărim viata omului in paralel cu învăţătura creştină putem lesne observa că firul comun îl constituie dragostea.  

Prin definiţie, dragostea şi iubirea fac trimitere la un anumit sentiment. Este vorba de ceea ce numim „afecţiune”. O afecţiune faţă de cineva ori de ceva. În toate dicţionarele existente se fac precizări în sensul că dragostea sau iubirea ar fi acel sentiment de afecţiune pentru o persoană de sex opus. Se vorbeşte de legătură sexuală, de relaţii amoroase între asemenea persoane. Se aduc în dicţionare subiecţii unor asemenea relaţii: amant/ă, ibovnic/ă, amorez/ă, drăguţ/ă, de parcă este obligatoriu să înţelegem că această afecţiune se naşte şi există numai între acest gen de persoane, care, tot obligatoriu, trebuie să fie de sex opus. Poate nu am fost eu atent, dar cred că nu am întâlnit şi subiecţii „soţ-soţie”! Să fie o scăpare a lingviştilor ori au avut ei în vedere că există şi relaţii de afecţiune, mai precis relaţii amoroase între persoane de acelaşi sex? Da, se poate! Nu şi-au permis să încurajeze un anumit gen de discriminare…  

Pe de altă parte, strâns legat de aceste două noţiuni, se vorbeşte despre „pasiune” şi nu de puţine ori se întâlneşte expresia: „o/îl iubeşte cu pasiune” ori „s-a sinucis din dragoste pasională”. Din nefericire, se întâmplă ca dragostea să fie definită prin afecţiune şi sentiment, afecţiunea prin sentiment şi dragoste, iar sentimentul prin dragoste şi afecţiune, fără să ignorăm prezenţa aproape întâmplătoare a procesului psihic! Adevărat, în cazul acestei noţiuni, sunt explicaţii mai largi, unanim acceptate, în sensul că „pasiunea” poate fi şi o „înclinaţie vie însoţită de plăcere pentru obiectul studiat ori profesia exercitată”. De altfel, în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se menţionează că pasiunea este o „stare afectivă şi intelectuală”, ceea ce ne duce cu gândul la existenţa şi a altor vietăţi ori lucruri spre care se îndreaptă sentimentul de afecţiune, precum şi la activităţi concrete raportate la orice acţiune menită a asigura, în ultimă instanţă, desfăşurarea vieţii, deci nu numai la persoanele de sex opus. În această accepţie putem înţelege că pasiunea este proprie majorităţii oamenilor, fie ei artişti, creatori de frumos în toate domeniile artei, fie profesionişti într-un domeniu sau altul (medici, cercetători, mecanici, agricultori, cofetari, sportivi, constructori, piloţi, militari, arheologi, astronauţi, profesori, dresori, alpinişti, olari, strungari, vânători, şoferi, dulgheri şi aşa mai departe).  

Dar, dacă pasiunea poate exista sub multiple forme în procesele psihice ale omului şi se poate manifesta în această mulţime de ocupaţii, domenii, spaţii etc., fiind pe înţelesul tuturor, să ne întoarcem la dragoste şi iubire, acceptând că sunt sinonime în sensul larg al înţelesului, la acest sentiment care ne atrage, care există cu sau fără voinţa noastră şi fără de care avem senzaţia ori convingerea că nu putem trăi. S-a născut ea odată cu apariţia omului pe pământ? Este ea un ceva necesar cu adevărat? Cum se manifestă ori cum ar trebui să se manifeste?  

