Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Scriitori > Mobil |   


Autor: Lucia Secoşanu         Publicat în: Ediţia nr. 443 din 18 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Dănuţ -oameni fără noroc - proză
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ploaia a stat. Acum, bate vântul. Geamul face zid între foamea lui şi pâine... îşi spune: ''Un pumn! (atât şi obstacolul dispare)...E uşor...un pumn...'' Ochii minţii văd pâinea caldă ruptă-n dinţi şi mestecată cu lăcomie... Vede cum înghite mai mult pe nemestecate muşcătură după muşcătură, până când, gheara aia care-i sfâşâie măruntaiele se astâmpără...Paşii cuminţi, (învăţaţi de mult cu cuminţenia), ştiu că nu trebuie să se opreasă! Paşii îl duc mai departe...Pe lângă el, trec alte geamuri, care feresc fel de fel de minuni...Unora nici nu le ştie rostul. A auzit de calculatoare, de internet, dar nu pricepe cum poti călători pe nişte cutii atât de mici...Paşii trec fără să se oprească pe lângă un magazin cu bijuterii. Mintea refuză să priceapă la ce le trebuie oamenilor prostiile alea?! Nişte aiureli mititele, pe care dau o grămadă de bani...Când era acasă, (aici oftează...acasă este un cuvânt care rupe sufletul din el), vecinu-su Silante, îi spusese că mărgelele alea, sunt tot un fel de bani...Cică, nu se strică, nu se sparg, le vinzi când vrei şi până atunci le porţi...Pe dracu! Le porţi aşa de nebun! Ce, parcă dacă atârni pe tine sticliciurile alea eşti mai sănătos? Îţi fată vaca trei viţei? Ţi se mărită fii-ta cu popa? Prostii boiereşti...Paşii trudesc, mintea alungă gândul, el ştie una: banu-i ban...De undeva se aude un câtec, nişte câini latră, trece maşina poliţiei...Sirena îi zgârie creierii şi-i îngheaţă inima. Nu ştie de ce îi e teamă! Se teme de poliţie şi atât. N-are casă, n-are masă. ''Miliţenii ăia poate să creadă orice'' îşi zice, convins că e mai bine să ferească potecile lor...Se lasă seara şi grăbeşte să ajungă la adăpost. Îi e teamă să treacă printre barăcile alea dărăpănate noaptea. De câini. De câini îi e frică dar şi de aurolaci...de ''trocaţii'' ăia, că a auzit destule...Ăia, când sunt ''luaţi'', păi sunt în stare să-ţi dea-n cap din nimic...Se teme de multe, dar cel mai tare să rămână singur...Ar pleca de aici altundeva, dar nu-l cunoaşte decât pe Nicuşor. S-a lipit de el, de cînd l-a adunat de pe stradă în noaptea aia când...Alungă aducerea-aminte cu un oftat. S-ar urca-n tren să ajungă acasă la ai lui, dar conductorul nu-l lasă...îl dă pe mâna poliţiei pentru că n-are acte şi... îi face de râsul lumii pe nepoţi, pe soru-sa! Cum să-l ia ăia la puşcărie?... Să strângă bani, n-are cum, că ce capătă nu-i ajunge nici de mâncare... Noroc cu fetele de la cantina de ajutor social... La sfârşit de tot, când tremină cu toţi, scurg oalele şi-i face porţie... Ciorbă, felul doi... Câteodată are noroc şi de o bucăţică de carne. Şi, ăsta-i adevărul: lumea nu-i dă bani (poate şi pentru că nu cere!) Dar se mai găseşte câte un om milos şi-i dă ba o gogoaşă, ba un covrig, ba o pâine. Nu... lumea nu dă bani! Mai repede-ţi dă de băut! O ţuică, o bere... Da' nu bani. Stânsese nişte bănuţi, dar s-a-nbolnăvit Nicuşor... I-a luat nişte mâncarea mai ca lumea să se zdrăvenească, nişte doctorii... După ce i-a trecut fierbinţeala, Nicuşor s-a crucit când a văzut că nu-l părăsise, că l-a îngrijit şi i-a luat medicamente! Pe urmă, l-a luat la înjurături: ''Fir-ar capul şi inima ta a dracuilui Dănuţe! Puteam să fiu scăpat acu' neică dacă nu te băgai tu să faci pe Dumnezeul! Scăpam! Scăpam măăăă! Pricepi? Crăpam şi gata! Eram la Dumnezeu meu acu' măăă!'' El, Dănuţ i-a răspus că-l lua dracu dacă nu-i lua doctorii... Nicuşor i-a zis una de la trăznit: '' Păi ăla-i Dumnezeul meu măăă!'' Dănuţ e credincios şi ce a auzit l-a speriat! Destul de mult ca să vrea să plece, pentru că se fereşte de ăia daţi răului, dar nu mai avea bani. Aşa că se împacă cu gîndul că tot nu poate pleca... Măcar până se pune nebunul de Nicuşor pe picioare... Al dracu-ne-al-dracu, când a fost el să dea de Dracu, Nicuşor l-a scăpat. Acum trebuia s-o ia de la-nceput cu strânsul banilor. Şi ce să strângă, când trebuia să ia mâncare pentru Nicuşor, că amărâtul, nu putea nici să meargă. Boala-l sleise de tot. Parcă era strigoi! Când era sănătos, Nicuşor se ducea pe unde ştia el, se descurca! Aducea mâncare pentru amândoi şi pentru a doua zi câteodată... Acum, Dănuţ se grăbea să nu vină noaptea... Nicuşor zăcea iar, gemea de-ţi rupea inima şi, nici să mai mănânce nu mai vrea... Da-n somn sau aiurare, ce-o fi fost, a cerut struguri. S-a dus furtună să-i aducă. A cerşit pe la tarabe... Colo un bob, dincolo un ciorchinel... Se teme că Nicuşor moare şi el nu ajunge să-i dea struguri... În borcan are ciorbiţă. Poate-o mânca... Dacă nu vrea, atunci o s-o mănânce el... Îi e foame de nu mai poate, dar... uite că poate! El, poate să apuce ziua de mâine şi fără ciorba aia... Miroase păcătoasa de-ţi răsuceşte maţele-n tine de poftă. Eh... o să guste niţică când ajunge aşa, cât să-i facă poftă lui Nicuşor!  
 
