Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Daniela Gîfu         Publicat în: Ediţia nr. 607 din 29 august 2012        Toate Articolele Autorului

Daniela GÎFU - JURNAL VENEŢIAN (2) - VIA GARIBALDI
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Prima noapte în Veneţia nu a fost deloc liniştitoare. E chinul pe care-l cunosc în deplasare. Schimb locul, schimb aerul. Un cumul de emoţii nu-mi dădea pace. Mă bucuram că sunt aici, dar timpul din faţa mea, puţin mă incomoda. Ce-o să fac singură atâta amar de vreme în cel mai romantic oraş? Obiceiul de a-mi împărţi cât mai riguros timpul, acum, mă pune uşor în dificultate. Se mijeşte de ziuă, iar ochii mei sunt pironiţi pe fereastra din faţa patului.  
 
Duminică, 15 iulie, ora 8.00. Un clopot, sau sute de clopote, cine mai distingea numărul!, dă deşteptarea italienilor. La fiecare ... trecute fix bate în ritmul unui cântec. Nu-l recunosc, dar l-aş putea reproduce. Caut să disting de unde vine. Scot capul pe geamul de la baie şi realizez că e clopotul de la Basilica de S. Pietro di Castello, singura de pe Isola di S. Pietro, cea cu care mă învecinez. Dacă tot sunt aici, menţionez că pe peretele fiecărei biserici, la intrare, apare o placă dreptunghiulară, de culoare gri deschis, unde găsim scris cu roşu numele locaşului oficial (şi cel popular, dacă este cazul) şi cu litere negre, mai mici, principale date: secolul/anul ridicării, secolul/anul restaurării, numele principalilor autori ai lucrărilor artistice, uneori numele arhitectului. Chiesa San Pietro Di Castello a fost şi Cathedrale Di Venezia din 1451 până în 1807, un obiectiv turistic care nu trebuie ratat. De altfel, este printre bisercile care au şi taxă la intrare (6 € pentru adulţi, respectiv 4 € cu reducere).  
 
Corpul de clădire, unde sunt cazată, se află chiar lângă un canal. La capătul opus este un zid vechi, înalt cam cât două etaje de bloc (ceea ce îmi blochează câmpul vizual), cu cărămida roasă, roşiatică şi poalele impregnate cu verdele putred al algelor. Până la jumătatea lui este îmbrăcat şi cu o plantă agăţătoare, deasă, de culoare verde tomnatic. Un fel de protecţie antisolară. Şi, desigur, nu poate fi uitat fondul muzical natural. La primele ore ale dimineţii, volumul e cam tare pentru putinţele mele auditive. Vorbesc de pescăruşii aflaţi în căutarea hranei. Foamea lor răsună asurzitor, că-s şi mulţi. Tremurul apei, datorat spaimei peştilor pândiţi de vigilentele păsări răpitoare, finisează tabloul matinal la care asist.  
 
Mi se spusese că vara de la canale vine un miros înfiorător. Cu adevărat, dimineaţa, când toată mizeria se adună peste noapte la marginile canalelor, aerul devine supărător. Dar nu durează mult. Odată cu mişcarea ambarcaţiunilor pe apă, unele cu misiunea de a o curăţa, lucrurile intră în limitele suportabilităţii. De fapt, după o vreme, nu mai bagi de seamă acest disconfort.  
 
Mi-am pregătit în grabă micul dejun, acelaşi de câţiva ani încoace: o cafea, un ceai, un bol cu lapte cu cereale şi un pahar cu suc. Timp în care, ascult Ştirile PRO TV online. Nevoia de a cunoaşte ce se petrece în ţară îmi este repede satisfăcută. Nu s-a schimbat nimic! Două tabere care vor puterea: una să o păstreze, cealaltă să o obţină. Acelaşi bâlci pe care-l analizez, din când în când. Dar nu aici şi nu acum.  
 