Dacă facem trimitere la ştiinţele care studiază apariţia şi evoluţia omului, avem un răspuns ambiguu. Poate că nu a fost dragoste de la începuturi. Poate că instinctul de reproducere a ţinut locul ei şi, foarte posibil, din acest motiv este explicată această noţiune prin afecţiunea între persoane de sex opus. Pe măsura evoluţiei omului, mai ales în plan intelectual, se pare că instinctul în cauză a fost înlocuit, puţin câte puţin, de dragoste, mai mult ori mai puţin înţeleasă ca formă de manifestare a afecţiunii dintre bărbat şi femeie. Oricum, oamenii de ştiinţă, numai în baza rezultatelor cercetării făcute, nu pot admite că dragostea s-a născut odată cu apariţia omului pe pământ. Nici nu ar fi posibil dacă avem în vedere teoria darwinistă (teoria evoluţionistă, referitoare la evoluţia speciilor, care a fost recunoscută de către comunitatea ştiinţifică şi publicul larg încă din timpul vieţii lui Charles Darwin, naturalist britanic, geolog şi biolog – 12.02.1809/19.04.1882). Ar însemna să credem că maimuţele cunoşteau iubirea şi se bucurau de ea şi, mai grav, ar presupune să avem îndoieli asupra existenţei lui Dumnezeu, subminând cartea biblică a Facerii, ori chiar a nega existenţa Creatorului unic al lumii!  

Dacă, în acelaşi scop, facem trimitere la Biblie, pentru că şi ea explică în detaliu cum a apărut omul pe această planetă, cine l-a creat şi în ce împrejurări sau condiţii, aflăm că iubirea (dragostea) există înainte de întemeierea lumii. Nu, nu trebuie să vă surprindă această afirmaţie! Este greu de acceptat, la prima vedere, mai ales dacă vom judeca acest aspect prin înţelesul, greu de desluşit pentru mulţi cititori, al primului capitol („Facerea”). Mai întâi trebuie să-L căutăm pe Dumnezeu, să înţelegem ce este El şi să-L cunoaştem. Iar pentru aceasta cred că este necesar să apelăm la un text fundamental pentru că, orice s-ar spune, definirea dragostei este un demers extrem de dificil. Acceptăm unanim că ea presupune o afecţiune puternică şi tocmai complexitateamanifestărilor sale, la care adăugăm o diversitate uriaşă a legăturilor afective, ne pune în dificultate. Ca atare, vă propun să ne întoarcem la „Cartea cărţilor”, adică la Biblia sau Sfânta Scriptură.  

Ajungând aici, să poposim şi să citim cu atenţie sporită şi multă credinţă din „Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan”. Nu, să nu vă cuprindă mirarea că am ales aceste pagini! Apostolul Ioan, după cum el însuşi o spune, face „mărturie despre Cuvântul vieţii”, pentru că este unul din cei aleşi de Fiul lui Dumnezeu - Iisus Hristos, adică unul care poate mărturisi „ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (cap.1, 1). Pentru cine încă nu ştie, amintesc aici că Apostolul Ioan era pescar, fiul lui Zevedei, din Betsaida Galileii. El a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi de la acesta învăţase să creadă în Iisus, că El este Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. A fost chemat de Iisus, împreună cu Iacob, fratele său:„veniţi după mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni”! După ce l-a cunoscut pe Andrei, au vorbit, amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Acest om, Sfântul Ioan Evanghelistul, a fost unul din cei doisprezece Apostoli aleşi de Iisus, cel mai tânăr dintre aceştia. A trăit până aproape de anul o sută (adică sfârşitul veacului apostolic). Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. Este acel ucenic ales de Domnul pentru a-i încredinţa pe Preacurata Sa Maică, atunci când era răstignit pe Cruce. După Înălţarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos împreună cu Sfântul Petru şi Iacov, ruda Domnului.  

Având în vedere aceste circumstanţe, înţelegând că Apostolul Ioan a vorbit cu Fiul lui Dumnezeu, a stat la masă cu El, l-a însoţit pe toate drumurile şi la întâlnirile cu mulţimile dornice să-l asculte pe El, a văzut cu ochii săi minunile făcute de Iisus Hristos, a auzit cu urechile lui învăţăturile Fiului Domnului, fiind martor ocular la toate lucrările „Învăţătorului” şi aşa mai departe, am convingerea că Evanghelia scrisă de Apostolul Ioan, mărturia sa, cu alte cuvinte, este cât se poate de credibilă pentru voi, cititorii de azi…  