%  
 
Somnul nu se lipeşte de el. Cât ce-adoarme, îl vede cu gura căscată, cu ochi holbaţi scăldaţi în lacrimi încercând să-i zică ceva... Bolborosind aşa, că parcă era apucat de ''ăl rău''. (Aşa a mai văzut pe unul la o mânăstire, unde încerca popa să i-l scoată pe dracu din el! Mamă, ce s-a mai speriat şi atunci!) L-a-ntrebat: ''e de mă-ta frate, s-o caut pe mă-ta?'' A dat din cap că nu, da' ochii au dat drumul la alt şuvoi de lacrimi... ''Vrei să-ţi dau ceva?'' Iar a dat din cap că nu... ''Să nu ceri lumânare, că nu-ţi dau, că tu nu mori mă! Auzi? Nu te las eu să mori şi să mă laşi singur''! Dădea din cap că nu şi când nu s-a aşteptat, s-a învârtoşat odată, s-a sculat şi s-a repezit la gâtul lui, de-a crezut că vrea să-l gâtuie! L-a apucat strâns de crucea pe care o purta la piept şi... a făcut ''iiiaohhââ'' şi gata! I-a rămas agăţat de gât, cu mâna ţapănă pe cruce cu ochii ăia holbaţi, plini de lacrimi înfipţi intr-ai lui. L-a ţinut în braţe ca pe prunc, până s-a răcit! Crucea, i-a legat-o de mână. Atât să facă pentru Nicuşor, dacă struguri n-a mai putut să-l facă să mănânce. Pe urmă a venit poliţia, o maşină de la salvare şi gata cu Nicuşor! L-au dus la Morga. A venit apoi şi mă-sa şi sor-sa. Ce-or fi mai venit?! Când s-a-nbolnăvit, le-a rugat să-l primească la ele măcar peste iarnă, l-au trimis la dracu să-l ia! Acum s-a dus... dar nu acolo unde l-au trimis ele, ci unde a vrut el... A plecat cu crucea-n mână ca apostolii... Nicuşor s-a dus şi el a rămas să-i viseze ochii... Şi lacrimile... Oftează des. Parcă are aşa o ghiară-n gât care-l strânge. Îi pare rău că a rămas singur. Îi pare bine că Nicuşor nu mai suferă. Dacă nu se prăpădea atunci, se prăpădea acum! Frigul muşcă carnea şi-o sfâşâie. Tija de la picior îi dă de furcă. Piciorul s-a obrintit. E roşu, umflat şi-l doare. Rău tare îl mai doare... Dar, şi mai tare îl dor rănile. Tot de la piciorul cu tijă. L-au ros încălţările. Să se spele, nu a prea avut unde, iar de când a venit gerul... laba piciorului, e carne vie cu puroi. Pute a hoit. A mort. Nicuşor a avut noroc: n-a apucat să se împută... El, pute deja. Până mai ieri-alaltăieri, mai mergea cu tramvaiul să se încălzească... Acum, îl dau oamenii jos şi-l ruşinează. Îi zic cum le vine la gură: împuţit, aurolac, beţiv nenorocit...Coboară. N-au dreptate! Nu-i beţiv, nici aurolac. Au dreptate! Este nenorocit, împuţit... Au dreptate: