Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1272 din 25 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Colindând prin trei imperii
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Totul a plecat de la Sfântul Andrei. Prin noiembrie a apărut un zvon cum că, începând cu 2011, ziua Sfântului Andrei va fi decretată sărbătoare legală. Cu ocazia asta am aflat şi eu, păcătosul de mine, că a fost singurul dintre cei doisprezece apostoli care a călcat vreodată pe meleagurile noastre şi, din acest motiv, a fost declarat Sfântul Ocrotitor al Românilor. Cum urma 1 Decembrie, ziua naţională, cum 3 şi 4 decembrie picau sâmbătă şi duminică şi cum, în asemenea ocazii, o zi de tip punte se decretează şi ea zi liberă, iată că se obţine o mică vacanţă de cinci zile. Aşa că am început să caut prin email-urile de la agenţiile de turism. Şi am ales un city-break la Istanbul, oraş pe care de mulţi ani doream să-l văd. E drept că Sf. Andrei n-a mai devenit sărbătoare legală, e drept că nici 2 decembrie n-a mai fost zi liberă, dar când am aflat era prea târziu – deja plătisem excursia.  
 
O excursie de tip city-break diferă de una pe cont propriu numai prin faptul că avionul şi cazarea sunt comandate printr-o agenţie de turism. Preţurile sunt aceleaşi, agenţia primeşte comison de la compania aviatică şi de la hotel. Aşa că de ce să nu profit? Pentru hotel am avut la dispoziţie o listă, din care, după navigare pe internet, mi-am ales unul cu vedere la Hagia Sophia. Aceasta şi Palatul Topkapi erau singurele obiective turistice de care auzisem până atunci. Ulterior m-am felicitat pentru alegere, am fotografiat Hagia Sofia de pe terasa hotelului în toate momentele zilei, cam aşa cum îşi picta Monet peisajele.  
 
Până acum, majoritatea excursiilor în care am fost erau de tip circuit, cu un program bine stabilit de la început până la sfârşit, cu autocar şi ghid la dispoziţie. Un city-break, dimpotrivă, îţi permite ca timp de trei-patru zile să hoinăreşti de capul tău prin oraş. Avantaj – libertate de mişcare. Dezavantaj – necesitatea de a te descurca singur şi riscul de a rata anumite obiective. Ei bine, la Istanbul s-au îmbinat în mod fericit ambele metode. Cum am ajuns la hotel, recepţionerul ne-a propus câteva excursii posibile, cu o agenţie locală. Traseele urmau să fie efectuate cu microbuzul sau, după caz (croaziera pe Bosfor), cu vaporaşul. Am ales două excursii pentru cele două zile pline pe care le aveam, cu care am acoperit tot ce planificasem de acasă. Ba chiar ne-am depăşit planul, lucru care ne-a dat o satisfacţie comparabilă cu cea din anii de democraţie populară.  
 
În a doua zi de excursie m-am uitat la colegi şi am constatat că formam împreună un fel de turn Babel: un grup atât de eterogen nu mai văzusem până atunci. Pentru a mă lămuri, la masa de prânz am apelat la o stratagemă: am făcut fotografii din toate colţurile posibile, după care am trecut pe la fiecare şi le-am cerut adresele de email, pentru a le trimite pozele. Iată rezultatul recensământului.  
 
Un cuplu de tineri bruneţi şi frumoşi din Azerbaidjan.  
 
Un cuplu în vârstă din Olanda; spuneau că şi-au petrecut luna de miere în România, cu 40 ani în urmă; cu alte cuvinte, nişte ciudaţi.  
 
Un cuplu de indieni rotofei şi amabili, destul de tineri; cu ei am făcut ulterior fotografii în cruciş.  
 
O doamnă (decan de vârstă) din Brazilia.  
 
Un cuplu cu figuri sudasiatice inexpresive din Filipine; vârstă incertă, în orice caz sub 40 ani.  
 