Ei bine, Apostolul Ioan ne spune că „Dumnezeu este lumină”, adică iubire sau dragoste, după cum vom înţelege în cele ce urmează. Şi nu numai atât, ci „Dumnezeu este lumină şi niciun întuneric nu este întru El”. Toată această epistolă este o mărturisire a Apostolului Ioan despre Dumnezeu-iubire şi despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. În acelaşi timp, este vorba de iubirea noastră pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Apostolul Ioan explică şi dezvoltă aici cuvintele lui Hristos: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan, 3, 16). În susţinerea aceloraşi mărturii vă fac trimitere şi la alte izvoare demne de toată încrederea. Astfel, în Sfânta Evanghelie după Matei (cap.22; 37-40), autorul său consemnează: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toata inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi din toată puterea ta", acestea fiind cuvintele Lui Iisus în răspunsul dat la întrebarea pusă de un învăţător de lege, care a dorit să-L ispitească pe Fiul Domnului. Şi, tot în acea împrejurare, Iisus Hristos a rostit şi a doua mare poruncă în Lege: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Aceleaşi cuvinte sunt înfăţişate, în acelaşi context, în Sfânta Evanghelie după Marcu (12, 30 şi 31). În plus, Evanghelistul consemnează: „Mai mare decât aceasta nu este altă poruncă” (Marcu, 12; 31).  

Observaţi, vă rog, că se foloseşte frecvent cuvântul „iubire” (sinonim cu dragoste) în mărturisirile acestor trei evanghelişti. De ce oare? Pentru a-i înţelege sensul, conţinutul, valoarea! Pentru a înţelege că „Dumnezeu este iubire”, precum ne spune Apostolul Ioan. În această afirmaţie, ce o reţinem ca fiind învăţătură de mare preţ, fundamentală, iubirea nu se referă la Dumnezeu în Sine însuşi. Nu se referă nici la natura ori la fiinţa propriu-zisă a lui Dumnezeu. Iubirea se referă la slava Sa, la slava dumnezeiască, adică la energiile dumnezeieşti. Acestea sunt energiile care izvorăsc neîncetat din fiinţa lui Dumnezeu. Sunt energiile prin care El creează, prin care se arată şi se comunică, prin care ne ridică la El şi ne uneşte cu el.  

Energiile sau puterile, lucrările, slava sau harul dumnezeiesc sunt termenii din Sfânta Scriptură care fac distincţia dintre fiinţa propriu-zisă a lui Dumnezeu (rămasă inaccesibilă) şi veşnica iradiere a fiinţei sale, prin care Dumnezeu, repet, creează şi se face cunoscut deplin şi ne uneşte cu El. Cu alte cuvinte, când Scriptura spune „Dumnezeu este iubire”, conform sfintei tradiţii, a predaniei creştin-ortodoxe, noi înţelegem energiile, slava, harul dumnezeiesc.  

Reţineţi, deci, Dumnezeu creează prin energiile Sale. Tocmai din acest motiv, Scriptura îl numeşte, sub aspectul energiilor, „Lumină” şi „Viaţă”. Prin energii Dumnezeu conduce lumea, de aceea este numit „Putere” sau „Dreptate”. Toate aceste „nume” ale lui Dumnezeu din Scriptură se referă la energii. Dar tot prin energii Dumnezeu mântuieşte şi îl uneşte pe om cu El. În această ipostază Dumnezeu este numit „Iubire”, în energiile Sale. Deci Dumnezeu-Iubire sunt energiile prin care Dumnezeu se sălăşluieşte în om şi îl uneşte pe om cu Sine. Acesta este sensul cel mai înalt, duhovnicesc, al cuvântului „iubire”: energiile dumnezeieşti prin care Dumnezeu ne uneşte cu Sine şi ne îndumnezeieşte.  

Unirea omului cu Dumnezeu nu este unirea cu fiinţa lui Dumnezeu (o asemenea unire „fiinţială” este numai între Persoanele Sfintei Treimi), ci este unirea cu energiile lui Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu în energiile Sale sau unirea prin har, prin care participăm deplin la fiinţa lui Dumnezeu, fără să devenim fiinţa lui Dumnezeu. Prin har, prin energii, suntem tot ceea ce Dumnezeu este prin fiinţă.  