pute...Coboară şi gerul il înhaţă-n colţi de gheaţă. Viscoleşte. Iarna este-n dreptul ei divin! E timpul ei. E la locul ei. El, Dănuţ nu-i la locul lui. Acasă, ai lui îl cred mort. Nu ştiu de el de aproape un an. A vrut să le scrie... Apoi, a sperat că va reuşi să ajungă acasă ca tot omul: cu trenul sau autobuzul. Pe urmă a cheltuit tot ce strânsese cu boala lui Nicuşor. A cheltuit de pomană, că Nicuşor i-a tras clapa şi a murit! Singur, rătăcit intre umbre şi lumini, între oameni cu rost şi fără, nu-şi găseşte loc nicăieri...  
 
%  
 
Nu se mai uită de mult la vitrine. Acum, ochii săi cată maşini părăsite, un gang, un balcon de parter, că noaptea poţi sta acolo fără să te ştie nimeni, nu te plouă, nu te ninge! Ochii săi caută după cartoane. Cartoanele sunt bune că ţin de cald, dar trebuie să le apuce, că ori le ia altul ori vin ăia şi le duc la... nu ştie unde. Undeva! La gunoi sau la topit. Acum, ochii săi sunt ochi de fiară bolnavă şi fugărită de câini. Mintea sa, nu mai găseşte sprijin în raţiune. Mintea sa, caută doar atât: ceva să-i potolească foamea, sau un locuşor unde să se apere de frig... Mintea sa, îl ajută să priceapă doar atât: trebuie să trăiască... Nu mai ştie pentru ce. Este doar atât: instinctul.  
 
%  
 
Vitrinele sunt tot acolo, la locul lor. Îşi râd de el, îmbiindu-l cu minuni! Paşii îl feresc de ispită... Fuge. Fuge de oameni, pentru că îl batjocoresc. Simte că sunt răi. Se teme de oameni. Se teme încă şi de câini, dar aşa, mai cu fereală, se ţine aproape de ei! Câinii sunt cei care se descurcă mereu! Ei găsesc culcuşurile cele mai ferite de vânt şi ploaie! Ei găsesc primii resturile de mâncare cele mai bune, mai grase, mai gustoase... Ei, câinii, îşi permit să aleagă! Ei, câinii mănâncă doar carnea! Lasă pâinea, salata, varza, cartofii! Câini fraieri! Dar el, Dănuţ, nu le poate lua, decât după ce ei, câinii, pleacă! Le păzesc aşa ca proştii, degeaba! Dar după ce pleacă, poate să aleagă şi el ce rămâne. Şi rămâne destul! După ce a murit Nicuşor, a rămas cu ei, cu câinii. Şi sunt tovarăşi de nădejde! Nu-l lasă să mănânce înaintea lor, dar îl apără de multe: de aurolaci, de miliţie (când simt poliţiştii latră ca ţicniţii!), de ţigani! La ţigani latră mai urât decât la miliţeni. De hoţi... Nu că ar avea ce fura hoţii de la el, dar pot da vina pe el. Şi căţeii, îi spun în felul lor că hoţii sunt pe aproape. Şi el fuge!  
 