Un cuplu simpatic, la a doua tinereţe, din România – noi.  
 
Interesantă adunare, nu? În orice caz, cu ocazia asta m-am convins definitiv care e limba viitorului: absolut toţi vorbeau, mai bine sau mai rău, engleza. De altfel şi ghizii tot în engleză făceau prezentările, o engleză aşa cum îmi place mie – fondul principal de cuvinte şi o dicţie de parcă urmaseră cursuri cu profesorul Higgins. “The rain in Spain ... ”  
 
Istanbulul este un oraş special, nu există altul ca el. Pentru a vă demonstra voi face mici incursiuni în geografie şi istorie.  
 
Este singurul oraş care se întinde pe două continente, Europa şi Asia. Asta mi-a permis să adaug un al treilea continent în portofoliul excursiilor, al doilea fiind Africa, la excursia din Egipt. Chiar dacă n-am intrat în Asia decât doi kilometri, chiar dacă n-am stat decât o oră, asta nu e important, nu?  
 
Din punct de vedere istoric, Istanbulul a fost, în timp, capitala a trei imperii: Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin şi Imperiul Otoman. Acest lucru mi-a sugerat dezvoltarea unei teorii: globalizarea nu e un concept nou, ea există de când lumea, atât în timp, cât şi în spaţiu. Trecerea de la Imperiul Roman de Răsărit la Imperiul Bizantin nu are o dată certă, ea a avut loc treptat. Dar este incontestabilă: popoare diferite, limbă de stat diferită - latină în primul caz, greacă în al doilea. În schimb, data când a devenit capitala Imperiului Otoman este cât se poate de exactă: marţi, 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Mahomed Cuceritorul. Se zice că de atunci marţea are trei ceasuri rele.  
 
De ce a fost capitala preferată a tuturor acestor imperii? Pentru că oraşul vechi avea o poziţie strategică excepţională, într-o peninsulă mărginită la sud de Marea Marmara, la est de strâmtoarea Bosfor şi la nord de un golf adânc, Cornul de Aur. În poziţia aceasta, pe de o parte era greu de cucerit, pe de altă parte controla accesul înspre Marea Neagră, atât al navelor militare, cât şi al celor comerciale.  
 
Numele initial al oraşului a fost Byzantion, după care a devenit Constantinopole – “Cetatea lui Constantin”. În ciuda faptului că în istoria noastră se vorbeşte de Stambul de câteva sute de ani, oraşul a primit numele oficial de Istanbul abia în 1930.  
 
Din punct de vedere religios, Constantinopolul a fost creştin până la cucerirea lui de către turci. Cu observaţia că, începând cu Marea Schismă din 1054, a fost capitala ortodoxismului, lucru nelipsit de importanţă. Catolicii nu l-au considerat prea creştin, dovadă că prin secolul XIII, cruciaţii l-au cucerit şi jefuit ca pe un oraş păgân.  
 
Dacă observaţi, schimbările de denumiri, de imperii şi de religii n-au fost simultane. Aşa că putem concluziona: două continente, trei denumiri, trei imperii, trei religii – aşa e că e un oraş special?  
 
Spuneam că în momentul în care am comandat excursia nu ştiam prea multe despre Istanbul. Dar pe urmă m-am pus pe treabă. Am cumpărat un ghid turistic, m-am uitat pe câteva hărţi şi, bineînţeles, am stat ore întregi pe internet. Lucrarea de diplomă a fost o listă cu denumirile obiectivelor, cu mai multe coloane, în română, engleză şi turcă. Un exemplu: Palatul Scufundat, The Basilica Cistern, Yerebatan Sarayi, Yerebatan Sarnici – toate definesc aceeaşi locaţie.  
 
Lista mi-a folosit destul de repede. În prima zi de excursie, după ce tocmai vizitasem o moschee, doi români de alături discutau:  
 
- Ce urmează?  
 
- Moscheea Albastră.  
 