Iubirea, în sensul duhovnicesc, cel mai înalt, reprezintă energiile dumnezeieşti şi, mai precis, reprezintă energiile ca fiind cele prin care se realizează unirea noastră reală cu Dumnezeu. Iubirea desemnează deci energiile lui Dumnezeu şi unirea omului cu Dumnezeu prin har. Iubire sau unire cu Dumnezeu prin har. Asta înţelege Scriptura prin iubire, în sensul cel mai înalt, înţelege taina unirii reale a omului cu Dumnezeu.  

Dacă ar fi să extragem de aici o „definiţie” a iubirii, rezultă următoarele aspecte: - În primul rând, iubirea, în sensul pur spiritual, duhovnicesc, este energie dumnezeiască. Cum adică? Este energie dumnezeiască în sensul că este energia prin care Dumnezeu îl uneşte pe om cu Sine, prin har.  

- În al doilea rând, este necreată şi veşnică, pentru că energiile, slava, sunt nedespărţite de fiinţa lui Dumnezeu, emană veşnic din Dumnezeu. Deci, „înainte de a fi lumea”.  

Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că iubirea nu este creată de noi, oamenii, prin anumite hotărâri, acţiuni, dorinţe sau atingeri. Ea există în noi încă de la naştere, dată nouă prin har dumnezeiesc, iubirea existând înaintea noastră în fiinţa Creatorului lumii.  

Dacă cercetaţi cu atenţie, veţi descoperi toate aceste elemente reunite în „rugăciunea arhierească a lui Iisus”:  

„Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“ (Ioan 17, 20-26).  

Aici se spune cât se poate de clar că iubirea, ca energie dumnezeiască, este „înainte de întemeierea lumii”. Iar slavă, iubire, unire, sunt denumiri ale aceleiaşi manifestări a energiei dumnezeieşti.  

A se înţelege că acesta este cel mai înalt sens al dragostei, ca existenţă şi manifestare: iubire, ca har dumnezeiesc necreat, prin care se realizează unirea omului cu Dumnezeu. Este iubirea în sens pur spiritual, duhovnicesc sau metafizic.  

Există şi un al doilea sens, care este reflectarea în plan a primului sens, dumnezeiesc:  

- iubirea de Dumnezeu, prin care un om tinde spre Dumnezeu, aceasta fiind raţiunea lui de a fi;  

- iubirea de aproapele, prin care se înţelege că Dumnezeu este prezent în toate şi în tot.  

Firesc, în afara celui mai înalt sens al iubirii, sunt şi sensuri pur umane, care se prezintă ca fiind pozitive şi negative.  

Cele negative se manifestă în următoarele modalităţi:  

- iubirea de cele trupeşti, adică desfrânarea, iubirea de arginţi, iubirea de mâncare sau băutură şi altele;  

- indiferenţă faţă de Dumnezeu, adică ignorarea existenţei Lui sub toate aspectele (ateism, materialism);  

- nerespectarea, nerecunoaşterea şi acţiunea ostilă (lupta) împotriva învăţăturii Lui Dumnezeu ( erezii, secte);  

- ura faţă de Dumnezeu, manifestată prin încălcarea oricăror norme, ajungându-se până la fapte extreme de distrugere a vieţii (satanismul).  

Cele pozitive sunt de genul:  

- iubirea în sensul manifestării dragostei dintre bărbat-femeie (soţ-soţie);  

- iubirea manifestată faţă de părinţi, copii, rude, prieteni, ţară, popor;  

- iubirea ca tendinţă morală de a face binele, de a face ceea ce este drept, de a căuta frumosul, adevărul, de a respecta valorile, morala etc.  

În acest context, fără să vrem, ne punem întrebarea: este sentimentul de afecţiune, adică dragostea, consecinţă a cunoaşterii binelui ori a răului? Fără a face trimitere la Sfânta Scriptură (ştiind foarte bine că Dumnezeu nu a produs răul), ci doar la viaţa socială, cutumă, norme şi legile care o guvernează, reuşim să găsim un răspuns convingător? Firesc, în funcţie de cultura generală a fiecăruia, de experienţa sa de viaţă, de cunoaşterea şi implicarea sa în viaţa religioasă, răspunsul va înclina spre bine ori spre rău, fiecare putând argumenta una din cele două variante. Cu riscul că deranjăm opinia unei anumite grupări, considerăm că binele este cel care a generat, a născut şi a dezvoltat sentimentul de afecţiune pentru cineva sau ceva în toate timpurile. Nu este cazul să venim aici cu teorii, susţineri, statistici ori alte posibilităţi prin care să probăm şi să fundamentăm afirmaţia anterioară. Cred că este suficient să contabilizăm şi să facem apel la amintirile fiecăruia dintre noi, ca oameni maturi şi obiectivi, la toate statisticile intime ale doritorilor a lua parte la dezbatere, precum şi la tot ceea ce ilustrează arta, istoria, religia, psihologia şi chiar parapsihologia.  

