Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Daniela Gîfu         Publicat în: Ediţia nr. 601 din 23 august 2012        Toate Articolele Autorului

Daniela GÎFU - JURNAL VENEŢIAN (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
14 iulie 2012 - Prima zi. Ziua mult aşteptată. Cu două luni înainte îmi cumpărasem biletul de avion la un preţ neaşteptat de convenabil, sub 100 €, dus-întors Cluj-Veneţia. Desigur, cu o companie low-cost, Wizzair. Aveam să constat că fusese mai ieftin decât orice alt mijloc de transport.  
 
In avion nimerisem între doi români. O studentă la Facultatea de Medicină a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi, care mergea să-şi vadă iubitul. Nu ştia mare lucru despre el. Doar că fusese fotbalist şi că învârte nişte afaceri prin împrejurimile veneţiene. Să fi avut puţin peste 20 de ani. Un chip proaspăt, plăcut, sincer. O altă ingenuă copilă la cheremul şmecherilor români plecaţi peste hotare, gândeam în sinea mea. Şi un fost profesor de sport, absolvent al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Alesese, în urmă cu zece ani, Italia. Visul chivernisirii rapide. Lucra la o firmă de publicitate pe un salariu modest. Undeva la 1300 €. Chiria, cheltuielile lunare de întreţinere, hrană şi, poate, câte-o ieşire prin împrejurimi. Basta banii. Trăise şi vremuri mai bune, spunea el cătrănit. Prietena lui îngrijea o bătrână pentru 700 € pe lună, plus masa asigurată. Criza datoriilor, austeritatea şi recesiunea puseseră presiune pe toate băncile europene. Şi pe buzunarele, mai ales, emigranţilor.  
 
Un „Bun venit!”, oarecum, cunoscut. Am un frate, care trăieşte în Roma din 1997. De la an la an, pachetele lui trimise părinţilor se micşorau semnificativ. Până când nu au mai ajuns deloc. De ce se mai îngrămădesc, totuşi, atâţia români să vină în Italia? Aveam să constat că pâinea noastră cea de toate zilele se câştiga la fel de greu ca în România. Probabil, mândria românului plecat şi ruşinat de alegerea făcută.  
 
Check-out. Aeroportul Sant'Angelo Treviso (popular, Aeroportul Treviso), cunoscut sub numele Veneţia Treviso sau Antonio Canova, după numele noului terminal construit în 2007. Mă simţeam straniu. În jur, mulţi români, grăbiţi să treacă cât mai iute de verificarea actelor de identitate. Ce aveau de furişat?! Se crease, nu aveam să înţeleg de ce, o îmbulzeală obositoare. La dimensiuni reduse, îmi reveneau în minte imagini asemănătoare cu cele din toamna lui 2007, în aeroportul din Tel Aviv. Singura diferenţă, ofiţerul de serviciu îţi arăta drumul Golgotei cu puşca automată în mână.  
 
Trec de verificarea oficială a paşaportului (e suficientă şi cartea de identitate în calitatea noastră de cetăţeni din Uniunea Europenă) şi mă trezesc într-o sală de dimensiuni modeste. Un rotocol al aeroportului: un birou de informaţii, un birou de exchange, un chioşc de ziare şi reviste şi, ceea ce căutam, biroul companiei de transport public ATVO. De aici, mi-am cumpărat, se poate şi direct de la şofer, biletul de autobuz (7 €) până la Piazzale Roma, destinaţia finală. Poate fi cumpărat biletul dus-întors, dacă vrei să faci o economie de 1 €, dar acesta este valabil o săptămână. Pe mine nu mă avantaja.  
 
Drumul de la aeroport la Veneţia a durat puţin peste o oră. Clujeanul, solidar cu emoţiile primilor mei paşi pe pământ veneţian, m-a consiliat până când a coborât. La Mestre, o staţie înainte de Veneţia. De fapt, e principala suburbie a Veneţiei. Atenţia mea nu mai era de multă vreme la cele grăite de el. Doar privirea încerca, din când în când, să-i confirme interesul. Şoseaua era bună, principalul semn al unei ţări civilizate. Tablourile, de o parte şi de alta, nu erau prea interesante.  
 