Treptat, scârţâitul obloanelor de la ferestrele din jur mă readuce cu picioarele pe apă, că de pământ avea să mi se facă dor. Am timp berechet să cunosc canalele, podurile, străduţele, staţiile maritime, bisericile, muzeele, clădirile, preţiozitatea arhitectonică, diversitatea artistică şi culturală, hotelurile, insulele, fauna, vegetaţia. Să mă plimb cu gondola. Să fac o excursie cu una din navele de croazieră. Să savurez din bucatele atât de apreciate ale bucătăriei italiane. Să dau din coate printre miile de turişti care zăbovesc nestingheriţi cu ochii la arhitectura veneţiană. Să aflu diversitatea cursurilor Universităţii Ca'Foscari, cu sedii pe tot spaţiul veneţian. Asta îmi va da puţină bătaie de cap până voi cunoaşte babilonia lagunară.  
 
Pe la nouă jumătate ies din cameră. Reiau traseul de ieri. Trei cuvinte îmi rămăseseră agăţate în minte: Ruga (centrul sectorului stradal unde mă aflu) – S. Ana (primul podeţ pe care l-am traversat în Veneţia) şi Pastore (locul unde sunt cazată). O relaţie triadică! Dependentă, în mintea mea, de cele trei dimensiuni ale evoluţiei spirituale: Ruga (primitatea), S. Ana (secunditatea) şi bunul Păstor (terţitatea). Altfel spus, ale esenţei cuvântului, existenţei reale şi conştiinţei mijlocitoare.  
 
Imediat cum ajung pe Streeta Salizada, una din cele două femei de aseară, o voi numi Generăleasa, mă întâmpină cu un amical, lung şi zgomotos Ciao. I-am răspuns cu Buongiorno, în mintea mea fiind mai politicos acest salut adresat unei venerabile doamne. Nu ştiu câţi dintre noi ştim, dar originile acestui atât de viu, cel puţin aici, cuvânt, Ciao, sunt chiar veneţiene. De fapt, e o prescurtare a expresiei Sciavo vostro sau Schiavo vostro, care înseamnă ad litteram sclavul dumneavoastră. Un salut asemănător îl întâlnim şi în România, la ardeleni, Servus, care înseamnă sluga dumitale. Doar că nu este atât de răspândit în colţurile lumii datorită provenienţei latine, preluată de austrieci şi apoi de români. Cu mintea cramponată la semnificaţia salutului, am simţit o oarecare reţinere a deschiderii femeii. Chestie doar de acomodare. Am încercat să o întreb câte ceva, dar în engleză. Ea nu dădea semne că ar înţelege o boabă din spusele mele, dar îmi zâmbea cu toată amabilitatea din lume. Era senină, deşi, acum privind-o mai bine, era imobilizată pe un scaun cu role. Cine ştie de când? Era îmbrăcată cu un capot lung de cânepă, care avea un ornament floral în nuanţe de albastru-petrol. Îi scotea şi mai mult în evidenţă ochii verzi şi paloarea feţei ridate. Se dezvăluia o personalitate puternică. Ce mi-aş dori să aflu mai multe despre ea! Nu-mi rămânea decât să învăţ câteva cuvinte simple în italiană. Atât cât să pot pune întrebări. Răspunsurile, cu siguranţă lungi, generoase, mă vor lumina cu privire la viaţa acestei femei.  
 
Deşi, pare că stau la capătul lumii, oricum a Veneţiei!, prevăd că soarta a ales inspirat locul şederii mele. In primul rând, acest ultim cartier istoric veneţian, Castello, care şi-a conservat foarte bine tradiţiile, obiceiurile dincolo de arhitectura aproape impecabilă. Privind în dreapta şi stânga, înţeleg că sunt o privilegiată. Insemne istorice importante la tot pasul, care, din păcate, nu sunt aduse în atenţia turiştilor. Nu vreau să spun că poate nici nu sunt cunoscute de cei care se dau cunoscători de-ai locurilor.  
 