%  
 
Paşii nu-l prea mai ajută. Nu mai pot săracii...Piciorul lui e carne vie... Adică moartă! E negru, şi cu găuri. Şi umflat. Şi mirose de te trăzneşte... Ar vrea să-l ţină-n apă caldă. Niţel. Simte că l-ar alina un pic. Măcar să nu mai pută aşa! N-are unde. Când l-a cunoscut pe Nicuşor, acesta l-a dus la un centru pentru amărâţi. Îi zicea Samu. Era acolo o fată bună. Ramona... Ea l-a încurajat să treacă pe la ei, pe la Samu ăla adică, oricând are nevoie de ceva. Dar Ramona a plecat. Ceilalţi, care stau pe acolo, le dă ăstora ca el haine, doctorii, când au şi ei, pentru că primesc şi ei pomeni, de la ăia bogaţi sau de la oameni miloşi, pomeni pe care le împart lor, oamenilor străzii... A aflat că aşa li se spune: oameni ai străzii... De parcă vrea vreunul să bântuie ca strigoiul pe uliţă... De parcă strada e mă-sa sau ta-su... Stau pe stradă, pentru că nu au unde se duce! Nu-i vrea nimeni. Nici ăştia cu Samul lor. Le vorbeşte frumos, îi abureşte cu ce pot sau cu ce vor şi atât. Că n-au unde să-i ducă. Îi lasă la... locul lor: pe stradă. Cică oamenii ăştia de n-au unde să se ducă, sunt o categorie socială cu comportament deviat. Că nu sunt normali adică... Poate că n-or mai fi! Dar nimeni nu s-a născut în drum... Au avut şi ei un rost. Că pe urmă i-a furat necazul, nevoia, năpasta, e altceva. Nimeni nu-i crede. Povestesc (când sunt întrebaţi) viaţa lor... Că de ce au ajuns să trăiască-n drum, dar nu-i crede nimeni... Au ajuns oamenii ăştia ''normali'' să creadă că ''nenormalii'' de oameni ai străzii, vor ei să n-aibă ca-să-masă, că aşa le place lor... Sigur că au ales să stea pe stradă, pentru că e mai bine (vorbă să fie) decât acolo de unde au plecat! Sau stau pe stradă pentru că nu mai au la cine se întoarcă, sau pentru că nu mai ştiu cum să se întoarcă (aşa ca el), sau nu mai au curajul să se întoarcă la ai lor... Mai e câte unul-doi, care au făcut blestemăţii mari... Familia nu-i mai vrea. Cu ăştia e altceva! De ăştia, se feresc toţi! Şi ei, ăştia ''ai străzii''! Dar pe stradă, ăia sunt ''sezonieri''! Fac tot felul de blestemăţii şi dacă stau pe drumuri şi atunci, poliţia îi ia la puşcărie... Nu stau mult. Ies, iar fac ceva, iar la puşcărie, iar pe stradă... Iarna, se aranjază toţi! Fac ce fac şi se mută la puşcărie cu toţii când vine frigul... Vara, pe unde apucă: mare, staţiuni, pe lângă hoteluri... Fură, îi prinde, îi ascunde, ies...Ca la roată! Mai sunt drogaţii... Şi ei sunt de mai multe feluri, dar în general sunt d-ăia răii... Dar culmea şi pentru ăştia există un loc: spitalul! Îi duc la dezintoxicare. Degeaba! Fug de ţicniţi! Nu mai pot trăi fără otrava aia care a pus gheara pe sufletele lor. Şi mor repede! Se sting ca lumânarea. Nu rezistă mult. Nu mănâncă, nu beau... Zac de chiauni, cu mintea moartă, cu năzăreniile lor... Când trece beţia aia a drogului, dau în dambla! Le trebuie iar... Atunci sunt periculoşi! Nu au milă, Dumnezeu, mamă, tată, frate... Le trebuie otrava aia... Şi e scumpă al dracului! Că de la el, de la dracu' e adusă doar! Şi să facă rost de bani ca să-şi cumpere mizeria aia, omoară omul pentru câţiva lei... Se sting repede, dar apar