Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Dan Petrescu         Publicat în: Ediţia nr. 1188 din 02 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

OMUL si PRIETENUL MEU EMIL PARAU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Emil Părău  

OMUL CAREA ÎNVINS URÂTUL SI PRIN POVESTIRILE DE MAI JOS SE POATE OBSERVA FRUMUSETEA INTERIOARA  

Roua de afin  

Trăia cândva aici, într-un cătun din poalele masivului Straja, o fată frumoasă, chinuită încă de la naştere de blestemul orbirii. O chema Constantina şi, în ciuda beznei care îi întunecase viaţa, chipul ei era mereu luminos, iar vorbele ei erau mereu dulci şi mângâietoare. Fericirea ei cea mai mare era să colinde, cât era ziulica de lungă, prin pădurile nesfârşite ale Vâlcanului, să asculte foşnetul frunzelor, să simtă aroma poienilor, să mângâie petalele florilor ori să-şi îndulcească sufletul cu cântecele fermecate ale păsărilor. Se zice că avea chip de înger, iar vocea ei avea ceva aparte, o vibraţie parcă venită din cer, reuşind să îmblânzească mereu cu ea orice sălbăticiune a pădurii. Toţi oamenii locului o iubeau şi se rugau pentru ca Dumnezeu să facă un miracol şi să-i redea vederea. După un timp, într-o frumoasă zi de florar, când Constantina ieşise iar în pădure, rătăcind printre tufele înflorite de afin, o voce blândă, ca şoapta unui înger, învălui uşor întreaga poiană: "Să te speli în fiecare dimineaţă pe faţă şi pe ochi cu roua florilor de afin, iar când se vor coace, să le mănânci fructele, apoi să te rogi Celui de Sus pentru vederea ta. Şi, mai ales, să crezi, să crezi, să crezi...”. Mare minune pentru ea o asemenea întâmplare! Uimită de cele auzite, fata făcu întocmai cum îi spusese vocea. Iar mai târziu, chiar de Sfânta Maria, miracolul se în făptui: începu să zărească primele raze de lumină. Apoi, frumuseţile lumii i se dezvăluiau rând pe rând, din ce în ce mai mult şi mai clar, până când, spre sfâr­şitul anului, ochii ei albaştri aveau să se limpezească deplin. Ce fericire mai mare putea să-i umple sufletul decât aceea de a vedea, după atâţia ani de întuneric, toate minunăţiile munţilor care-i împrejmuiau satul, pădurile lor nesfârşite şi tainice sau poienile decupate parcă din rai? De atunci, n-a trecut nici o zi în care Constantina să nu-i mulţumească lui Dumnezeu pentru miracolul ăsta nepreţuit care i-a luminat viaţa. A trecut multă vreme de când s-au întâmplat toate astea, dar se spune că fata încă mai zburdă şi astăzi prin pădurile Vâlcanului, alinând osteneala drumeţilor. Apare doar în poieni, atunci când se iţesc zorii. Îşi spală chipul şi ochii cu roua florilor de afin, bucurându-se de lumina zilei şi de bunătatea fără seamăn a Celui de Sus.
"Asta a fost povestea copilăriei mele, cu ea mi-a mângâiat bunica multe seri de nelinişti. O rugam mereu să mi-o spună, nu mă săturam s-o ascult niciodată. Povestea Constantinei e una din frumoasele legende ale munţilor Vâlcan, e povestea care, într-un fel, poate că mi-a marcat destinul. De-atunci am înţeles că locurile astea sunt însemnate de Dumnezeu, că aici stau as­cunse comori unice în lume. De-atunci iubesc pădurile astea minunate, de-atunci am început să preţuiesc şi să înţeleg copacii. Cine spune că un copac n-are viaţă e un prost. Aici, în munţii ăştia, găseşti toate leacurile pământului. Totul e să le ştii, să le înţelegi. Şi, în plus, aşa cum spune povestea, să crezi, să crezi, să crezi...”.