Castello de-a lungul Riva degli Schiavoni şi din spatele Pieţei San Marco nu e de recomandat nici când vine vorba de închirierea unui apartament, nici când vrei să iei masa, mai ales dacă eşti înfometat. Cu atât mai puţin, pentru achiziţionarea de suveniruri. Iar în plin sezon (mai-septembrie) trebuie să-ţi meargă foarte bine afacerile ca să-ţi pemiţi să arunci cu banii pe lucruri pe care le poţi cumpăra de trei ori mai ieftin în Piazza Rialto. Situaţia devine cu totul alta, când vorbim de nordul cartierului Castello. Un spaţiu încântător şi la îndemâna turistului cu punga mai uşoară.  
 
Fiind duminică dimineaţa, multe voci somnoroase şi flămânde îmi perturbau trecerea. Aşa cum ştim de pe la televizor: vorbit tare, repede, în dialect. Eşti pierdut, chiar dacă stăpâneşti puţin limba. Senzaţia este că se ceartă între ei tot timpul. Or fi tari de urechi! Cu ochii după ferestrele de unde se auzeau vocile, eram cât pe ce să mă lovesc cu capul la trecerea printr-o străduţă îngustă şi, pare-se deloc potrivită celor udaţi prea mult la rădăcină. Attenzione alla testa!, mesaj pentru cei neatenţi.  
 
Deşi drumul călcat o dată este cel mai sigur, am ales pentru prima zi veneţiană, un alt traseu. Am lăsat Giardini Biennale (Biennale vine de la numele evenimentului organizat odată la doi ani, o expoziţie internaţională de artă modernă, desfăşurată de fiecare dată în perioada iunie-septembrie) pe partea stângă şi am ales strada din faţă. Anul acesta era unul din acei ani.  
 
Via Garibaldi. Deja forfotă. Bărci cu motor pe apă (unele de culoarea verde crud, semn că sunt cei cu salubrizarea, altele roşii care asigură aprovizionarea zecilor de puncte alimentare din zonă, sunt şi câteva conduse de italieni cu chipuri maurice, trupuri atletice, haine lejere de culori deschise, cu păr natural, unii au suficient de prins în coadă, într-o plimbare matinală), tineri, dar şi cei de vârste mijlocii, care fac jogging, bătrâni care târâie genţi pe roţi (bună găselniţă pentru cumpărături), bătrâni care dau ture în faţa marketurilor, femei care-şi pun hainele la uscat, copii ţinuţi aproape de părinţi, muncitori care colectează pungile cu gunoi împrăştiate peste tot, terase deschise, unde se poate servi o cafea (o curiozitate pe care va trebui să o verific, la terasă, unde, cu excepţia turiştilor, nu am văzut decât bărbaţi autohtoni).  
 
Am hoinărit multă vreme pe Via Garibaldi. O stradă-oraş. Lată cât o stradă cu trei benzi, lungă puţin peste 500 m, vie, colorată, foarte atractivă. Autentic veneţiană, chiar dacă aş lua ca punct de reper numărul mai mare de locuitori originari decât cel de turişti. De o parte şi de alta a străzii, baruri, gelaterii, restaurante cu terase, chioşc de ziare, Il Gazzetino, puncte alimentare, farmacii, bancomate, Banca San Marco şi Banca di Veneziano, coafor, frizerie, magazine diverse (produse de panificaţie, produse pescăreşti, articole pentru copii, articole sportive, artizanat, ochelari, bijuterii, haine, băuturi alcoolice şi răcoritoare, articole de şcoală), ateliere de reparat ochelari, bijuterii etc., florării, Vodafone, agenţie imobiliară, standuri cu legume şi fructe, mese cu suveniruri arabe. Şi, da, italienii ştiu foarte bine să se răsfeţe. Programul lor este împărţit în două, 9-13 şi 15-19. Meseria de vânzător nu ştiu cât este de profitabilă financiar, dar cu timpul, te rog eu (expresie cu semnificaţie apreciativă, întâlnită la moldoveni).  
 
