Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1292 din 15 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

Întoarcere în timp
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Partea I – Oraşul copilăriei  
 
Pentru a înţelege mai bine textul de faţă, trebuie să spun că pentru mine şi pentru fratele meu, Turnu Măgurele este al doilea oraş de suflet, după Constanţa. Acolo locuiau bunicii noştri din partea mamei, acolo am trăit fiecare din noi câţiva din cei mai frumoşi ani, cei ai primei copilării.  
 
Nu ajunsesem încă la grădiniţă când părinţii noştri au divorţat. Situaţia familiei fiind instabilă, ne-au trimis pe rând la Turnu Măgurele. Mai întâi pe Doru pentru doi- trei ani, apoi pe mine pentru şapte ani. Am crescut despărţiţi, dar numai în perioada anului şcolar. În vacanţe, părinţii noştri deşi divorţaţi, se sincronizau pentru ca noi doi să stăm împreună, unde era posibil - la mama, la tata, la bunici sau în vreo tabără de pionieri. După luni de despărţire, în primele două zile ne sorbeam din ochi. După care ne luam la bătaie. Vorba vine, el era mai mare din toate punctele de vedere ...  
 
Deşi a locuit în Turnu Măgurele mai puţin timp, Doru a lăsat o impresie mai puternică în rândul vecinilor. Eu aveam o fire retrasă, stăteam mai mult în casă, îmi plăcea să citesc, purtam ochelari încă de la zece ani. Doru, în schimb ...  
 
Imaginaţi-vă un băieţel de patru-cinci ani cu faţa rotundă, ochii mari, verzi, cu părul blond auriu căzând în inele până la umeri. Îmbrăcat premeditat cu rochiţă, provoca instantaneu reacţia:  
 
- Vai, ce fetiţă frumoasă !  
 
- Nu sunt fetiţă, sunt băiat ! se răstea el.  
 
- Nu te cred ! îl zgândăreau cunoştinţele.  
 
La care Doru, supărat, îşi scotea ciocârlica, pentru a dovedi că nu minte.  
 
Năzdrăvan de felul lui, Doru obişnuia să dispară de acasă. După două- trei ore, când dispariţia era certă, familia se mobiliza şi pleca în căutarea lui spre cele patru vânturi. A fost găsit în diverse locuri: la podul de lemn de peste Olteţ, la podul de piatră dinspre Dunăre, la gară, la autogară. A fost dat jos aproape cu forţa dintr-un autobuz, unde se urcase cu intenţia explicită de a ajunge la mama lui, la Constanţa.  
 
Ani de zile, după ce nu mai locuia demult în Turnu, de câte ori mergea mamamare spre piaţă cu paşii ei mici şi repezi, era întrebată din mers de cunoscuţi:  
 
- Ce s-a întâmplat, doamna Meltei, iar a dispărut Doru de acasă ?  
 
Pe vremea copilăriei mele, Turnu Măgurele era o combinaţie între un oraş de provincie, în genul celor descrise de Sadoveanu, şi o comună ceva mai mare. Centrul dădea impresia de oraş cu pretenţii. La gară stăteau în permanenţă câteva trăsuri care aşteptau să ducă acasă clienţii cu bani. Duminică seara, pe strada principală avea loc promenada, unde familiile bine îmbrăcate ieşeau la plimbare dus- întors între gară şi parc. Parcul era de fapt adevărata atracţie a oraşului. În formă de cerc, avea nu numai copaci şi bănci, dar şi un chioşc unde cânta la ocazii fanfara militară. Şi mai exista în parc ceva demn de ţinut minte, un teatru.  
 
La intrarea în parc, la loc de cinste era o statuie din metal reprezentând un soldat pe care tot oraşul îl ştia sub numele de Tudorică dorobanţul. Statuia era încadrată de două tunuri participante la Războiul de Independenţă de la 1877.  
 
În schimb, la două străzi distanţă de centru se termina cu pretenţiile de oraş, fost capitală de judeţ. Vedeai des care cu boi în care ţăranii sosiţi de peste Olt aduceau produse la piaţă. Pe străzile pline de praf vedeai copii desculţi care se fugăreau. Desculţ am trăit şi eu, din primăvară până toamna târziu. Aveam doi prieteni, colegi de clasă, cu care băteam ţurca pe maidan şi făceam schimb de cărţi de aventuri ferfeniţite.  
 
Iarna grea din '54 mi-a rămas proaspătă în amintire. Într-o dimineaţă a încercat tatamare să deschidă uşa şi a constatat că zăpada era mai sus de acoperiş. A trebuit să scobească un tunel ca să răzbată până la magazia unde ţinea lopata de lemn pentru zăpadă. De altfel câteva săptămâni, între stradă şi cărarea de pe trotuar se înălţau munţi de omăt străbătuţi de tuneluri din loc în loc. Pentru copii era fericirea de pe lume.  
 