Pădurea cu miracole
Urcăm împreună prin pădurea de la poalele Vâlcanului, ca doi drumeţi rătăciţi într-un basm. Îmi arată copacii, îmi povesteşte despre ei ca despre nişte semeni de-ai noştri. Îmi arată apoi florile şi-mi vorbeşte despre ele cu smerenie, ca despre nişte daruri de la Dumnezeu. Îl cheamă Emil Părău şi este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de afaceri din Valea Jiului. Nimic din ceea ce spune, nici un gest, nici o nuanţă a privirii, n-ar putea trăda faima ori statutul lui social. Vorbeşte încontinuu, plin de ardoare, ca un copil uluit de tainele lumii. Ignoră total telefonul care îi sună necontenit dintr-un buzunar, nu vrea să ştie de nimeni şi de nimic. Aici, în miezul pădurii, uită de tot ce-i lumesc, trecând hotarul într-o dulce şi imperturbabilă reverie. "Mă gândesc aproape cu invidie la strămoşii noştri, care trăiau simplu şi-aveau mereu răgaz să se roage ori, pur şi simplu, să şadă pe prispă şi să se gândească. Astăzi trăim într-o lume anapoda. Atât de frumoasă e viaţa asta, iar noi ne pierdem în lucruri atât de mărunte...”.  

Pădurea cu năluci  

Munţii Vâlcanului sunt plini de poveşti. Aici au trăit dacii, prin codrii ăştia hoinărea viteazul oştean Straja, aici se pripăşeau vestiţii haiduci ai lui Neag, pe crestele uriaşe ale Vâlcanului îşi aveau sălaşul strigoii. Emil Părău îmi povesteşte tot, pe nerăsuflate, bucurându-se ca un copil de răgazul ăsta mirific. Vrea să-mi arate toată pădurea, să-mi dezvăluie toate tainele ei, aici se simte el pe deplin fericit, aici şi acum e cel mai aproape de Dumnezeu. Afacerile îl agasează, decorul sumbru al Lupeniului îl deprimă, oamenii banali şi lucrurile mărunte îl plictisesc, năravurile lumii de astăzi îl înfricoşează. Doar aici, între copacii ăştia străbuni, simte el rostul şi bucuria deplină a vieţii.  

"Uite, vezi fagul ăla? E bătrân tare, gata să moară. Şi uite-te aici, în jurul lui. E plin de puiandrii. Asta face copacul în anul în care simte că moare. Se încar­că cu jir şi lasă la poalele lui lăstari. Înainte să moară, face fructificaţie ca să lase urmaşi. Să mai zică cineva că arborii n-au viaţă şi înţelepciune. Iar ţăranul adevărat ştie asta, şi când vede că cireşul lui nu mai face cireşe, se duce la el cu barda şi-i zice: «No, io să ştii că te tai!». Şi-apoi îi crestează puţin coaja cu barda, doar aşa, ca să-l sperie niţel. Iar cireşul chiar se sperie şi crede că o să moară. Şi-atunci face repede pui. Lasă urmaşi la poalele lui. Natura asta e plină de miracole. Totul e să le vezi”. Din depărtare se-aude un tunet. Pădurea pare că se înfioară şi începe să se frământe uşor. "Nu, n-o să vină ploaia acum. Molidul are încă coroana deschisă. Când simte că vine ploaia, îşi ridică ramurile, ca să se apere”.

Moartea căprioarei
S-a născut aici, la Lupeni. A copilărit însă la ţară, lângă bunici, unde a prins obiceiuri despre care astăzi nu se mai pomeneşte. La opt ani a stat cu oile la stână ori cu vacile la păşune, a mers la arat cu boii ori la seceriş. Pe-atunci, toată lumea muncea pe brânci, doar pentru strictul necesar. Dacă într-o familie erau, să zicem, trei copii, se ştia că peste iarnă e nevoie doar de zece saci cu făină. Iar dacă nu era un an prea mănos şi ieşeau numai opt saci, mergeau la târg şi îşi vindeau un viţel sau un porc, cumpărând apoi doi saci cu făină şi poate încă ceva de îmbrăcat pentru copii. Toate aveau o rânduială şi-o tihnă dumnezeiască, oamenii ştiau să trăiască frumos. "De-atunci cred că am învăţat cum să-mi gospodăresc viaţa. În afaceri, nu mi-am propus niciodată să agonisesc nu ştiu câte averi, mă mulţumesc cu un trai decent, iar cu ce câştig în plus, prefer să-i ajut pe alţii ori să dau la mânăstiri şi biserici”.  

