Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 350 din 16 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului

DARUL DE CRĂCIUN (5)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

După vreo trei ore Alina s-a trezit. Mai mult l-a simţit decât l-a văzut pe Eugen lângă ea, cu braţele sub cap şi cu privirea în tavan. S-a întors către el şi l-a îmbrăţişat în tăcere. Săruturile au venit de la sine de ambele părţi şi dorinţele, nelămurite în mare parte pentru ea, s-au născut cu repeziciune. S-au dezbrăcat încet, puţin câte puţin, acoperiţi de pătură şi de întunericul uşor destrămat de lampa de noapte, fără ca săruturile, împrăştiate cu generozitate peste tot, să înceteze. Palmele lor fierbinţi dezmierdau fără încetare trupul celuilalt într-o plăcută neorânduială şi îşi simţeau răsuflările din ce în ce mai adânci, mai zgomotoase, gâtuite de emoţie...  

- Eugen, te doresc atât de mult! Nu-mi este teamă, dar… să mă ierţi că nu ştiu ce să fac şi...  

- Să fii liniştită, iubito! Eu sunt fericit că te am în braţe… Sunt fericit că trupurile noastre s-au cunoscut, dar…, vezi tu? E bine să mergem mai departe?  

- … Te doresc aşa de mult, Eugen! Recunosc, chiar dacă am zis că… Îmi este teamă, totuşi!  

- Nu trebuie să-ţi fie… pentru că ne vom opri aici. Ne vom aparţine cândva, te asigur, Alina. Vorbesc foarte serios…  

Alina şi-a retras temătoare braţele. L-a privit lung, oarecum dezamăgită. A deschis gura să vorbească, dar s-a răzgândit. El o privea atent. A simţit că ceva nu este în regulă.  

- Te-am supărat cu ceva? Alina, eu nu te refuz. Te doresc la fel de mult… Îţi aminteşti ce ţi-am spus în noaptea aceea, după ce am fugit de la Ministerul de Interne în Cişmigiu?  

- Da, dar nu vreau să mai discutăm despre noaptea aceea. Mi-e teamă şi acum…  

- E mult de atunci şi noi am rupt relaţia cu prietenii aceia. Ai uitat?  

- … Nu, nu am uitat… Ai zis atunci că…, ai zis că suntem sortiţi să fim împreună şi…  

- Da! Aşa am zis şi aşa va fi…  

Au tăcut amândoi. S-au întins pe spate, cu mâinile adunate sub perne, Privirile lor căutau tavanul fără să se fixeze pe nimic. Amintirile se derulau cu rapiditate. Fiecare rememora acele întâmplări prin care au trecut în zilele de 11-14 iunie. Nu se putea uita entuziasmul simţit, elanul acela inexplicabil de a fi utili, de a se sacrifica pentru o cauză pe care o considerau că este nobilă. În aceeaşi măsură, nu puteau uita marea dezamăgire ce a urmat imediat după evenimente, după ce au vorbit cu mai mulţi tineri şi oameni maturi informaţi. Au înţeles, atunci, că sacrificiul lor a fost inutil, că au fost folosiţi, manipulaţi de forţe din umbră ale căror scopuri erau departe de visul lor.  

Eugen s-a tras încet de lângă Alina. A coborât şi s-a îmbrăcat, preocupat de câteva întrebări de care şi-a amintit că nu le pusese atunci când trebuia. Ea l-a privit liniştită. A simţit că e mai bine să tacă, să nu-l deranjeze. Ar fi dorit să se explice, dar se temea că dorinţa ei a fost înţeleasă greşit şi nu dorea aşa ceva. Nu avea, sub nicio formă, să creadă el că intimitatea l-ar obliga pe viitor. „Eu îl doresc pentru că-l iubesc mult. Îl iubesc ca o nebună! Îl vreau cu totul, dar… ce crede el? Că-i cad pe cap aşa, ca o fată uşoară? Doamne fereşte! E departe de mine gândul”. A tras pătura şi şi-a acoperit trupul gol, continuând să-l privească.  

- Te superi dacă te întreb ceva despre… noaptea aceea din iunie?  