Vom ajunge, cât se poate de sigur, la concluzia că dragostea este o emanaţie a „binelui” sub toate formele. Poate fi şi rezultatul răului, dar numai după ce ea a existat deja ca un „bine” limpede conturat, care s-a manifestat ca atare, însă unul din subiecţii în cauză a derapat de la sensul firesc, s-a îndepărtat de la esenţa acestui sentiment şi i-a dat interpretări meschine, de natură a provoca celuilalt partener o stare stânjenitoare, disconfort moral şi psihic, teamă, panică etc. De altfel, acest aşa numit bine este o taină pe care Domnul Dumnezeu a pus-o în sufletul omului încă din momentul binecuvântării lui, la „Facere”. Dumnezeu a suflat în om prin suflarea Sa „o părticică din divinitatea” Sa, adică harul. Deci harul este prezent de la începuturi în suflet, iar acesta este capabil să primească şi să asimileze această energie îndumnezeitoare. Tocmai din aceasta cunoaştem şi că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său. Este taina manifestată, mai târziu, printre multe altele, prin dojana făcută de Creatorul suprem celor doi care au mâncat din fructul interzis lor, prin iertarea lor de acest păcat într-un anumit fel. El a pedepsit femeia, bărbatul şi şarpele pentru a curma păcatul, dar a procedat aşa din iubire faţă de creaţia sa, din grija ca acel păcat să nu strice pe mai departe. Amintesc aici că Dumnezeu putea să nu fi pedepsit omul dacă nu i-ar fi acordat, în prealabil, posibilitatea de a alege între bine şi rău…  

Vom înţelege, cu puţină silinţă, că iubirea are la baza ei jertfa şi că nu există iubire fără jertfă, după cum nici jertfă fără iubire nu există. În acest sens, amintim că dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni s-a manifestat inclusiv prin sacrificiul suprem. Astfel, Dumnezeu-Tatăl l-a sacrificat pe Iisus Hristos - Fiul – tocmai pentru ca oricine crede în El să fie iertat şi să nu mai fie pedepsit pentru păcate prin moarte veşnică. Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii. Dar, pentru ca omul să înţeleagă toate acestea, pentru a se feri de păcat, trebuie să înţeleagă ce este dragostea, către cine este îndreptată şi cum trebuie să fie ea manifestată.  

Niciunde nu putem găsi explicaţii ori învăţături mai adânci ca în Biblie.  

Iată, referitor la afirmaţia de mai sus, Apostolul Ioan ne aminteşte: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut, L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem.” şi „În aceasta este dragoste, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (Ioan, Întâia epistolă sobornicească, 4; 10, 11). Iar ca revers, dacă vreţi, în versetul următor, Apostolul ne învaţă: „Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi suntem datori să ne iubim unul pe altul”.  

În acest context încercăm, desigur, să descoperim cum anume să ne iubim, cum să se manifeste dragostea noastră, cum trebuie să fie ea, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele nostru. Subliniam în partea introductivă că dragostea este un sentiment complex, manifestat prin afecţiune puternică. Dar, faţă de cine îşi manifestă omul dragostea?  

Este un răspuns larg, explicat mai mult sau mai puţin în multe izvoare, dar aleg să-l exprim aici doar într-o singură frază care, la rândul ei, poate face trimitere la altele, explicative.  

Dragostea se poate manifesta faţă de: Divinitate, familie, prieteni, parteneri romantici, patrie, localitate natală, frumos, artă, animale, obiecte etc.  