Sălbăticia Vâlcanului  

Pădurea asta uriaşă era locul lui de joacă. Îi ştia ca în palmăfiecare cotlon, îi cerceta cu nesaţ fiecare taină, sperând că poate într-o zi o va întâlni aici pe Constantina, frumoasa fată din povestea bunicii. Mai târziu, dragostea lui enormă pentru pădurile astea seculare l-a îndemnat ca, după terminarea studiilor, să-şi aleagă o carieră chiar în domeniul silviculturii. S-a angajat la un Centru Silvic de lângă Petroşani, pe un post de simplu recepţioner. În 1984, s-a transferat la Ocolul Silvic din Lupeni, fiind avansat la rangul de tehnician. Printre altele, treaba lui era şi aceea de a ţine sub ocrotire traiul şi liniştea pădurilor. Pentru asta, a primit în dotare pentru prima oară o puşcă. A fost un moment de grea cumpănă în viaţa lui. Uşor, uşor, puşca aia blestemată îl smintise de-a binelea. Devenise parcă altcineva, un om de nimic, plin de trufie, cu sentimentul perfid că e ca un zeu de puternic. Iar rătăcirea asta avea să-l coste cumplit.  

Într-o dimineaţă senină de primăvară, când roua pădurii încă nu se zvântase, Emil Părău urca cu puşca pe umăr, printre copacii abia treziţi din somn. Avea un pas hotărât, ştia prea bine unde vrea să ajungă. Şi după vreo oră de mers, se ivi în faţa lui un luminiş desprins din cel mai frumos vis. Cât vedea cu ochii, era doar un covor imens de brânduşe. Aici era locul ştiut. S-a aşezat la marginea poienii şi a rămas nemişcat acolo, cu puşca lângă el, cercetând cu privirea desişurile din depărtare. Nimic din frumuseţea acestei privelişti ireale nu-l mai încânta, nici un gând luminos nu-l mai făcea să tresară. Stătea acolo ghemuit, ca o fiară flămândă, cu mintea întunecată şi privirea sălbatică, gata să se năpustească la cea mai mică mişcare. Şi n-avea să aştepte prea mult. După doar câteva minute, cam la vreo 50 de metri distanţă, un ciopor de căprioare ieşea agale în luminiş, înviorându-şi parcă ochii în adierea dimineţii. N-au apucat să meargă prea mult. Un bubuit asurzitor a învăluit tot muntele, risipindu-se apoi într-un ecou macabru. Niciodată nu va uita ecoul ăsta îngrozitor, sunetul ăsta al morţii. Acolo, la 50 de metri distanţă, zăcea răpusă o căprioară. Când a ajuns lângă ea, tocmai îşi dădea duhul. Icnea uşor şi de-atâta durere avea lacrimi în ochi. Imaginea asta îl va urmări toată viaţa, ca o pedeapsă nesfârşită şi chinuitoare. Nu mai avea putere nici măcar s-o atingă. A lăsat-o acolo, pornind înapoi, spre pădure, în hohote de plâns. De-atunci, n-a mai atins puşca aia blestemată niciodată. Tot de atunci, urcă periodic muntele doar ca să lase bulgări de sare pe lângă sălaşurile căprioarelor. "În ziua aia neagră, doar diavolul putea să-mi întunece mintea în halul ăsta. Mi-a rămas ca o rană urâtă în piept care încă mă doare şi astăzi”.
Un nou tunet răsună din depărtare, dar molidul încă stă cu coroana deschisă. Urcăm o costişă abruptă şi la capătul ei, în faţa noastră, se înalţă o stâncă uriaşă. Se numeşte Stânca Popii. Undeva, sus, un frasin pribeag răsare din piatra asta perfect verticală, ca o anomalie a naturii. Iese puţin pieziş şi apoi se încovoaie brusc, ţâşnind semeţ către cer. "Natura se adaptează mereu, totul e s-o lăsăm în pace. Când tai un copac, trebuie să ştii pe care să-l tai. Aici, la munte, pădurea se reface continuu, dacă nu se taie haotic. Eu fac afaceri cu lemn, dar respect pădurea ca pe cea mai de preţ comoară lăsată de Dumnezeu. De când e omul pe pă­mânt s-au tăiat copaci. Nu-i nici un păcat, ba chiar e necesar lucrul ăsta, dacă se face cu ştiinţă şi cumpătat”.  