- Nu, dragul meu! dacă simţi nevoia să vorbim, de ce nu? Să lămurim toate lucrurile. Vrei?  

- Da, asta vreau! Să lămurim… Alina, am înţeles atunci că omul acela, colonelul, te cunoştea… Unde sau cum v-aţi cunoscut voi?  

- … Of, Doamne! Asta era? Eugen, ţi-am mai spus câte ceva… Erai bulversat ori… poate n-am explicat bine…  

- Da, ai dreptate… Bulversat este cuvântul. Eram şi speriat eram şi furios. Începusem să înţeleg câte ceva despre Piaţa Universităţii… Ştii, autobuzul acela al Poliţiei…  

- Da, îmi aduc aminte… I-au dat ei foc. A fost o provocare, am înţeles mult mai târziu.  

- Ei bine, aşa a fost. Colonelul acela ne putea împuşca atunci… Intrasem cu forţa în biroul lui… Ai văzut? Scotea dosare din dulapul metalic. Era înarmat şi…  

- Nu-mi mai aminti, te rog! Mi se face părul pe mâini ca… Este un grad mare cel de colonel?  

- Oho! Este mare…. Este ofiţer superior, cel mai mare în grad… De unde te cunoştea?  

- Eugen, el a fost soldatul acela care m-a salvat la Universitate. Mă jur! Nu-l pot uita! Dar era soldat acolo şi aici tu spui că era colonel…  

- Nu uita că am făcut armata şi cunosc gradele militare… Aşa cum l-ai descris tu, la Universitate era soldat în armată. Soldat de infanterie. Ai zis că avea petliţe roşii…  

- Da, aşa am zis şi aşa erau…  

- Te cred, stai liniştită… Aici era cu trei stele mari pe epoleţi. Colonel de securitate! Asta era culoarea uniformei…  

- Bine, înţeleg, dar de ce nu ne-a făcut rău?  

- Numai el ştie treaba asta, iubito… Poate că are şi el acasă o fată, un băiat… sau şi una şi alta… Dumnezeu să-i dea sănătate! Nu te mai cunoşteam dacă nu te scotea de la Universitate.  

- Păi, vezi? Asta spuneam şi eu… În Cişmigiu ai zis că…  

- Da, aşa am zis şi mă ţin de cuvânt. Eu ştiu că eşti virgină şi am mare încredere în tine. .. Ne vom căsători şi atunci…  

- Ne vom iubiiiii! a izbucnit Alina şi a sărit din pat uitând că este dezbrăcată.  

Eugen a prins-o în braţele-i vânjoase şi s-au îmbrăţişat strâns. I-a simţit lacrimile pe obraji. A mângâiat-o duios şi i le-a sărutat, ştergându-i faţa cu buzele lui. Ea plutea de fericire.  

- Nu mai sunt ameţită de la şampanie…, acum mă ameţeşti tu, dragule! Hi! Sunt goală! Neruşinatule! De ce te uiţi la mine aşa…? a exclamat ea deodată, roşind.  

A alergat în pat şi s-a acoperit, încercând să se îmbrace sub pătură. El s-a întors cu spatele, râzând cu poftă. A aşteptat-o şi au plecat în bucătărie liniştiţi. Li se făcuse foame…  

 

… Se deschisese anul de învăţământ universitar şi Alina era din ce în ce mai aglomerată. Se întâlneau tot mai rar, dar timpul era mult mai intens folosit, fără acele reţineri de la începuturi dintre ei. Minutele se scurgeau cu repeziciune. Se doreau mult, dar nu aveau timp pentru asta. Se mulţumeau cu o întâlnire la două sau trei săptămâni, când Lucica era în tura de noapte. Cu toate astea ei erau foarte mulţumiţi, mai ales că şi Eugen lucra mai mult de când Service-ul se privatizase.  

Patronul îi păstrase pe amândoi, tată şi fiu, apreciind că sunt meseriaşi buni şi serioşi. Era foarte mulţumit de ei, ca meseriaşi şi ca oameni. Nea Petrică a rămas în continuare şef de secţie.  