Piaţa era la doi paşi. Toamna mergea tatamare odată pe săptămână şi venea cu paporniţa plină de bunătăţi. Cele care mi s-au fixat în minte pentru totdeauna erau pepenii verzi. Până ce punea tatamare unul pe masă, îi tăia un capac rotund la un capăt şi apoi îl despica în felii longitudinale, îmi lăsa gura apă. Începeam bineînţeles cu cocoşul, partea din mijloc, cea mai coaptă şi mai dulce. Mamamare lua şi ea o bucăţică, o molfăia între gingii şi strâmbându-se exclama, probabil pe tonul pe care îl folosise Villon acum cinci sute de ani:  
 
- Nuuu mai sunt pepenii de-altădată !  
 
Dar cele mai vii amintiri sunt cele legate de şcoală. Mai exact de învăţătoarea mea, Doamna Viorica. Nu e locul să o descriu aici, merită să fie personaj principal într-un text separat. Însă trebuie să menţionez că serbările de sfârşit de an aveau loc la teatrul din parc. Acolo, pe scenă, în faţa părinţilor aflaţi în public, aveau loc mici scenete cu costumaţii improvizate. Serbarea se termina, evident, cu înmânarea diplomelor.  
 
Prin 1971 bunicii mei, prea bătrâni pentru a locui singuri, au vândut casa şi s-au mutat la Constanţa. De atunci Doru şi cu mine n-am mai călcat prin Turnu. De câţiva ani plănuiam să mergem să vedem cum mai arată oraşul, dar abia anul ăsta prin septembrie am reuşit să o facem.  
 
Partea II - Revederea  
 
Ne-am îmbarcat în maşină într-o sâmbătă dimineaţă - soţia mea Leni, fratele meu Doru şi cu mine. Puţin după prânz am ajuns în Turnu Măgurele. Primul lucru a fost să căutăm un hotel. L-am găsit imediat, de altfel singurul din oraş, un bloc mare şi pustiu. Era lângă parc aşa că, înainte de orice, am început să explorăm împrejurimile.  
 
Parcul era practic neschimbat. Copaci bătrâni, multă verdeaţă, bănci pe aleile care se uneau radial în centru. Teatrul exista încă, dar părea nefolosit de ani de zile. Chioşcul pentru fanfară era şi el, refăcut. În jurul parcului felinarele erau cele dinainte de război, vopsite de curând, cu becuri aşezate ca o inflorescenţă. Se vedea că edilii oraşului au încercat să menţină cât mai mult din farmecul vechiului oraş.  
 
Lipsea în schimb Tudorică dorobanţul. În locul lui era un grup statuar modern, impozant, tot despre Războiul de Independenţă. Numai că părerea de rău a fost de scurtă durată. L-am regăsit pe Tudorică la vreo 100 metri, într-un părculeţ amenajat special, încadrat, aşa cum îl ştiam, de cele două tunuri. L-am salutat şi am mers pe lângă el spre casa bunicilor.  
 
Casa era la locul ei.  
 
- Ce facem, intrăm ?  
 
- Cum o să intrăm, nu cunoaştem pe nimeni.  
 
- Ba eu intru.  
 
Şi am intrat. După mine Leni şi Doru. Un copil, văzând oameni străini, o strigă pe mama. Apare stăpâna casei, o femeie pe la 35- 40 ani.  
 
- Ne scuzaţi, ştiţi, noi am copilărit aici şi am venit să revedem locurile.  
 
- Vai de mine, sigur că da, poftim !  
 
Aflăm surprinşi că între timp casa nu mai fusese vândută, doamna era fata celor care cumpăraseră casa de la bunici. De altfel în '89 era trecută pe lista de demolări, încă un an şi dispărea.  
 
Ne-am plimbat încet prin curte.  
 
- Uite, acolo era nucul ăla cu trunchiul în curtea vecinilor, subiect de veşnic scandal. Ne umbrea toată curtea, toamna ne umplea cu frunze şi coji dar vecinul susţinea că n-avem voie să culegem nuci.  
 
- Nici cireşul nu mai e. Iar în fundul curţii erau nişte corcoduşi. Ştii, tatamare făcea numai ţuică de corcoduşe.  
 
- Paralel cu casa era stratul de flori, petunii şi regina- nopţii. Seara când se deschideau se umplea curtea cu aromă.  
 
- Uite terasa unde juca tatamare şaizecişişase cu unchiu' Costică, fratele bunicii.  
 
- Magazia de lemne nu mai e. Nici WC-ul din fundul curţii.  
 
- Da, dar pivniţa e la locul ei.  
 
Aici intervine stăpâna casei.  
 