 

Crucea de pe munte  

În 1991, Emil Părău a luat 5000 de lei de la C.A.R., bani cu care şi-a cumpărat primul camion carosat. Era un hârb ruginit care urma să fie dat la casat. Într-o lună l-a făcut ca nou şi-apoi l-a pus la treabă. N-avea carnet, aşa că a trebuit să plătească un şofer. În scurt timp, a reuşit să-şi scoată banii investiţi. Apoi, a cumpărat un buldozer. Tot hârbuit, ca vai de el. Cu chiu, cu vai, l-a reparat şi pe-ăsta şi după câteva luni a scos banii înzecit. După vreo doi ani, a cumpărat primul gater. Apoi a investit în turism. A deschis o pen­siune la Straja şi încă una la Câmpul lui Neag. Era deja, aşa cum se spune, un om de afaceri prosper. Şi totuşi, ceva nu-i era chiar pe plac. Simţea cum toate astea îl transformă, îl înstrăinează. Era adesea fudul, mândru de banii lui, era uneori lacom sau aspru cu oamenii lui de nădejde. Zilnic se risipea în socoteli de tot felul, în anturaje cu oameni de nimic, în combinaţii şi întâmplări vicioase, care îi otrăveau, pe nesimţite, sufletul. Uşor, uşor, avea să devină pesemne şi el, ca atâţia alţii din Valea Jiului, un şmecher cu bani, un despot dispreţuitor, demn doar de sila concitadinilor lui. Simţea toate ameninţările astea şi în adâncul sufletului îl apăsa mereu o grea amărăciune, ca o boală sâcâitoare. Era tot mai clar că trebuie să facă ceva pentru a-şi regăsi liniştea şi respec­tul de sine. "Schimbarea nu poate să vină aşa, deodată. Alea-s poveşti, că apare în viaţa ta un moment în care nu ştiu ce lucru extraordinar ţi se întâmplă, o revelaţie subită care îţi schimbă total ideile şi modul de viaţă. După părerea mea, schimbările fundamentale nu vin decât după multă trudă şi smerenie. Şi iar îmi amintesc de povestea bunicii: trebuie să crezi, să crezi, să crezi...”.

Minunile de la Straja
Totul a început în anul 1996, pe 21 mai, chiar în ziua Sfinţilor Constantin şi Elena.  

Câţiva angajaţi de-ai lui Emil Părău, de la cabana din Straja, au descoperit uluiţi, într-una din camere, un bec ciudat în care, în loc de filament, ardea o lumină în formă de cruce, având diferite culori. Nimeni nu mai văzuse vreodată aşa ceva şi nici un specialist n-a ştiut să explice fenomenul. Cu toţii aveau pe buze aceeaşi întrebare: "Să fie oare un semn?”. În zilele următoare, toată presa vuia despre "minunea de la Straja”. Sute de curioşi veneau aici să vadă ciudăţenia şi nici unul nu putea să priceapă cum a apărut crucea aia acolo. Până într-o zi, când un turist german a scăpat becul din mână şi toată vâlva s-a domolit. Dar după fix 40 de zile, în aceeaşi odaie a apărut un bec identic. Aceeaşi cruce, aceeaşi lumină, aceleaşi culori. Era acum limpede pentru toată lumea că grozăvia asta nu mai era deloc ceva întâmplător. În acelaşi timp, tot mai mulţi oameni de-ai locului povesteau că li s-au ivit în cale, într-un loc din mun­tele Straja, numit Pârâul Crucii, fel de fel de năluci îmbrăcate în uniforme militare din primul război mondial. Apăreau după ploaie, aproape în acelaşi loc, şi erau învăluite într-o pâclă care se risipea imediat după ce vedeniile dispăreau. Emil Părău era fascinat de toate întâmplările astea. Curând, avea să afle că tocmai în locul acela, la Pârâul Crucii, muriseră în primul război mondial sute de soldaţi ro­mâni. Iar că în toţi munţii ăştia ai Vâlcanului au pierit atunci cam 5400 de mili­tari.  