alţii că dracu a făcut pui mulţi...Am ajuns vremuri de năpastă... Şi-a luat Dumnezeu mâna de pe noi... Toate gândurile astea, nu mai sunt limpezi în mintea sa care e o nebuloasă încâlcită ce nu mai pricepe cam nimic! Dar Dănuţ le are undeva în suflet. Le ştie. Le-a adunat de pe... stradă şi le poartă-n inimă. Şi îl dor. Toate gândurile astea, îi spun că faptele astea, care le-au adus dracul de Nichipercea lu' libertatea mă-sii, l-au făcut pe om, din om neom. Îl dor amintirile. Toate în carnea lui, unde aduceri aminte, îi povestesc despre cei lăsaţi acasă. Acasă, la Târgul Neamţ. Lângă Târgul Neamţ. Un sătuc ca un colţ de rai... Munte, pădure, un pârâu... Căsuţa moştenită de la ăi bătrâni, cam într-o rână, dar a lui... Cu sobă, cu macaturi ţesute de mamă-sa-n război, la lumina lămpii! O vede ca şi când ar fi acolo! Are impresia că dacă întinde mâna, o poate atinge... Are impresia că dacă-i cere să pună masa, se va ridica din război, va ofta, va zâmbi şi se va îndrepta spre plită unde va căuta-n oale bucata de carne cea mai moale, cea mai mare, că-i pentru Dănuţ al ei! Pe urmă, cât va mânca el, se va duce să aducă ligheanul de pe prispă, să-i pună să se spele... Stergarul de cânepă ţesut tot de ea, miroase-a busuioc şi levănţică. Săpunul de casă, făcut de ea fireşte, a pelin... Sufletul cată odihnă-n năzăreala asta binecuvăntată şi-l hrăneşte pentru o clipă cu pace... Simte mirosul de leuştean din ciorba aia fierbinte, şi îşi face cruce să mulţumească lui Dumnezeu pentru mila Sa cu grabă, să nu se răcească ciorba... Întinde mâna după lingură şi prinde... nimic! Vedenia a fugit. Se regăseşte-n loc străin, în frig şi noapte. Merge. Dacă se opreşte, moare. Raiul trecutului e departe. Iadul în care rătăceşte fără speranţă, este lumea lui de acum... Aşa simte. Că a plecat din rai şi a ajuns în iad. A plecat să muncească. L-a îmbiat un consătean. Să vină la Bucureşti, să se angajeze cioban... La început s-a crucit! Cum să fii cioban la Bucureşti? Unde să pască oile-n adunătura aia de case peste case, şosele şi asfalt?. L-a dumirit că, nu în Bucureşti ci lângă! După o jumătate de litru de ţuică fiartă, era pe drum! El, Dănuţ nu bea...Ţuica aia, l-a tâmpit... Nici lui soră-sa nu i-a spus, pentru că ştia că nu l-ar fi lăsat să plece! Dar a plecat, închipuindu-şi că face un lucru bun. Voia să strângă nişte bănuţi, să fie şi el de ajutor în casa lor... Toţi erau oameni aşezaţi, cu stare. Doar el rămăsese-n urmă. Nu-l ajutase norocul, sau mintea! Şi nici vremurile! Când trebuia să-şi facă un rost, venise revoluţia! Schimbare mare, care a întors multora creierii pe dos! Şi-au închipuit că dacă au putut să schimbe un guvern şi să scape de dictatură, (au mai putut să omoare şi dictatorul!), au putut să obţină ''libertatea'' înseamnă că pot orice... Erau liberi să facă ce vor! În mintea lor, era cam aşa: nu legea ne face pe noi, ci noi pe ea! Şi... şi-au făcut-o! Şi-au făcut deşert în jurul lor... Lumea mergea înainte, ei aşteptau să le vină o şansă, ca să facă mari isprăvi! Nu puteau, pentru că ori nu aveau bani să înceapă o afacere pe cont propriu, ori nu ştiau legile şi se împiedicau