Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Daniela Delibaş         Publicat în: Ediţia nr. 607 din 29 august 2012        Toate Articolele Autorului

Daniela DELIBAŞ - POVESTE... DE CASNICIE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Când am ajuns acasă în noaptea aceea, în timp ce soţia mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus: am ceva să-ţi spun. Se aşeză doar să mănânce în linişte. Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodată nu am putut nici să-mi deschid gura. Dar trebuia să-i spun ceea ce gândeam. 
  
„Vreau să divorţez...” i-am spus cât am putut de încet. Vorbele mele păreau să nu o deranjeze. Din contra, foarte liniştită m-a întrebat, de ce? Am evitat întrebarea ei tăcând, ceea ce a făcut-o să se înfurie. Aruncă vasele şi strigă, „nu pari a fi om!” Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plângea în linişte. Eu ştiam că vroia să ştie ce se întâmplă cu căsnicia noastră. Dar nu aş fi putut să-i dau un răspuns satisfăcător. Inima mea acum aparţinea Luizei. Pe ea nu o mai iubeam. Cu un mare sentiment de vinovăţie, am redactat un acord de divorţ, în care îi dădeam casa noastră, maşina noastră şi 39% din acţiunile întreprinderii. După ce a citit-o a rupt-o în bucăţi. Femeia care stătuse 10 ani din viaţa ei cu mine, acum era o străină. 
  
M-am simţit rău pentru atâta timp şi energie pierdute cu mine şi toate astea nu i le-aş fi putut înapoia niciodată. Dar acum nu mai puteam da înapoi, eu o iubeam pe Luiza.  
  
În sfârşit soţia mea plângea în faţa mea, ceea ce aşteptam de la început. Văzând-o plângând mă linişteam puţin, pentru că ideea divorţului care mă preocupase atât, acum era mai clară ca niciodată.  
  
Ziua următoare am ajuns acasă foarte târziu şi ea stătea la masă scriind ceva. Eu nu mâncasem, petrecusem o zi foarte intensă cu Luiza şi îmi era mai mult somn decât foame, aşa încât m-am dus la culcare. Când m-am trezit dimineaţă, ea încă mai scria. Adevărul e că nu mă interesa, m-am întors în pat şi am continuat să dorm. 
  
Dimineaţa mi-a prezentat condiţiile ei pentru a accepta divorţul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o lună înainte de a semna divorţul şi cerea ca timp de o lună să încercăm să trăim cât mai normal posibil. Motivele ei erau simple: fiul nostru avea nişte examene foarte importante luna asta şi nu dorea să-l influenţeze cu noutatea căsătoriei frustrate şi destrămate a părinţilor lui. Asta era ceva cu care eram şi eu de acord. Dar mai era ceva, îmi cerea să-mi amintesc cum am purtat-o în braţe în ziua căsătoriei noastre. Vroia ca în fiecare zi din luna asta, să o port în braţe din camera noastră până la uşa casei... m-am gândit că a înnebunit. Dar m-am decis să accept această ciudată cerinţă, că aşa această lună va trece fără să ne mai certăm sau cu momente rele.  
  
I-am povestit Luizei de condiţiile puse de soţia mea... a râs destul şi s-a gândit că era foarte absurd. Spuse cu ton ironic : nu contează trucurile pe care le inventează, trebuie să accepte realitatea că veţi divorţa.  
  
De când i-am exprimat intenţiile mele de divorţ, eu şi soţia mea nu am mai avut niciun contact intim. În prima zi când am dus-o mi s-a părut puţin cam dificil. Fiul nostru ne-a văzut şi a aplaudat de fericire zicând, tată, mi-a plăcut că o iubeşti atât de mult pe mama. Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastră până la uşa de intrare în casă am mers cam 10 metri cu ea în braţele mele. Ea închise ochii şi-mi şopti la ureche să nu spun nimic copilului despre divorţ. M-am simţit foarte incomod, am coborât-o din braţe şi ea s-a dus să ia autobuzul ca să meargă la servici. Eu am condus singur la serviciul meu.  
  
A doua zi mi-a fost un pic mai uşor. Ea s-a aşezat uşor pe pieptul meu. Puteam să-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama că de mult timp nu i-am mai dat multă atenţie acestei femei. Mi-am dat seama că nu mai era atât de tânără, avea un pic de riduri pe faţă, părul ei începea să încărunţească. Era preţul căsniciei noastre. Pentru un minut m-am întrebat dacă eu eram responsabil de asta.  
  