Intervin în discuţie:  
 
- Nu, am văzut-o, tocmai am ieşit din ea.  
 
- Ba nu, asta se chema Sultanahmet.  
 
- Păi e tot aia, Sultanahmet Camii este denumirea turcească a Moscheii Albastre.  
 
Camii se pronunţă geamii şi nu vă spun degeaba acest lucru. În Dobrogea în general şi în Constanţa în special există multe asemenea edificii, iar denumirea de geamie e chiar mai populară decât cea de moschee. Turnuleţul nelipsit, de unde muezinii anunţă ora rugăciunii, are sistematic formă de creion foarte bine ascuţit. E ceva specific otomanilor. În Egipt, de exemplu, minaretele au diverse alte forme.  
 
După ce au cucerit Constantinopolul, unul din primele lucruri a fost să transforme Catedrala Sfânta Sophia în moschee. Au revopsit pereţii interiori, au adăugat patru minarete. Şi a rămas aşa până în secolul trecut, când a devenit muzeu. Astăzi, porţiuni întregi de pereţi au fost răzuite, pentru a scoate la iveală frescele şi mozaicurile originale, acoperite de musulmani. Coranul interzice reproducerea figurilor umane.  
 
Hagia Sophia sau Aya Sofya este şi acum un monument impunător. Dar la vremea respectivă, timp de 1000 ani a fost cea mai măreaţă catedrală din toată creştinătatea. Istoria ei e veche, dar cel mai important eveniment a fost declanşarea Marii Schisme – în catedrală a avut loc confruntarea ireconciliabilă între patriarhul din Constantinopole şi cardinalii trimişi de Papă.  
 
Aya Sofya a stârnit ambiţiile mai multor sultani, care doreau să-şi lege numele de monumente cel puţin la fel de grandioase. Unul din ei a fost Ahmet, care a comandat construcţia Moscheii Albastre. Numele îi vine de la plăcile de faianţă albastră din interior. Legenda spune că, atunci când a discutat cu arhitectul, a avut loc o confuzie. Sultanul a dorit ca minaretele să fie acoperite cu aur, iar arhitectul a înţeles că doreşte şase minarete. În turceşte, aur şi şase au o fonetică asemănătoare. Cert este că a ieşit un adevărat scandal, pentru că singura moschee care avea şase minarete era cea din Mecca, cea mai sfântă din lume pentru musulmani. Singura reparaţie posibilă a fost adăugarea a încă unui minaret la Mecca.  
 
Sursele de finanţare pentru asemenea moschei imense erau sumele uriaşe obţinute ca pradă de război din ţările ocupate. Când nu aveau aşa ceva, apelau la taxe locale. Cea mai frecventă metodă era să înfiinţeze un bazar. Un exemplu este Bazarul Egiptean (Spice Bazaar), înfiinţat pentru ca din taxele obţinute, să poată fi ridicată New Mosque, aflată alături.  
 
Şi uite aşa, Istanbulul a căpătat o mulţime de bazare. Dar cel mai mare din toate este, după cum îi spune şi numele, Grand Bazaar. Bazarele din Istanbul sunt bine proiectate, au culoare largi, paralele şi perpendiculare, spre deosebire de cel din Cairo, un adevărat labirint. Din Grand Bazaar mi-am cumpărat, după o negociere crâncenă, un şah pentru colecţie. Şi o halbă, bineînţeles.  
 
Unul dintre punctele de maxim interes, mai mult simbolic şi istoric decât arhitectural, este Hipodromul. Pe vremea romanilor, aici era un hipodrom de mari dimensiuni, cu o capacitate de 100.000 spectatori, unde aveau loc curse de care. Astăzi, în locul lui se găseşte o piaţă largă, în mijlocul căreia poţi vedea dovezi că romanii, ca toţi imperialiştii din toate timpurile, au fost pe rând jefuitori şi jefuiţi: un obelisc egiptean, adus de la Karnak, o coloană şerpuită din bronz, furată de la Delphi, un alt obelisc, zidit de data asta, de pe care cruciaţii au smuls plăcile de bronz aurit cu basoreliefuri, ca să le topească. A existat acolo şi o cvadrigă cu patru cai din bronz aurit, răpită din insula Chios şi, după câteva sute de ani, jefuită de cruciaţi. Astăzi, cei patru cai constituie una din comorile bisericii San Marco din Veneţia, după ce au poposit câţiva zeci de ani la Paris, “împrumutaţi” de Napoleon.  
 