Adevărat că seara Eugen avea şi alte preocupări, care nu-i permiteau întâlnirile pe care, poate, Alina le-ar fi dorit, dar despre asta nu vorbea nimănui, sub nici-o formă. Era student la o facultate de "transporturi auto", curs fără frecvenţă. Când l-a rugat pe tatăl său să nu-l dea de gol, mai ales Alinei, acesta a fost foarte contrariat si atunci l-a întrebat :  

- Măi, băiatule! Până la urmă, ce ai tu de gând să faci cu fata asta?  

- Numai bine, tată… De ce mă întrebi?  

- Mă! Fata asta, Alina, e cuminte, măi băiatule! Tu n-ai voie să uiţi niciodată asta şi nici ce a făcut ea pentru tine. Dacă-ţi baţi joc de ea, îţi rup picioarele ca la un străin, auzi tu?  

- Nu este cazul, tată! Ştii? Nu ştiu cum să-ţi spun… ce zici dacă... ştii eu aş vrea să....  

- Păi, să vrei, măi, că-i si frumuşică tare, dacă de asta e vorba!  

- Păi da, dar… dacă mama ei nu o să vrea?  

- Da ce, mă? De ce să nu vrea mă-sa? Nu eşti întreg? Nu eşti arătos? N-ai salariu sau îţi lipseşte ceva?  

- Nu, da zic şi eu...  

- Ei, lasă! Vom vedea noi ce este de făcut... Să-mi spui când te hotărăşti. Neapărat!  

- Păi, nu vreau să ne prindă anul care vine… tot aşa...  

- Oho! E numai bine cum ai hotărât! Aşa mă gândeam şi eu, băiatule...  

 

Cu două săptămâni înainte de Crăciun, nea Petrică a sunat seara la uşa Lucicăi. Când a deschis şi l-a văzut, biata femeie s-a speriat. Era îmbrăcat altfel ca de obicei şi părea mult mai sobru şi oficial. L-a invitat în apartament şi a aşteptat să-i vorbească, privindu-l cu teamă. „S-a întâmplat ceva cu Eugen? Ce vrea omul ăsta de a venit aici aşa de aranjat şi serios? Doamne fereşte-ne de tot necazul şi ne apără pe noi!”. Odată aşezat pe scaun, bărbatul a zâmbit şi ea s-a mai liniştit. La primele cuvinte l-a privit uimită neînţelegând de ce-i vorbeşte plin de importanţă, cum nu-l văzuse vreodată.  

- Mă, doamnă Lucica! Uite de ce te deranjez eu la ora asta… Copiii ăştia ai noştri vor să facă împreună Crăciunul. Mata ştii ceva de treaba asta?  

- … Da, nea Petrică. Mi-a spus Alina şi sunt de acord. Crezi dumneata că-i rău ceva în treaba asta? Pe mine nu mă...  

- Aha! Ştiai şi eşti de acord. Bineeee! Apăi şi eu sunt, să ştii matale! Am adus un brad şi toate accesoriile, cu staţie electrică, cu tot.... Hai să-l urcăm! a revenit nea Petrică la tonul obişnuit şi a început să râdă, observând-o pe Lucica făcându-şi cruce pe ascuns.  

… Era o frumuseţe de brad, înalt până la tavan şi bogat în ramuri tinere şi verzi. Copiii au stabilit să-l împodobească ei doi, chiar în seara de Crăciun, în timp ce părinţii, împreună, tot în baza planificării făcută de tineri, să se ocupe de toate cele trebuitoare mesei şi urătorilor.  

În acea zi, către seară, când nea Petrică venea cu al doilea transport şi a sunat, treaba era în toi iar casa era invadată de mirosuri aromate ce intrau fără oprelişte din bucătărie. Nici nu ştia pe unde să găsească loc pacheţelelor pe care le scotea dintr-o geantă uriaşă. Noroc cu Lucica, femeie fâşneaţă, rapidă în mişcări şi pricepută în toate ale casei. Tot ea rezolva, cu zâmbetul pe buze şi cu ochii pe ceas, colindătorii ce veneau din când în când şi cântau câte o colindă de Moş Crăciun.  