În a patra zi, când am dus-o, am simţit că revenea un pic de intimitate. Asta era femeia care îmi dăduse 10 ani din viaţa ei. În a cincia şi a şasea zi mi-am dat seama că sentimentul creştea din nou. Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei. Cu cât treceau zilele îmi era tot mai uşor s-o duc în braţe. Poate exerciţiul de a o căra, mă facea mai puternic. Într-o dimineaţă am văzut-o căutând o rochie, dar nu găsea nimic care să-i vină. Doar a suspinat şi a zis, toate rochiile mele mi-au rămas largi. De aici mi-am dat seama că pentru asta îmi era tot mai uşor s-o port în braţe. Pierdea foarte mult din greutate şi era foarte, chiar foarte slabă. Deodată am înţeles motivul... suferise atâta durere şi amărăciune în inima ei. Înconştient i-am atins fruntea.  
  
Fiul nostru intră în acest moment şi spuse, Tata e timpul să o duci pe mama. Văzându-l pe tatăl său ducand-o în fiecare zi pe mama în braţe, se obişnuise. Soţia mea l-a îmbrăţişat cu putere. Eu mi-am întors privirea de teamă ca imaginea asta mă va impresiona şi mă va face să-mi schimb planurile. Atunci am luat-o în braşe şi am început să merg spre poartă, iar mâna ei mi-a mângaiat gâtul şi eu am strâns-o puternic în braţe, exact ca în ziua când ne-am căsătorit. Dar starea ei fizică m-a întristat. În acea zi am simtit ca nu mai puteam nici să mă mişc. Fiul nostru plecase la şcoală. Am îmbrăţişat-o cu putere şi i-am zis, niciodată nu mi-am dat seama că în viaţa noastră lipsea aşa ceva. 
  
Am plecat la servici, am sărit din maşină fără să închid uşa. Mă temeam că în orice moment puteam să-mi schimb părerea ... am urcat scările, Luiza deschise poarta şi i-am spus, Regret mult, dar nu voi mai divorţa. Nu putea să creadă ceea ce îi spuneam, încât îmi puse mâna pe frumte şi m-a întrebat dacă am temperatură. I-am luat mâna de pe frunte şi i-am spus din nou. Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorţa. Căsnicia mea era plictisită pentru că nici ea nici eu nu ştiam să apreciem micile detalii ale vieţii noastre. Nu pentru că nu ne mai iubeam. Acum îmi dau seama că atunci când ne-am căsătorit şi am purtat-o în braţe pentru prima oară, asta este responsabilitatea mea până când moartea ne va despărţi.  
  
În acest moment Luiza ieşi din şoc, m-a îmbrâncit cu putere şi plângând a închis poarta. Fugind am coborât scările şi am plecat de aici. M-am oprit la o florarie şi am comandat un frumos buchet de flori pentru soţia mea. Fata m-a întrebat ce să scrie pe cartea de vizită. Am zâmbit şi am scris: "Întodeauna te voi purta în braţele mele, până când moartea ne va despărţi". În noaptea aceea, când am ajuns acasă, cu florile în mână şi cu zâmbetul pe faţă, am urcat în camera noastră, numai pentru a-mi întâlni soţia în patul ei ... Era moarta... Nu spusese nimic despre boala care o consuma şi o măcinase fără să-mi spună nimic. 
  
Micile detalii sunt cele care cu adevărat contează într-o relaţie. Nu casa, maşina, proprietăţile sau banii din bancă. Astea crează un fals confort şi un sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fă-ţi timp să fii prieten soţului sau soţiei şi ia-ţi tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenţa. Multe eşecuri în viaţă li se întâmplă oamenilor care nu şi-au dat seama cât de aproape erau de succes, atunci când s-au dat învinşi. 
  
------------------------------------------------- 
  
Sursa: http://danieladelibas.wordpress.com/category/life-is-beautiful/ 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Daniela DELIBAŞ - POVESTE... DE CASNICIE / Daniela Delibaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 607, Anul II, 29 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Daniela Delibaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Daniela Delibaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!