prin primării de escrocii care le promiteau marea cu sarea şi le tocau bănuţii... Nici nu voiau să audă să mai muncească ''la stat''! Statul era pentru ei duşmanul! Statul i-a jupuit de vii, ca să se îngraşe dictatorul... Statul, îi obliga să munceasă aşa ca boii, ca să facă el, statul curu' mare... Aveau ceva cu... STATUL! Drept e că nici nu pricepeau cei ăla ''stat'', dar dacă la televizor toţi zbierau că statu-i vinovat pentru faptul că o duc ei greu, normal, voiau să... dea jos şi statul! Jos de colo pănă colo! Jos guvenul dacă nu ne place, jos primul ministru, jos aia, jos ailaltă, jos staul, (că nu e ei proştii lui!)... Ei, s-au luptat ca să fie liberi, nu să le zică ăia ce să facă! Fie vorba-ntre noi, se luptaseră la birt, în satele, comunele sau oraşele pe unde trăiau. Pe străzi, ieşiseră doar să comenteze că... ''ce mai face bă ăia dă la miting? Tot n-a termelat cu cremenalii? Că proşti mai e! Ce le-o trebui atăt?''... Păi să fi fost ei acolo, la Bucurşti, îi ''tremenela'' imediat! În concluzie, voiau toţi să fie patroni. Şefi!... Şi, pentru că ''la stat'' nu mai lucrau, ce să facă încă nu prea ştiau, (sau habar n-aveau, dar ei o ţineau una şi bună: nu mai voiau să fie slugi la ''ăia'' că nu erau ei proştii nimănui!), sau pus pe... stat! De la înţelepciunea asta, până la starea în care ajunseseră, n-a fost nevoie nici măcar de un pas! Doar de timp. Timpul i-a tocat mărunt, iar ei, rătăciţi în nevolnicia lor, nu au mai găsit drumul către împlinirea speranţelor... Aşa s-a întâmplat şi cu Dănuţ... A tot aşteptat, s-a luat după unul si după altul, s-a crezut capabil de fel de fel de chestii... Trebuia doar să-i vină idea cea mai bună. Sau să aibă şi el noroc! Noroc n-a avut, idei n-a avut, şi... a rămas pe capul a lor lui. La revoluţie, avea douăzecişidoi de ani! Minte fierbinte... A lucrat pe colo, pe colo, să strângă bani pentru un gater... Nu i-a strâns! A vrut să-şi ia o drujbă măcar, să taie lemne-n pădure, că la el în sat pică pădurea pe ei... Şi-a luat, dar prea târziu! Alţii-şi luaseră înainte. Avea drujbă, tăia lemne, dar... tăia lemne doar pentru casă... Bani, ioc! Nu avea cui să vândă lemnele alea... Pe urmă, pădurile, erau ale cuiva! Când s-a dumirit că pădurea nu mai e a ''statului'', de unde lua fiecare după pofta inimii şi că dacă taie lemne, taie din ograda vecinului care-ţi dă cu toporu-n cap dacă te prinde că-l furi, era târziu... La şcoală, pe vremea ''odiosului regretat'' cum ziceau oamenii făcând haz de necaz, învăţase dulgheria. O vreme a mai găsit de lucru la orăşenii care au apărut în zonă, ca ciupercile... Voiau case de vacanţă! Alţi naivi care, au crezut că dacă au scăpat de Ceauşescu, o să curgă lapte şi miere pe marginea drumui... Au făcut aiuriţii datorii la bănci, au cumpărat terenuri, au ridicat cabane (căsuţe), după gust şi posibilităţi... Acum, casele zac neterminate! A venit criza! Banii le-au fugit din buzunare. Au rămas doar datoriile la bănci, care fată dobânzi peste dobânzi şi care i-a făcut pe bieţii orăşeni să dorească să vândă casele alea, dar... nu mai au cui! Normal nici de lucru la cabane n-a mai fost... LA STAT, nu