 

Biserica ridicată de Emil Părău la Straja  

"L-am întrebat pe călugărul Varlaam, stareţ la mânăstirea Sadova, ce-ar putea să însemne toate poveştiile astea cu vedeniile de la Pârâul Crucii. Mi-a zis că asemenea apariţii pot fi în locuri unde au murit oameni, fără a fi îngropaţi creştineşte. Poveştile astea se legau prea tare între ele ca să mai poată fi vorba doar de simple coincidenţe”. S-a hotărât să înalţe acolo, chiar pe vârful Straja, o cruce uriaşă de fier, întru pomenirea celor căzuţi în munţii Vâlcanului şi pentru tihna lor veşnică. În octombrie 1996, crucea era ridicată. Avea vreo 20 de metri înălţime şi ţâşnea chiar din muchia muntelui. Zeci de oameni au venit la sfinţirea ei, creştini din toată Valea Jiului, preoţi mulţi şi călugări, curioşi din toate colţurile ţării. Era o zi mohorâtă, norii grei acopereau tot muntele. Acolo, în vârf, nici o bucăţică din cruce nu se putea zări, de parcă o înghiţise pământul. Şi tocmai atunci când totul era pregătit pentru deschiderea slujbei, pâcla aia neagră şi grea s-a ridicat către cer, dezvelind încet uriaşa cruce. Uluiţi, oamenii au început să forfotească şi să se închine ca în faţa unui miracol. "A fost, într-adevăr, ceva incredibil. Toată presa a scris atunci despre fenomenul ăsta ciudat. Iar noi, cei care ştiam istoria locurilor, am luat povestea asta ca pe un nou semn”. De atunci, în fiecare noapte senină, crucea se vede acolo, pe vârful Straja, plină de lumini, ca un mănunchi de stele atârnate de cer. Emil Părău era ctitorul ei, iar gândul ăsta îi umplea sufletul de mândrie. "Nu, nu era bine deloc ce mi se întâmpla. Îmi plăcea să aud cum mă laudă lumea, cum zic oamenii despre mine că sunt ca un sfânt, doar pentru că am ridicat crucea aia. Nu scăpasem deloc de răul din mine. Singurul lucru bun pe care îl mai aveam era doar bucăţica asta de voinţă prin care doream să mă eliberez de toate năravurile”.

Rugăciunea inimii
Povestea crucii i-a tulburat parcă şi mai tare sufletul. Toate îi mergeau perfect, firma avea profit, angajaţii erau mulţumiţi, familiei nu-i lipsea nimic. Şi totuşi, avea mereu o nemulţumire, nu se putea bucura de nimic, simţea tot timpul o gheară în suflet. În plus, îl chinuiau de la o vreme nişte dureri cumplite de cap, însoţite de puseuri ameţitoare de tensiune.  