Aşa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbind despre cele 400 de capete despre dragoste (în volumul II din Filocalie), sunt trei feluri de dragoste: una mai presus de fire, când îi iubim pe toţi la fel, dragostea aceasta întemeindu-se pe porunca lui Dumnezeu; o alta este dragostea după fire, pe care o binecuvântează Dumnezeu, şi anume iubirea părinţilor pentru copii, cum îşi iubesc copiii părinţii, cum se iubesc fraţii între ei, cum se iubesc prietenii, aceasta fiind o iubire firească pe care o binecuvântează Dumnezeu, iar o a treia este iubirea împotriva firii, adică aceea pe care o au cei pătimaşi faţă de cei care îi ajută să-şi împlinească patimile. Firesc, pe aceasta Dumnezeu nu o binecuvântează. El îi poate ierta pe păcătoşi, dar în nici un caz nu-i poate binecuvânta.  

O trăsătură, ca nevoie importantă a dragostei, este reciprocitatea în manifestare. În acest înţeles, ea poate fi resimţită sau nu, de subiect, prin acţiune fizică a obiectului. Bunăoară în cazul dragostei faţă de Divinitate, faţă de obiecte de orice fel, în care includem orice creaţie a omului sau a Naturii-mamă, ori de diferite concepte neaplicate, ea este resimţită fără o acţiune fizică a obiectului. Niciun obiect nu îşi poate manifesta dragostea faţă de om. El nu are viaţă, nu este însufleţit. Divinitatea poate răspunde dragostei omului, dar să nu uităm că ea l-a creat pe om din iubire deja! Atâta doar că răspunsul Ei la dragostea noastră nu poate fi decât prin mântuire, în cazul religiei creştine. Subiectul se rezumă, deci, numai la contemplare, admiraţie etc.şi nu aşteaptă să i se răspundă în acelaşi fel. Deci, nu există reciprocitate vizibilă sau nu se aşteaptă nici un fel de reciprocitate în dragostea faţă de natură, plante, animale, patrie, frumuseţe sau artă. Poate că unele animale ori păsări sau peşti, în anumite condiţii, par a vă răspunde la dragoste, dar este ea pe măsura cantităţii şi calităţii celei pe care o nutriţi faţă de acestea? Este ea exprimată ca stare sufletească ori este vorba doar de o manifestare instinctuală din partea lor? Pot ele iubi ca oamenii? Nu! Pentru că în ele nu a fost suflare de Duh ca în cazul omului. În ele nu sălăşluieşte Dumnezeu pentru a le uni cu sine.  

Trecând la alte categorii în care am clasificat iubirea după sensul avut în existenţa şi manifestarea ei - cel mai înalt fiind sensul pur, spiritual, duhovnicesc, este de reţinut că foarte importantă este dragostea de familie, parteneri, prieteni. Ei bine, aici reciprocitatea trebuie să existe. Numai păstrând această condiţie putem vorbi de o dragoste adevărată. Când vorbim de familie, înţelegem relaţia soţ-soţie, părinţi-copii, dar şi relaţia cu ceilalţi membri ai familiei, mai cu seamă dacă locuiesc împreună şi îşi organizează viaţa în directă legătură cu gradul de rudenie (bunici, unchi, mătuşi, socri etc.). Aici, în acest cadru, se manifestă sentimentul de afecţiune foarte puternic încă de la naştere pentru că, iată, privind la viaţa omului, putem observa şi înţelege o serie de realităţi care justifică afirmaţia făcută:  

- suntem concepuţi din iubire (iubirea dintre cei doi soţi şi iubirea dumnezeiască revărsată asupra părinţilor şi noilor născuţi);  

- ne naştem prin iubire, pentru că mama adevărată îşi iubeşte copilul chiar de când e zămislit, îl naşte acceptând jertfa naşterii, cu toate durerile si riscurile ei pentru o nouă viaţă; - creştem de mici cu dragoste (părinţii îşi iubesc copilul şi se sacrifică să-l crească şi să-l educe cu toate greutăţile care sunt într-o familie);  

- trăim prin iubire (oamenii pot convieţui dacă manifestă un minim de respect şi de dragoste între ei);  