lucrase nici măcar o zi! Când n-au mai fost bani, i-a plecat şi nevasta cu altul... Copii, n-au făcut. N-a vrut ea! ''Io tataie, io pot să-ţi fac şi o sută că-s ţapănă! Tu amărâtule, nu eşti ispravnic să-i creşti!'' A avut dreptate! Era ''ţapănă''! Când a plecat i-a luat toţi bănuţii strânşi şi l-a luat la omor cu parul. I-a spart dinţii şi s-a dus... A rămas cu ruşinea, durerea şi sărăcia lui. O vreme n-a fost în stare să dea ochii cu oamenii. Mai toţi îi spuseseră că nevasta lui nu-i poamă bună. Şi cu mai toţi ajunsese la cuţite pentru vorbele-asta! A bolit aşa-n necazul lui mai bine de-un an. Soră-sa se luase de gănduri, credea că s-a betegit de cap. Îi era ruşine cu el şi de el! Cu el pentru că-i făcea de râsul satului! La sat e apăsare mare dacă intri în gura lumii. Râdeau oamenii de el, râdeau de tot neamul! ''Ai lu' ăla de l-a lăsat muierea că s-a zărghit''... Râdeau copii la şcoală de nepoţei! Râdeau babele-n biserică de ea! Râdeau cu răutate. Le părea bine că au dat de necaz! Că ''prea se ţineau cu nasu pe sus! Ce dacă ea-i ingineră agronoamă? Ce grâu, ce păpuşoi creşte p-aci? Că s-a dus la şcoală de nebună, să se dea mare!!! Că şi mă-sa şi ta-su... Ai lor, tot aşa făloşi! Cine mai era ca ei! Da' le-a dat Dumnezeu să se sature!...'' Luptase toată viaţa cu prostiile astea. Oamenii locului, nu voiau să se destupe la minte. Se conservau în limite confortabile de judecată şi învăţătură... Fără efort! La ce le trebuie bătaie de cap? Neam de neamul lor trăiseră aşa şi trăiseră bine! Nu pricepeau că lumea se schimbă. Că trebuie să ştie pe ce lume se află pentru siguranţa lor... Voiau să bată pasul pe loc şi din teamă poate! Era ceva verificat. De ceea ce nu conoşteau, se temeau...Nu voiau să rişte, luau în derâdere tot ce nu era pe priceperea lor şi toţi trebuiau să fie ca ei. Buni sau proşti, dar ca ei! Ea făcuse altfel. Învăţase! N-o iertau! Ei, trăiau după placul lui Dumnezeu. Aşa cum i-a lăsat Dumnezeu! Că EL, i-a gonit din rai pe Eva şi pe Adam, tocmai pentru că au mâncat poame din pomul cunoaşterii. Mai bine de jumătate din sat, erau sectanţi. Ceilalţi, credincioşi pe stil vechi... Se ciorovăiau pe tema credinţei de când se ştiau. Şi unii şi alţii, erau convinşi că Dumnezeul lor e cel adevărat! Habotnici, nu voiau cu nici un chip să iasă din ignoranţa lor. Ce pricepeau ei, era tot ce trebuia pe lumea asta. În lumea lor, atât era bun! Restul erau poate bune, dar la ''ăia'' acolo... Nu la ei! Şi, fireşte şi Dănuţ era de pe acolo! Nici el, nu voise să-nveţe. La ce-i trebuia. Că doar nu se făcea popă... A rămas fără multă carte, parcă pentru a le da oamenilor de bârfit: ''uite el, e-n firea lui stă pe lângă casa mă-sii să-şi facă un rost, dar sor-sa... Să plece ea, fată sigură-n lume fără mă-sa, fără ta-su!...Aşa, ca dezmăţatele? Cu ce curaj se mai uită ai ei, în ochii noştri, după ce fie-sa şi-a făcut de cap pe la oraşele-alea!''... Dănuţ nu s-a făcut de râsul satului! A rămas fără carte... Mereu i-a fost ciudă soră-sii pentru asta. Prost nu era, leneş nu era, doar prea obişnuit să nu iasă din... forma fixă a haitei. Şi haita l-a distrus! Acum, era târziu...  
 