Drumul de la continent se opreşte în Piazzale Roma. Forfotă mare. Ingrozitor de cald. Prima impresie, un spaţiu mare, rectangular, deschis. De fapt, un foarte important punct de reper veneţian. Piazzale Roma este o staţie de autobuz în aer liber, cu opriri de feribot, alături de parcuri auto. Şi, ce este de interes turistic, alături, începutul de Canal Grande. Nu-ţi sare în ochi imediat, fiind ascuns de primul pod peste marele canal veneţian, Ponte della constituzione. La stânga, în timp ce traversam parcarea, zăresc şi biroul de informaţii, de unde puteai să cumperi bilet pentru orice destinaţie din Veneţia. Trei cozi de oameni, la trei ghişee diferite. M-am aşezat la una din ele. In faţa ghişeului, cer informaţii despre adresa unde trebuia să ajung. Castello 77 nu le spunea nimic celor de-acolo. Vai mie, şi plătisem deja cazarea pe-o lună (340 €). Veţi spune, atât de ieftin? Nu a fost deloc simplu. Timp de două luni jumătate, zi de zi, scriam în jur de zece mesaje celor care ofereau locuri de cazare şi tot la atâtea răspundeam. Promtitudinea răspunsurilor proprietarilor de locuinţe era impresionantă. Doream să stau chiar în Veneţia. Găsisem cu 250 € pe lună în Mestre, sumă la care se adăugau cheltuieli de întreţinere (aprox. 50 €), transportul dus-întors. Calculasem şi ieşeam mai scump.  
 
Primesc un bilet cu vaporetto de 7 €. O fi sumă fixă pentru orice mijloc de transport public, îmi spun oarecum îngrijorată. Suma pe care o deţineam nu mă mai prea îmbia la multe călătorii. Zăresc staţiile aliniate. Nici o idee, de unde aveam să plec şi unde aveam să cobor. Tot la cinci paşi întrebam, încotro. Până când, un gondolier amabil, uşor grizonat, avea să mă lumineze. Linia 2 (roşie), ruta 5.2 sau 4.1. Staţia finală: Giardini, la celălalt capăt al Veneţiei.  
 
Arunc o privire pe hartă. Apropos, nu vă lăsaţi impresionaţi de mărimea hărţii. Veneţia, de la un capăt la altul, pe ceas, o faci cu piciorul în aproximativ o oră. Hai, o oră si un sfert. Pe hartă sunt trecute toate căile de acces, oricât de mari sau de mici sunt. Şi sunt destule. Denumirile lor, de fapt, ne pun în dilemă. Acel labirint magic despre care toată lumea vorbeşte. Veneţienii au câte o denumire pentru toate străzile, spre deosebire de europeni. Astfel, dacă germanul spune „strasse” sau francezul „rue”, veneţianul are peste cinsprezece denumiri folosite: Via - stradă largă, în stil autentic veneţian, Rio - stradă sau canal mic, Rio Tera - stradă care rezultă atunci când un canal este umplut cu pământ, Riva - stradă care este în linie cu laguna sau Canal Grande, Calle - stradă cu lungimea mai mare decât lăţimea, Fondamenta - stradă care dă în Grand Canal, Campiello - străduţă sau piaţă mică în formă de pătrat, Campo - stradă sau piaţă în formă de pătrat (în trecut era acoperită cu păşune), Corte - pătrat mic înconjurat de clădiri, în mod normal cu o singură intrare, Lista – stradă învecinată cu o ambasadă străină, Merceria - stradă plină cu magazine, Ramo – o ramificaţie pentru Calle, Corte sau Fondamenta, Ruga - primele străzi care urmează să fie împânzite cu case şi magazine, Rughetta: mica „Ruga”, Salizzada - primele (importante) străzi ce urmează a fi pavate, Sotoportego - stradă care traversează dedesubtul unei clădiri, Viale – stradă în Isola di S. Elena.  
 