Nu putea lipsi o instituţie de educaţie. Că au sau nu nevoie, la zestrea moştenită, puţintică şcoală tot le este necesară. Aici se află Scuola Media Statale „P. F. Calvi”, după numele unui patriot italian, Pietro Fortunato Calvi din sec. XIX, parte din reţeaua şcolară veneţiană Istituto Comprensivo „Armando Diaz” (apărută recent, în 2009/10).  
 
Desigur, aflăm şi o biserică de cult catolic, Chiesa di S. Francesco di Paola, ridicată în sec. XIV. Fiind duminică, nu puteam trece fără o scurtă rugăciune. Slujba începe de la ora 10 şi durează două ore. Am stat preţ de o jumătate de oră, poate mai mult. Renovarea ei (de fapt, a fost reconstruită) a fost începută în anul 1588, şi are hramul Sf. Bartolomeu. Aici, conform datelor de pe plăcuţă, găsim o zestre impresionantă (lucrări de G. Contarini, J. Palma il Giovane, M.A. Schiavoni, G.D. Tiepolo). In exterior, are o faţadă de tip clasic cu fronton triunghiular, încheiată de pilaştri cu capiteluri corintice. Pe fronton, deasupra uşii principale este sculptat cuvântul „Charitas” în mijlocul unui soare arzător. He-hei, unde eşti tu Caritas de Cluj, care ai lăsat atâţia naivi fără acoperiş deasupra capetelor, iar pe alţii i-ai asigurat până la a şaptea generaţie?! In interior există 11 altare, unul fiind ocupat de Baptisteriu. În fiecare, întîlnim tablouri mari, spectaculoase, ilustrând viaţa Sfântului Francesco de Paola şi minunile sale. Plafonul bisericii este pictat cu cinci sute de opere care descriu evenimente biblice şi miracole ale sfântului. Şi, iată, unde erau femeile italience. La slujbă. Că, deh!, femeile aduc pacea în casă, nu?  
 
Vizavi de biserică, între două terase, zăresc un punct ANPI (Associazione Nazionale Partigiani D'Italia - Sezione Sette Martiri – Castello/ con la resistenza contra il fascismo), o filială a Asociaţiei Naţionale a partizanilor din Italia. Acum e doar un simbol al foştilor partizani italieni care au luptat împotriva forţelor germane de ocupaţie din Italia. Mi-au mai reţinut atenţia două plăci comemorative. Una era dedicată celor două simboluri ale regalităţii italiene: Margherita, Regina D'Italia di Savoia, prima regina a Italiei şi a fiului ei, Vittorio Emanuelle al III-lea di Savoia, principe di Napoli, poreclit „Re soldato e Re vittorioso” (Regele soldat şi biruitor) datorită lungii sale domnii, 46 de ani, şi a participării la ambele războaie mondiale.  
 
La ieşirea din Via Garibaldi, spre Marele Canal, o altă placă în memoria navigatorului şi exploratorului italian, continuator al lucrărilor lui Cristofor Columb, Giovanni Caboto (celebru pentru pentru descoperirea sa din 24 iunie 1497 - o coastă pustie din Canada, pe care a numit-o Terra Prima Vista (probabil insula Newfoundland, dat fiind că pe acelaşi perete se află o plăcuţă cu referire la acest spaţiu) şi a fiului său născut în Veneţia, Sebastiano Caboto, ambasador veneţian la curtea lui Carol al V-lea. Deasupra plăci comemorative, întâlnim leul, simbolul Veneţiei (cunoscută şi ca Serenissima, denumire veche datorită politicii oraşului de a nu participa la războaie sau la conflicte, în sec. XVI-XVIII). La picioarele leului o carte cu un înscris latin: „Pax tibi Marce, Evangelista Meus” (Pace ţie, Marcu, evenghelistul meu). Acest simbol îl putem vedea peste tot în Veneţia.  
 