%  
 
Acum, ştie că trebuie să meargă. Aşa cum poate... Se duce... nicăieri fireşte, dar trebuie că nu se oprească. Dacă se opreşte moare. Şi sufletul său ştie că nu i-a venit ceasul. Ştie, simte că viaţa trebuie ocrotită. Nu se întreabă pentru ce. Merge şi inima-i bate iute, pasăre speriată şi obosită... Carnea sa a obosit. Vrea să moară, dar nu are dreptul să vrea, pentru că e păcat, vrea să trăiască, dar nu mai ştie cum. Frigul vine în valuri. Azi plouă, mâine e frig, pe urmă frumos. Ştie că viaţa lui, depinde de starea vremii. Se uită pe cer, să vadă ce-i mai dă Dumnezeu. E soare, ştie că apucă ziua de mâine, e nor...nu ştie! Mai trăieşte, doar pentru că a fost o toamnă lungă. Vremea s-a stricat, abia după sărbători, către Sfântul Ion. Dar zile multe nu mai are! Nopţile sunt rele rău... rău...Şi zilele, dar ele nu-l chinuie atăt de tare. Când trăia Nicuşor, se aciuaseră lângă un gard de fabrică părăsită. Loc ferit de curioşi, necălcat de nimeni. Adunaseră de pe unde s-a putut o plapumă, o pătură, nişte cartoane, nişte lădiţe şi înjghebaseră un culcuş. După ce a murit Nicuşor, n-a mai putut sta acolo. Îl vedea întruna... Ba i se părea că-l aude vorbind, ba că geme ca atunci când se-mbolnăvise... Şi-i vedea ochii. Ochii ăia holbaţi, plini de lacrimi, care cereau iertare şi ajutor... Acum, de când a venit cu adevărat vremea rea, s-a întors. Acolo e mai ferit de vânt.  
 
%  
 
E cald... E cald? Cum să fie cald?! Fulgi mari albi, cad scuturaţi de aripi de îngeri... Fulgii l-au îmbrăcat în hlamidă albă, cu diamante de gheaţă şi... Nu se poate mişca. Prea grea este haina asta pentru umerii săi împuţinaţi. Pe faţă, fulgii se topesc în lacrimi. Nu ştie, îngerii plâng, el plânge, simte doar lacrimile şiroind. Poartă diademă albă, pe capul încins de febră. O sirenă, răsună în noapte. Ştie că e... trâmbiţa chemării la Judecata de Apoi... Vede îngerii cum îl ridică şi-l poartă pe braţe blânde... Aude. Spun ceva despre el. Zic că... nu mai scapă! De cine să scape? De ce să scape!? E bine. Îngerii, au venit la timp! E cald şi pace! Au venit să-l ducă la EL! Să-l ducă în cer... Poate, se va întâlni cu Nicuşor... Nerăbdarea pune stăpânire pe sufletul său: mai repede, mai repede... O să-i vadă pe maica, pe taica... Zâmbeşte. Lacrimi de bucurie, lacrimi de îngeri, lacrimi... Îngerii îl ridică cu grijă, cu dragoste... Alb, lumină, pace, nimic... Îngerii oftează: ''prea târziu!''  
 
 
 
 
 

Referinţă Bibliografică:
Dănuţ -oameni fără noroc - proză / Lucia Secoşanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 443, Anul II, 18 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Lucia Secoşanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Lucia Secoşanu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!