Toate analizele erau perfecte, nici un medic nu reuşea să afle vreo cauză. A început un tratament pentru reglarea tensiunii, dar fără prea mari rezultate. Atunci s-a hotărât să încerce şi altă cale. A mers din nou la Varlaam, stareţul mânăstirii Sadova, sperând să-şi găsească la el alinarea. "Păi, ce-ai crezut?”, i-a zis călugărul. "Că lupta asta cu diavolul e aşa de uşoară? Crezi că lui îi place ce-ai făcut, că ai ridicat crucea aia? Nu crezi că l-ai stârnit şi mai tare?”. Atunci a înţeles că boala lui n-avea nici o legătură cu inima ori cu capul. A început să meargă la biserică şi să se roage. O făcea şi până atunci, dar sporadic şi fără prea mare convingere. De data asta, o spaimă nelămurită, poate spaima de moar­te, dădea parcă ghes sufletului său să se lase cuprins de o fericire nebănuită şi tainică atunci când se ruga şi îi vorbea lui Dumnezeu. Apoi, uşor, uşor, a început să renunţe la tratamentul medical şi să bea infuzii cu ceai de păducel. Iar când se întâmpla ca tensiunea să o ia din nou razna, spunea numaidecât Rugăciunea inimii, inspirând adânc aerul ca pe o sevă tămăduitoare şi lepădând apoi tot răul din el. A făcut toate as­tea ani de zile, cu smerenie şi-o credinţă de neclintit. Până când, încetul cu încetul, a început să preţuiască din nou viaţa, de data asta cu o însufleţire aparte, nebănuită până atunci. Nici un eşec nu-l mai întrista, nici o ameninţare nu-l mai speria, nici o ticăloşie nu-l mai învenina.
"Până la urmă, orice se poate re­zolva dacă ai bunăvoinţă şi ştii să te rogi. Până atunci, îmi complicam viaţa cu tot felul de nimicuri, mă lăsam dus de val şi mă încărcam mereu cu sentimente negative. Acum, pot să spun că am învăţat să trăiesc din lucruri simple. Nu mă uit la televizor, nu conduc maşina, nu mă împrumut de la bănci, nu trăiesc în lux. Sunt mulţumit că am o afacere bună, cu care pot să asigur liniştea familiei şi a celor aproape 300 de angajaţi ai mei. În plus, am o listă de la primăria din Lupeni cu 700 de familii nevoiaşe pe care le ajut cu lemne în fiecare iarnă. Nu mă laud câtuşi de puţin, vreau doar să spun că şi asta m-a ajutat enorm să-mi găsesc liniştea. Şi mă rog tot timpul la Dumnezeu ca lucrurile să rămână aşa”.
Pe lângă toate astea, ascultând de îndemnul călugărului Varlaam, Emil Părău a mai ridicat o redută în lupta lui cu diavolul. În 1999, mai jos puţin de cruce, într-un loc numit "La Constantin”, a ridicat o biserică din lemn, alegând hramul Sfinţilor Constantin şi Elena. Ziua în care s-a rugat prima oară acolo a fost cea mai mare sărbătoare din viaţa lui.  

Molizii aşteaptă ploaia  

A stat singur două ore în faţa altarului şi a plâns de bucurie, ca un copil. Apoi, în anul 2000, s-a hotărât să organizeze chiar în Vinerea Mare a Paştelui o procesiune care să imite drumul plin de cazne al lui Iisus de pe Dealul Golgota. Sute de oameni, copii, femei ori bătrâni suferinzi, au dus pe umerii lor o cruce grea, de peste 100 de kilograme, pe un tra­seu anevoios de 12 kilometri, până sus, la bisericuţa din muntele Straja. De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, se repetă povestea. "Drumul Crucii” de la Straja adună mii de oameni, veniţi din toate colţurile ţării, pentru căinţă şi iertarea păcatelor.
"E uimitor să vezi tot muntele ăsta plin de oameni care urcă tăcuţi, purtând pe braţe ditamai crucea. Să-i auzi cum şoptesc rugăciuni, să le vezi chipurile smerite... Îţi zic eu, nici un rău nu poate să stea în calea credinţei”.
Ieşim din pădure şi văd sus, pe creastă, crucea uriaşă de fier. Deasupra ei, un nor fioros ca un balaur o apasă parcă pe creştet. Tunetele s-au înteţit şi-un vânt rece tulbură pădurea.
"Uite molidul de-acolo. Vezi cum şi-a ridicat ramurile? Înseamnă că ploaia e aproape. Hai să ne adăpostim în biserică”.  

Referinţă Bibliografică:
OMUL si PRIETENUL MEU EMIL PARAU / Dan Petrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1188, Anul IV, 02 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Petrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Petrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!