Călătoria cu vaporetto pe Canalul Grande a durat aproximativ o jumătate de oră. Cred că a fost cel mai bun exerciţiu fizic al capului. Dreapta, stânga, înapoi, înainte. Eram înconjurată de clădiri vechi în culori pastel, şterse, scorojite de vreme, înnegrite de îmbrăţişările seculare cu apa. Mândre de lanţul lor de alge la atingerea poalelor de apă. Obloanele neobişnuit de înalte şi înguste, de culori închise (predomină verdele). Acel du-te vino al ambarcaţiunilor navale: vaporette, gondole, şalupe-taxi, feriboturi, nave de croazieră. Ici, colo basilici impunătoare. Se zăresc şi două insule: Isola della Giudeca (am aflat că Elton John are un apartament aici) şi Isola di S. Giorgio Maggiore. Şi, mai ales, bogăţia ornamentală: basoreliefurile de marmură în inconfundabilul stil bizantin, creneluri şi tondi sculptaţi. Cu adevărat, impresionant.  
 
În sfârşit, staţia Giardini. Ora 16:30. Alte întrebări. Răspunsurile, un şir de dat din umeri. Ajung în parcul din apropiere, Giardini Biennale. Impărţit în trei alei. Două înguste pavate cu piatră, se spune că albă cândva, unde sunt şi bănci de piatră care mărginesc aleea principală. Aceasta este nepavată, delimitată de un rând de copaci înalţi şi bătrâni. De-o parte şi de alta, bănci de culoare roşu închis. Oameni de toate naţionalităţile. Din peisaj nu puteau lipsi nici românii.  
 
În cele din urmă, un grup de bărbaţi în vârstă, cunoscători ai locurilor (mă aflam în cartierul Castello, unul dintre cele cinci cartiere ale centrului istoric veneţian), îmi dau o veste bună. Exista locul cu pricina. Răsuflu uşurată. Mai mult, unul dintre bărbaţi, pe picior de plecare şi bombănind de un articol citit în ziarul strâns sub braţ, m-a condus până înaintea unui pod, Ponte S. Gioachin. De fapt, mergea înaintea mea, aruncâdu-mi, din când în când, câte-o privire. Rostea mereu, Fa Caldo.  
 
Zâmbeam. Nu din cauza mersului lui zorit. Îmi amintea de-o reclamă la ceai*, cu doi protagonişti italieni. Foarte discutată la acea vreme. Ea, o brunetă focoasă, toropită de căldură îi spune iubitului: Antonio, fa caldo! El, tipul clasic de italian seducător, îi întinde o sticlă cu ceai, luată direct de la gheaţă. După un timp, ea răcorită bine îşi aţâţă partenerul: Antonio, fa freddo! In România anilor ‘90, reclamele cu tentă sexuală aveau o anumită savoare.  
 
Bun. Trec peste următorul pod, Ponte S. Ana. Unul dintre obişnuitele poduri de aici, care fac trecerea peste canalele veneţiene. Oboseala îmi înfrâna vădit mersul. Am ajuns într-un fel de piaţă, numită Campo Ruga, înconjurată de case vechi. Peste tot atârnau haine la uscat pe sistemul cunoscut de scripeţi. In toate direcţiile alte străduţe. Pe care să o iau? Mi-ar fi trebuit o jumătate de zi să le iau la verificat. Un mic bar cu o terasă afară, Trattoria alla Nuova Speranza. Nu am avut curiozitatea să văd ce are de vânzare şi la ce preţuri. De fapt, trei mese de plastic, unde stăteau câţiva bărbaţi la taclale cu o bere în faţă. I-am întrebat şi pe aceştia. Oricât de confuză eram, punând o întrebare mă ajuta să mai fac paşi spre adresa dorită. Şi, italienii sunt foarte amabili, cum am constatat. În capătul celălalt al pieţei, un magazin alimentar. Aici preţurile (în euro) erau chiar convenabile. Ca acasă.  
 