Seara de ajun i se păru Alinei cea mai frumoasa din viata ei. Plutea în aer ceva nedefinit, dar care îi umplea sufletul de bucurie. Răzbăteau de pe hol glasuri cristaline ce murmurau vechi colinde şi avea senzaţia că din cer au coborât îngerii spre a-i împărtăşi fericirea ce pusese stăpânire pe fiinţa ei. In apartament era cald, bradul răspândea miresme de răşină ce se amestecau atât de plăcut cu aromele prăjiturilor de casă. Îi era dragă forfota aceea. Împodobitul bradului i-a cuprins deopotrivă, fiecare dorind să-l surprindă pe celălalt şi, ca din întâmplare, mâinile li se atingeau determinându-i să zăbovească un timp privindu-se intr-un fel anume.  

Aşezând cu grijă ghirlandele, pentru o clipă gândurile Alinei fugiră spre Crăciunul copilăriei şi adolescenţei şi se revăzu, de cele mai multe ori singură pentru că, se întâmpla adesea, mama să fi fost de gardă în seara de ajun.  

Şi acum, privind cu luare-aminte spre tânărul acesta, de care destinul o legase prin acele fire nevăzute, simţi că viaţa ei va căpăta o altă faţă. I se părea că trăieşte un vis din care îi era teamă să nu se trezească. Îi zâmbi cu atâta dragoste încât Eugen, surprinzând-i expresia, ridică din sprâncene, o trase lângă el şi o sărută îndelung de parcă ar fi fost prima oară când făcea gestul acesta dorit în aceeaşi măsură, uitând că nu sunt singuri în casă.  

Nici nu-si dădură seama când bradul căpăta o înfăţişare de basm. Luminat feeric de o mulţime de becuri multicolore ascunse în tot felul de forme geometrice, împodobit generos cu steluţe, globuri şi globuleţe, panglici lucitoare, Moşi Crăciuni în miniatură, părea coborât din poveste. Îl priveau cu încântare şi Eugen stinse lumina pentru a pune în funcţiune instalaţia de pom care, nu numai că răspândea o lumină de intensităţi şi nuanţe diferite dar inunda camera cu o muzică divină... Se bucurau ca nişte copii şi nu pregetau să-i prezinte Lucicăi şi lui nea Petrică contribuţia fiecăruia ..  

După ce au admirat îndelung frumuseţea bradului ce se răsfrângea în întreaga casă, schimbându-i întreaga înfăţişare, dar şi în sufletele lor, au trecut la despachetarea cadourilor aduse de „Moş Crăciun” la poalele bradului. Exclamaţiile de surpriză şi mulţumire au fost necontenite dacă nu ar fi sfârşit în îmbrăţişări şi sărutări…  

Într-un târziu, Lucica i-a invitat la masă uitându-se, a câta oară pe ascuns şi îngrijorată, la ceasul din perete şi a oftat. După ce s-au aşezat cu toţii, nea Petrică a luat paharul cu vin în mâna dreaptă, s-a ridicat cu încetineală, i-a privit lung, pe rând, a înghiţit în sec şi a rostit, împreună cu ei, "Tatăl nostru". Apoi l-a invocat pe Cel născut în noaptea de Crăciun, Iisus - Fiul Domnului, să le binecuvânteze masa şi li s-a adresat cu vocea gâtuită de emoţie:  

- Noi, adică eu şi fiul meu, aici de faţă, am venit, doamnă Lucica, să petrecem împreună această sfântă sărbătoare, dar vrem, cu această ocazie, să vă facem...  

Sunetul strident şi lung al soneriei l-a întrerupt. Toate privirile s-au îndreptat spre uşă. Lucica, oftând scurt a uşurare, s-a repezit să o deschidă, făcând loc unui grup de vreo şapte copii de nouă-zece ani să intre unul câte unul, în timp ce colindau, împreună cu o doamnă ce-i însoţea şi-i dirija.  

Cei doi bărbaţi au rămas înmărmuriţi, Alina îşi ştergea ochii pe ascuns şi Lucica arunca priviri complice de la unul la altul, urmărindu-le cu oarecare teamă reacţiile.  