- Eu lucrez la primărie, am trecut prin multe case, dar să ştiţi că e cea mai bună pivniţă din tot oraşul. E singura placată cu cărămidă şi pe pereţi şi pe podea. Vara e de-a dreptul frig înăuntru.  
 
- Şi încă ceva, adăugă ea. Vedeţi cuibul de rândunici de sub acoperişul terasei ? E acelaşi, nu l-am stricat niciodată. Se zice că poartă ghinion.  
 
La gândul că generaţii de rândunici veniseră primăvara timp de zeci de ani în acelaşi adăpost, mă trecu brusc un fior.  
 
Leni mi-a povestit ulterior că, la vederea casei, deşi nu mai fusese niciodată, se simţea la fel de emoţionată ca şi noi. Dar asta n-o împiedica să-şi facă datoria pe care singură şi-o asumase – poze, multe poze.  
 
Ieşim cu toţii la poartă. Doru îşi aminteşte:  
 
- Pe partea cealaltă stătea un băiat de vârsta mea cu care mă jucam toată ziua, Marian Beşciu.  
 
- Păi uite-l, tocmai vine din oraş, zâmbeşte gazda.  
 
Ne prezentăm şi ne îmbrăţişăm.  
 
- Ce faci ?  
 
- Ce să fac, aştept pensia. De când s-a stins Combinatul chimic, Turnu e un oraş mort. Toţi copiii pleacă la Bucureşti sau prin alte părţi.  
 
Mai sporovăim ceva vreme cu Marian şi cu gazda, după care facem schimb de adrese de email pentru poze şi ne interesăm de un restaurant unde să putem mânca.  
 
După masă ne plimbăm vreo două ore prin parc şi apoi spre marginea oraşului, asta însemnând câteva sute de metri. Am revăzut clădiri vechi – catedrala, spitalul, tribunalul şi -surpriză- intact, turnul de apă al oraşului, care domina maiestuos tot cartierul.  
 
După care ne-am pus problema:  
 
- Unde vedem meciul, la hotel sau jos în restaurant ?  
 
Era vorba de Belarus – România, meci pentru calificare.  
 
- Stai puţin, eu am un fost coleg de facultate în oraş, Ilie Voicu.  
 
Îl sun pe Ilie şi îi spun că sunt în Turnu.  
 
- Unde sunteţi ? În faţa hotelului ? Aşteptaţi acolo, vin să vă iau.  
 
Am petrecut la el o seară plăcută. De altfel, cu excepţia lui Doru ne cunoşteam cu toţii, în iunie tocmai fusesem într-un weekend la Bran - câţiva colegi de facultate cu soţiile. Am văzut meciul, ne-am bucurat de victorie, am povestit ... Ilie lucra încă la Combinat, la singura secţie care mai funcţiona, cea de azotaţi. Îngrăşămintele sunt singurele căutate la export.  
 
- Mâine dimineaţă ce faci ?  
 
- Ce să fac, n-am nicio treabă.  
 
- Nu vii cu noi ?  
 
Aşa că duminică dimineaţă l-am îmbarcat pe Ilie în maşină pe post de ghid şi am plecat la Dunăre. Am văzut Combinatul, cât mai rămăsese din el, am văzut noul bac pentru traversat Dunărea ce urma să fie inaugurat la sfârşitul lui septembrie şi, cel mai important, am fost la ruinele vechii cetăţi Turris, loc unde nu mai fusesem niciodată. Pentru noi, copiii, era prea departe de oraş. Cetatea era importantă nu numai din punct de vedere arheologic -se vedeau săpături proaspete- dar şi simbolic, de aici venea numele oraşului.  
 
După care am trecut pe lângă oraş şi ne-am îndreptat în direcţia opusă, până la podul de peste Olt. Ilie ne-a arătat grădina lui de la marginea oraşului şi locul de pe malul Oltului unde fac turnenii plajă în timpul verii.  
 
Ne-am întors acasă la Ilie. Margot, soţia lui, ne-a servit ospitalieră cu nişte gustări. Ilie a scos de undeva o afinată de care era tare mândru. Au băut Leni şi Doru, eu urma să şofez peste 400 km. La despărţire, evident, schimb de adrese de email. Cu speranţa că ne vom revedea în octombrie la Bucureşti, la întâlnirea de 35 ani de la terminarea facultăţii, ne-am luat rămas bun.  
 
Până să ieşim din oraş am oprit câteva minute la gară. Era un loc de care ne legau multe amintiri, noi făceam naveta Turnu- Constanţa de vreo două- trei ori pe an.  
 
Doru, văzând havuzul din faţa gării, şi-a amintit că are acasă o poză cu mama noastră, elevă de liceu, făcută acolo.  
 
După care am plecat spre casă cu inimile pline şi cu sentimentul că două zile am fost iarăşi copii.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Întoarcere în timp / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1292, Anul IV, 15 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!