Aproape toate obiectivele turistice din oraşul vechi se găsesc la distanţe incredibil de mici. Nu sunt mai mult de câteva sute de metri între Palatul Topkapi, Hipodrom, Moscheea Albastră, Hagia Sophia, Basilica Cisternă. Mergi vreo 15 minute de-a lungul liniei de tramvai şi, trecând pe lângă Coloana lui Constantin, dai de Grand Bazaar, Piaţa Beyazit cu Moscheea Beyazit şi mormântul lui Baiazid, Universitate, Moscheea Suleymaniye. Mergând spre Cornul de Aur ajungi în 10 minute la podul Galata, portul Eminonu, Spice Bazaar, New Mosque, Rustem Paşa Mosque.  
 
Dintre toate, cel mai căutat de turişti este Palatul Topkapi, reşedinţa sultanilor timp de câteva secole. Plimbându-te prin el, te înfiori la gândul că, atâta amar de vreme, acolo se hotărau destinele ţărilor române. Am văzut Marele Divan, o canapea lungă în forma de U, unde se adunau paşii şi vizirii pentru Marele Sfat. Am văzut locuinţele destinate fiilor de domnitori, trimişi la Poartă ca garanţie. Am văzut Muzeul relicvelor, scumpe pentru musulmani şi Muzeul bijuteriilor, scumpe pentru toată lumea. Am văzut Muzeul armelor, unde unul din exponate este sabia lui Ştefan cel Mare. Acolo m-am oprit mai mult timp, datorită inscripţiei pe care turcii au actualizat-o după ce Ştefan cel Mare a devenit cel Sfânt. N-am reţinut-o, nu ai voie să faci fotografii, dar reieşea din textul afişat că Ştefan cel Mare a fost sanctificat pentru că a unit cele trei ţări române, Moldova, Muntenia şi Transilvania.  
 
La Topkapi, o parte distinctă a palatului este Haremul. Sunt săli goale, mobilierul a fost mutat, dar pereţii, acoperiţi cu faianţă şi sidef cu motive florale, geometrice şi caligrafice, mi-au amintit de Alcazar şi Alhambra.  
 
Topkapi a fost reşedinţa sultanilor până la mijlocul secolului XIX, când a fost construit Palatul Dolmabahce. Deşi a păstrat puţin din opulenţa orientală, Dolmabahce seamănă mai mult cu palatele regale din Europa de Vest, de unde, probabil, s-au inspirat arhitecţii. Poţi vedea opere de artă – tablouri, statuete, ceramică şi sticlărie scumpă. Caracteristică este repetarea obsedantă, în fiecare din cele câteva sute de camere, a unei axe centrale, formată din candelabru, măsuţă pe care se găseşte un vas ornamental, covor.  
 
Dolmabahce are impregnată în el istoria modernă a Turciei. Aici a fost înfiinţat primul Parlament. Aici, Kemal Ataturk a proclamat republica. De altfel, nu ştiu dacă există alt popor care să-i poarte vreunui erou al neamului atâta recunoştinţă şi respect cât turcii lui Ataturk.  
 
Deşi intrat în cicrcuitele turistice, palatul este şi astăzi folosit în ocazii oficiale. Dar mult mai rar pentru că, după cum ştiţi, capitala a fost mutată la Ankara.  
 