După colinde şi urări, copiii au plecat fericiţi, cu mâinile pline de covrigi, mere şi dulciuri împărţite de Lucica şi Ioana, învăţătoarea care-i însoţise şi care intrase cu sacoşele pline…  

- Haideţi toţi la masă! Uite, Ioana! Tu ai scaunul lângă mine şi...  

- Da, de unde până unde, întâmplarea asta cu...?! a întrerupt-o, supărat şi destul de lipsit de maniere, nea Petrică, privind încruntat la Lucica şi arătând cu bărbia în direcţia Ioanei, soţia lui, care părăsise domiciliul conjugal cu aproape un an în urmă.  

- Nu! Nu este chiar o simplă întâmplare, domnul meu! îl întrerupse Ioana, ridicându-se hotărâtă de pe scaun, ţintuindu-l cu privirea pe bărbatul ce părea că lasă degrabă garda jos. Am venit aici, în această binecuvântată zi, la ceas de început a sfintei sărbători, să fiu lângă fiul meu şi să îţi cer şi ţie şi lui iertare...  

- Măi femeie, să nu începi..., a încercat nea Petrică să spună ceva, dar Ioana, cu mâna ridicată şi cu vocea mult mai hotărâtă, l-a întrerupt curajoasă:  

- Să vă cer iertare şi să te rog..., dacă vrei...dacă poţi, Petrică, să..., să…, să mă primeşti acasă...  

Într-o tăcere profundă, nea Petrică a ridicat paharul, l-a privit lung şi, în liniştea instaurată pentru câteva secunde, l-a băut fără să respire. Eugen s-a repezit la mama sa şi a îmbrăţişat-o, după care l-a implorat din priviri pe tatăl său, care rămăsese în picioare, fără sânge în obraji şi cu privirile fixate pe chipul Ioanei. Încet, grav, a întors capul spre Lucica şi, cu vocea sugrumată, puternic marcat de prezenţa şi cuvintele Ioanei, i-a vorbit:  

- Noi am venit să o cerem pe fata asta, Alina, să-i fie lui Eugen nevastă, doamnă Lucica! Mata ce zici? Eşti de acord? Că fata… ştiu că vrea şi ea!  

- Şi eu vreau, nea Petrică şi sunt fericită că ai venit..., dar cuuuu...., ştii matale, ce zici?... Eşti de acord?  

Toate privirile au trecut pe chipul omului care înghiţea în sec, încordat şi încruntat. Părea că nu şi-a revenit din surpriză. Emoţiile îl învăluiseră vizibil. A mai înghiţit în sec de două ori, şi-a dres vocea şi a vorbit aproape şoptit.  

- Eu ştiu ce e mai bine să fac?! Mi-e greu să hotărăsc acum... Apăi..., să vină acasă şi om vedea noi ce-om face, dar... tu, Alina tată, ai ceva de zis?  

- Eu... mulţumesc Domnului şi vă mulţumesc la toţi. Eu..., eu îl iubesc pe Eugen şi... şi accept, desigur! a reuşit fata să-şi spună dorinţa înainte ca lacrimile-i de fericire să curgă pe obrajii ei îmbujoraţi.  

O linişte totală s-a lăsat în încăpere preţ de trei-patru secunde, după care strigăte de "Dumnezeu să vă ajute", "mulţumim Domnului", "să fie sănătoşi" şi altele au făcut să răsune tot apartamentul.  

În timp ce se îmbrăţişau şi se sărutau cu toţii într-un avânt de mare mulţumire şi fericire sub luminiţele vesele ale bradului, Lucica s-a strecurat încetişor la bucătărie şi, în faţa iconiţei, s-a închinat cu evlavie şi a şoptit lăcrimând:  

- Îţi mulţumesc Maică, Născătoare de Dumnezeu şi îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase, pentru minunatul dar de Crăciun!  

Şi-a şters cu grijă lacrimile, a luat un pahar la întâmplare în mână şi a revenit, veselă, încercând să-şi facă loc lângă Ioana, care o privea complice şi fericită…  

 

SFÂRŞIT  

Referinţă Bibliografică:
DARUL DE CRĂCIUN (5) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 350, Anul I, 16 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!