- chiar şi pentru cei care nu mai sunt printre noi, tot dragostea este cea care ne leagă de ei (îi pomenim la biserică şi în povestirile noastre, depănându-ne amintirile, facem milostenie pentru ei şi toate acestea le facem, cum spuneam, tot din dragoste, întărind ori demonstrând cele înscrise în Biblie: "dragostea nu cade niciodată")  

Dacă aducem în discuţie parteneri, se impune o abordare precizată pe felul parteneriatului, subiecţii putând fi iubiţi neimplicaţi în relaţie de căsătorie, ibovnici ori amanţi, homosexuali sau lesbiene, bunăoară, dar, ca discuţie generalizată, adăugând şi cuplul realizat din soţ şi soţie, pentru că în aceste cazuri, fiind vorba de parteneri romantici, dragostea se foloseşte de sexualitate. Aceasta este o dovadă a intimităţii existente între aceşti parteneri, prin expresia „a face dragoste” înţelegându-se o relaţie sexuală. Firesc, reciprocitatea capătă şi aici valenţe deosebite, pentru că inexistenţa ei ar genera stări de fapt de natură a îndepărta dragostea şi a o înlocui cu obişnuinţa, cu stări sufleteşti necorespunzătoare şi, mai grav, cu o conduită total neconformă sentimentului de iubire.  

Trecând la iubirea dintre prieteni, indiferent că este vorba numai de femei cu femei, bărbaţi cu bărbaţi ori de bărbaţi şi femei, cred că trebuie manifestată şi aici reciprocitatea. La fel ca în relaţia de cuplu, relaţia de prietenie presupune liberul consimţământ, lipsa obligaţiilor de orice tip ca recompensă a iubirii manifestate. Dragostea, sub orice formă, nu presupune existenţa unor condiţii care să o creeze în afara atracţiei fireşti bazate pe aprecierea calităţilor fizice, morale, psihice, intelectuale etc. Afecţiunea comandată este falsă şi nu poate să conducă la dragoste reală. Pe de altă parte, se au în vedere anumite trăsături care ţin de caracter şi temperament, de educaţie, de sensibilitatea subiecţilor la anumiţi stimuli. Dacă acestea nu sunt în măsură a crea eşafodajul atracţiei şi aprecierii sub o formă sau alta, nu putem vorbi de iubire, de compatibilitatea necesară existenţei acesteia. În plus, să nu uităm că, aşa cum arată Sfântul Vasile cel Mare, „Sunt două însuşiri de căpetenie ale iubirii: mâhnirea şi teama pentru cele care-l pot vătăma pe cel iubit, şi bucuria şi râvna pentru folosul lui” (330- 379), iar acestea sunt şi trebuie să fie viabile şi în relaţiile de familie.  

Datele problemei se schimbă oarecum, făcând trecerea la iubirea faţă de aproapele nostru. Acesta nu este înţeles ca fiind membru al familiei şi nici de aceeaşi credinţă ori de aceeaşi trăire duhovnicească. Nu este un partener şi nu este un prieten. Este un semen oarecare. Cu alte cuvinte, fiind vorba de iubirea umană, trebuie să iubim orice făptură de sub soare, indiferent de religie, de cetăţenie ori apartenenţă politică, culoare, sex ori opinie. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Sfânta Scriptură: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi pe Domnul Dumnezeul tău, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toata inima ta". Este vorba de o iubire a omului de către om şi a omului către om. Dar, casă poată exista reciprocitatea în această iubire, acel aproape al nostru trebuie să înţeleagă forma în care îl iubim, trebuie să înţeleagă ce este iubirea. Trecând peste diferenţe existente între diferitele religii, putem comunica oricând cu oameni de oriunde prin mijloace diplomatice, economice, mass-media şi altele, dar putem să ne iubim între noi? Cred că da! Atâta timp cât şi ceilalţi înţeleg că iubirea vine de la Creatorul suprem, unic, indiferent ce nume are acesta în ţările din care provin, dragostea faţă de aproapele nostru se poate manifesta. Nu cred că este posibilă acolo unde aproapele nostru neagă izvorul dragostei noastre şi batjocoreşte prin vorbă ori faptă pe cel care ne-a creat pe noi din iubire şi cu iubire. Cu alte cuvinte, nu are nici urmă de respect faţă de izvorul vieţii noastre şi nici faţă de noi ca oameni.  