Trec de această mică piaţă în Salizada Streta. Două femei, aşezate pe scaun în faţa intrării caselor lor. Am zâmbit. Ce mişca în faţa ochilor lor, era analizat. Au fost ultimele pe care le-am întrebat pe unde să mai merg. Imediat după colţul unde se aflau, pe Calle Larga De Castello, mult-căutatul Instituto Buon Pastore. Asemenea atletului care atinge linia de Finish, am scos un ultim oftat. Imi găsisem un loc de cazare într-o zonă săracă, chiar înainte de Isola di S. Petru. Imi convenea de minune.  
 
O uşă masivă de fier mi-a dat puţin de furcă. Am pătruns cu oareşce emoţii. Acolo, trei copii, un băiat şi două fetiţe, simţindu-mi nesiguranţa au început să mă iscodească. Cine sunt, de unde vin. Italiana o înţelegeam. Vorbeam, însă, în engleză. Bariera lingvistică ne-a dat de furcă. Micii drăcuşori încercau să se joace cu mine. Să mă duc nu ştiu unde şi să-mi las bagajul la ei. In siguranţă. Ştiam una şi bună, nu e de plecat de lângă bagaj. Mi se spusese că la ora 19, fiind sâmbătă, va veni cineva să-mi dea cheia de la cameră. Era doar 17:30. Nu-i bai, voi aştepta. Priveam holul în care mă aflam. Făcea legătura între Administraţia locului şi camerele de cazare. Modest, dar plăcut.  
 
La un moment dat, se apropie o fată, elevă de liceu, m-am gândit. La aflarea numelui, mă trage de mână să o urmez. Avea cheia camerei mele. De fapt, mi-a înmânat trei chei, două de la uşile în principalele corpuri de acces şi, fireşte, cheia de la cameră. Da, era lesne de-nţeles de ce atâta siguranţă. Peste tot era tapetaţi pereţii cu mesaje de atenţionare: Per favore, chiudere la porta!, Per favre, ricorda di chiudere a chiave! Aha, deci se perindau prin zonă tot felul de neaveniţi şi era bine să nu le facilităm intrarea în spaţiu. Am urcat la primul etaj, apoi am cotit spre un hol lung unde se aflau 15 camere. Chiar înainte de a intra în camera mea, 9, trona un crucifix. Camera era cum mă aşteptam pentru preţul plătit. De fapt, era mai mult decât mi-aş fi închipuit. Ingrijită cu baia în faţa camerei. Căldura insuportabilă o rezolvam prin deschiderea uşilor de la cameră şi baie, ambele cu ferestrele deschise. Da, corpul unde primisem camera era doar la dispoziţia elevilor şi studenţilor (am înţeles că aici sunt cazaţi şi bursierii Erasmus). E ferit de restul chiriaşilor.  
 
M-a întâmpinat o studentă, singura cazată acolo, Paola care mi-a prezentat locul. Tot în italiană, dar era interesant să descopăr asemănarea limbilor noastre. Multe băi pe coridor, unele cu vană, cum era cea din faţa camerei mele, altele doar cu duş, un spaţiu cu maşini de spălat (trebuia să-ţi aduci doar detergent), o bucătărie mică şi una mai mare (aici era şi un televizor), ambele dotate cu frigider, aragaz şi dulapuri cu blide, tigăi, tacâmuri, prăjitor de pâine etc. Plus, o sală de lectură. Făcusem o alegere inspirată.  
 
După turul de bun venit!, încerc netul. Mi se spusese că există conexiune Wi-Fi. Trebuia să-mi anunţ familia, prietenii că ajunsesem cu bine. Tot Paola m-a scos din încurcătură, dându-mi parola pentru conexiune. Da, aveam tot ce îmi trebuia.  
 
9 săptămâni în Veneţia, timpul pe care mi-l permisesem pentru o mobilitate la Universitatea Ca'Foscari. Era vremea să explorez Oraşul pe ape.  
------------------------------  
 
Daniela GÎFU  
Veneţia, Italia  
iulie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Daniela GÎFU - JURNAL VENEŢIAN (1) / Daniela Gîfu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 601, Anul II, 23 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Daniela Gîfu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Daniela Gîfu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!