Pe partea opusă, este şi un hotel de trei stele, cu preţuri acceptabile (puţin peste 200 € în sezon), Ca 'Formenta. Dotat, inclusiv, cu un debarcader privat, pentru turiştii cu dare de mână la şalupele-taxi.  
 
Via Garibaldi, o stradă cu tot ce are un om nevoie pentru un trai normal. Cred că mulţi dintre locuitorii de aici părăsesc doar la o nevoie medicală specială zona. Se spune că Via Garibaldi a fost creată prin completarea unui canal. Mă interesa mai ales să simt pulsul vieţii celor de aici. Am intrat în prima băcănie, imediat pe stânga. Vânzătorul, un italian, nu mai mult de 50 de ani, m-a întrebat cu ce să mă servească. Politicos, i-am spus că doar arunc o privire la produse. Era un miros uşor înţepător, nu neapărat supărător. Te aşteptai să găseşti doar produse alimentare specifice. De fapt, aici erau de toate. Ochii mei se opriseră la porumbeii curăţaţi, tranşaţi în două şi înveliţi în folie de plastic. Uitându-te la cum era îmbrăcat vânzătorul, nu ai fi spus că vinde asemenea produse. Haine impecabil de curate. Pantaloni albi, lungi, protejaţi de un şorţ alb până la nivelul genunchilor şi un tricou negru puţin peste curea. In picioare, adidaşi albi cu dungi negre. Surâdea tot timpul, chiar şi atunci când mânuia un cântar alimentar balanţă, foarte vechi, analizându-i rugina ascunsă cu un strat de vopsea lucioasă. Nu avea casă de marcat. Aici cred că nici nu ar ajuta la mare lucru. Eventual, împotriva evaziunii fiscale. Bărbatul, cunoscător al locului, prefera să-şi vândă marfa, chiar şi cu preţul unor întârzieri ale plăţilor. Când un client nu avea bani la el, scria numele şi suma pe fila unui caiet. Suma cred că o scria de două ori, fiindcă rupea o bucată din filă şi o dădea cumpărătorului. Să-i amintească de datorie. Şi, cum clientela era redusă, cei doi mai pălăvrăgeau minute bune despre întâmplări comune. Mă aflam într-un „orăşel” asemenea celor din filmele vechi italiene, într-un curs firesc, cu oameni corecţi şi amabili.  
 
Prânzul l-am luat la Osteria Garanghelo, situată pe partea stângă, aproape de ieşirea spre Canal Grande. Am comandat Lasagne con Capesante (paste cu scoici), una din mâncărurile mele preferate. După un Peroni roşu, am comandat şi o prăjitură veneţiană, „tiramisu” (se traduce prin „ia-mă”), atât de apreciată de gurmanzii din întreaga lume. Eu nu făceam excepţie de la aprecieri, fără a mă declara gurmandă. E un dulce afrodisiac, preparat încă din Renaştere. Sensul explicit al acestui cuvânt, „fă-mă fericită”, este limpede. Era desertul preferat al curtezanelor şi al damelor de companie. Unele soţii mai îndrăzneţe îl serveau bărbaţilor lor ca o invitaţie la bucuriile vieţii.  
 
Căldura era insuportabilă. M-am întors în cameră să-mi aştern gândurile, care nu-mi dădeau deloc pace. Mă simt bine, deocamdată, în propria-mi companie.  
 
Daniela GÎFU  
Veneţia, Italia  
iulie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Daniela GÎFU - JURNAL VENEŢIAN (2) - VIA GARIBALDI / Daniela Gîfu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 607, Anul II, 29 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Daniela Gîfu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Daniela Gîfu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!