Vorbind de respect, ţin să subliniez că nu putem vorbi de iubire adevărată, de o iubire curată, dacă nu nutrim şi nu manifestăm respect faţă de ceea ce iubim. Nu mă refer numai la respectul datorat Celui ce ne-a creat, ci şi la respectul pe care trebuie să-l manifestăm în toate felurile de iubire arătate anterior. De altfel, existenţa respectului în sentimentul de afecţiune este impusă, dacă vreţi, prinînseşimodalităţile de manifestare ale acestui sentiment. Poate cineva pretinde că iubeşte un om pe care-l loveşte cu pumnul ori îl fură sau îl batjocoreşte? Poate cineva să afirme că iubeşte un cal sau un câine pe care-l bate fără motiv sau îl omoară prin bătaie? Poţi avea inteligenţă şi poţi „grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor”, poţi avea putere ori bani, dar dacă nu eşti, mai întâi, OM, nu poţi respecta şi nici iubi pe nimeni. Bineînţeles, înţelegem „om” nu ca persoană, ci ca trăire. Poţi muta munţii prin credinţă, dar dacă nu ai dragoste, nimic nu eşti, spune Apostolul Pavel.  

Este foarte adevărat că viaţa, cu problematica sa atât de diversă, de complexă şi plină de neprevăzut, creează adeseori stare de disconfort, supărări, momente de mânie ori deznădejde, dar toate acestea sunt depăşite numai prin dragostea manifestată în toate situaţiile cu valorile ei de care nu trebuie să o privăm niciodată. Iubirea nu trebuie manifestată superficial, în salturi, după cum anumite momente din viaţa omului îi modifică starea sufletească. De asemenea, nu trebuie să vorbim artificial despre ea. Iubirea înseamnă lacrimi, suferinţă, durere, pierdere, regret. Pe de altă parte, iubirea presupune implicare, gândire, trăire, colaborare, sprijin şi ajutor, mângâiere. Presupune să faci tot ce este posibil astfel încât să realizezi numai binele. Răul este exclus din gândirea omului care are pretenţia să afirme că iubeşte.  

Toate aceste aspecte, alăturate caracteristicilor ori principiilor care, într-o formă sau alta definesc dragostea, sunt grupate, sintetizate, afirmate, în Întâia Epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel (13; 3,8):  

- Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă şi nu se trufeşte.  

- Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.  

- Dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.  

- Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.  

- Dragostea nu cade niciodată…  

Mai bine sintetizat ca aici nici că se putea altfel. Toate afirmaţiile Sfântului Apostol sunt expresie a omului cult, civilizat, iubitor de Dumnezeu, a omului care ştie să se respecte pe sine şi pe semenii săi.  

Din punctul meu de vedere, creştin fiind, cred cătrebuie să ne organizăm gândirea, atitudinea, mentalitatea şi acţiunile, astfel încât să trăim în iubire creştină. Dacă avem în consideraţie doar puţinul exprimat în aceste pagini, înţelegem că iubirea creştină nu-ţi dă voie să urăşti absolut pe nimeni, nici chiar pe cel care ţi-a făcut rău. Dacă acesta te blestemă pe tine, tu să-l binecuvântezi şi,dacă te urăşte, tu să-l iubeşti, pentru că numai în acest fel se împlineşte legea lui Hristos. Cine poartă ură pe aproapele său, nu mai poate afirma că-L iubeşte pe Dumnezeu. Mincinos s-ar numi acesta. Cel care poartă ură pe semenul său, săvârşeşte un păcat de moarte.  

Dragii mei cititori, „să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu” (I. Ioan 4;7). „Dar mai presus de toate, ţineţi din răsputeri de dragostea dintre voi, pentru că dragostea acoperă mulţime de păcate” (I. Petru, 4;8).  

 

Marian MALCIU  

- Slatina – Olt -  

 

Referinţă Bibliografică:
DARUL IUBIRII / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1077, Anul III, 12 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!