Pe străzi vezi sute de vânzători ambulanţi: ceai fierbinte, covrigi, castane coapte, porumb fiert, porumb copt, suc de rodii sau de portocale, stors în faţa ta... Apropo' de castane, am observat că avem multe cuvinte comune şi nu mă refer la rahat sau geamie, ci la unele neaşteptate: castane, cioban, liman, divan, maidan ...  
 
Maidan este o piaţă largă – square, place, piazza, plaza... Pentru că veni vorba, m-am uitat după câni maidanezi şi am văzut câţiva pe Hipodrom (At Meydani), cu plăcuţe la urechi. Dar, deşi am trecut de câteva ori pe acolo, pentru că era drumul nostru către hotel, n-am văzut niciodată excrementele de care, în România, trebuie să te fereşti în permanenţă, ca să n-ai prea mult noroc.  
 
Privind la oamenii de pe stradă, constaţi că Turcia e o ţară europeană. Nu mai vezi femei cu faţa acoperită, ca în alte ţări musulmane. Totuşi, multe din ele poartă basmale şi nu din motiv de frig.  
 
Sincer să fiu, în primele două zile cam intrasem la idei. Plimbându-ne prin Istanbul, nu puteam merge unul lângă altul, pentru că eu făceam pauze dese din cauza aparatului de fotografiat. Cu toate astea, nu ştiu cum se făcea, Leni era tot timpul cu doi paşi în urma mea. “Ce Dumnezeu, a căpătat deja obiceiurile locului?” Şi în câteva rânduri am rămas intenţionat în urmă. Întorcea imediat capul după mine şi am dezlegat misterul: îi era teamă să nu mă rătăcesc de “grup”, aşa cum mai făcusem în anii trecuţi la Roma, la Barcelona ...  
 
Că în moschei există reguli specifice, asta ştiam. Nimeni nu are voie să intre încălţat, pantofii ori îi laşi la intrare, ori îi iei cu tine într-o sacoşă. De răcit nu se pune problema, podeaua e acoperită cu covoare. Dar musulmanii mai au un obicei: înainte de rugăciune, se purifică. Dacă n-au apucat să o facă acasă, înainte de a intra în moschee se spală pe mâni, pe faţă, se descalţă şi se spală pe picioare. În curtea fiecărei moschei există fântâni cu robinete.  
 
La ora de rugăciune, poţi vedea pe stradă musulmani îngenuncheaţi pe covoraşe, care n-au mai avut loc în moschee sau în curte, făcând mătănii cu faţa către Mecca.  
 
Mâncărurile turceşti sunt deosebit de bune. Le vezi expuse în vitrine şi îţi lasă gura apă. Dar dacă faci greşeala să te opreşti ca să le admiri, instantaneu iese cineva din magazin şi te îmbie să intri. Aşa că ne-am obişnuit să mergem pe lângă vitrine încet, cu capul uşor întors.  
 
Un lucru pe care îl voi recomanda oricărui amator este să meargă seara sub podul Galata. Sunt o mulţime de tarabe unde pescarii îşi expun marfa prinsă peste zi – peşte de toate soiurile, calamar, fructe de mare, scoici... Iar în spatele lor există mici terase unde poţi mânca peşte proaspăt, la comandă.  
 
Totuşi, din domeniul culinar, lucrul de care îmi voi aminti totdeauna cu cea mai mare plăcere sunt dulciurile. Lokum, baclavale, rulade, prăjituri însiropate – toate cu un aspect atât de apetisant, că îţi vine să cumperi câte una din fiecare. Şi sunt sute...  
 
Trăgând linie, constat că am folosit bine fiecare minut. Am vizitat mai multe locuri decât ne propusesem. Şi totuşi la plecare, mi-am dat seama că mai sunt multe de văzut, nu aşa pe fugă, ci pe îndelete. Probabil că vom mai merge în Turcia. Până atunci „Goodbye from Asia. America, we're coming!”  
 
decembrie 2011  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Colindând prin trei imperii / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1272, Anul IV, 25 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!