Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1262 din 15 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Dacă e marţi, e Belgia
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Titlul vine de la un film, pe care cei trecuţi de prima tinereţe şi-l amintesc cu siguranţă. L-am ales pentru că se potriveşte ca o mănuşă excursiei din care tocmai m-am întors: Anglia, Belgia, Olanda, Germania, Luxembug, Franţa. Totul în nouă zile.  
 
Când am ales traseul, decisivă a fost prima etapă, Anglia. În adolescenţă, aveam lungi discuţii cu fratele meu, pe tema “Dacă n-ai fi fost român, ce ţi-ar fi plăcut să fii?”. Doru răspundea sistematic “japonez”, datorită codului onoarei, care i se părea mai presus de orice. De altfel, şi-a respectat opţiunea – a practicat toată viaţa artele marţiale japoneze, cu tot ceea ce presupun ele.  
 
Răspunsul meu era invariabil “englez”, datorită umorului specific şi a spiritului de fair-play. Umorului spumos de tip latin i-am preferat totdeauna umorul englezesc, mai subtil, mai înclinat către ironie şi autoironie. Umoriştii mei preferaţi sunt Jerome K. Jerome şi P. G. Wodehouse. Vă închipuiţi cât de nerăbdător eram să ajung pe Tamisa, pe urmele celor “Trei într-o barcă”.  
 
După ce trupa de excursionişti s-a regrupat pe aeroportul din Londra, am început să-mi studiez colegii. Structura grupului e importantă, datorită ei, atmosfera întregii vacanţe poate fi una plăcută şi armonioasă sau, dimpotrivă, dizgraţioasă şi stresantă. Am constatat, în treacăt, că faţă de anii trecuţi, media de vârstă a scăzut. Cu toate astea, aproape nimeni nu era la prima ieşire, toţi colegii de autocar aveau la activ câteva capitale europene. Cu alte cuvinte, s-a format un fel de clan al excursioniştilor, oameni care muncesc un an ca să-şi poată satisface nevoia de ... Ei, aici e aici, nevoia asta diferă substanţial de la om la om. Am încercat o succintă clasificare.  
 
- Informaţii – sunt cei care studiază înainte de plecare traseul, citesc pe internet tot ce găsesc despre obiectivele posibile, cară după ei cărţi şi hărţi ... Evită distracţiile, preferă muzeele şi, după trei zile de Paris, constaţi că nu s-au plimbat niciun minut pe Champs-Élysées.  
 
- Dezinformaţii – ştiu câte ceva, dar lucrurile sunt atât de încurcate în capul lor, încât sub formula “am auzit că ... ” trântesc nişte enormităţi.  
 
- Neinformaţii – la plecare nu ştiu absolut nimic, coală albă. Pe parcurs se miră de tot ce văd, reţin toate amănuntele spectaculoase, dar nesemnificative. La terminarea excursiei, intră în categoria “dezinformaţi”.  
 
- Dezinteresaţii (“mie nu-mi plac pietrele) ”şi leneşii (“mai bine hai la o bere”) – sunt două categorii care, în circuite, sunt pe cale de dispariţie. Au venit doar pentru a face o plăcere partenerei dar, în concediul viitor, vor merge sigur într-un sejur cu “ultra all inclusive”.  
 
- Shopping-arii – nu le pot spune altfel, pentru că peste hotare niciodată nu se fac cumpărături, totdeauna se face shopping. Sexul predominant este cel feminin, iar raioanele vânate sunt cele de îmbrăcăminte şi parfumerie. O subcategorie importantă e formată din persoanele cu o armată de rude şi prieteni, cărora trebuie ne-a-pă-rat să le ducă suveniruri de peste tot.  
 
- Contabilii – sunt cei care bifează obiectivele. Ei stau cinci minute acolo unde alţii stau o oră. Important este ca, la întoarcere, să poată spună “Am făcut şi Luvrul, am făcut şi Notre Dame ... ”.  
 
- Colecţionarii – sunt o pacoste pentru partenerii lor. În ultimele excursii a trebuit să cumpărăm o a treia valiză pentru halbele şi şahurile mele. Da, dar i-aţi văzut vreodată pe Henric al VIII-lea şi Anne Boleyn pe post de rege şi regină? În plus, în cazul nostru era musai să-mi iau câte o halbă din fiecare ţară, doar sunt locuri renumite pentru berea lor. Pe lângă asta, linguriţele lui Leni nici nu se pun.  
 
- Amatorii de distracţii şi senzaţional – totdeauna vor prefera să meargă la London Eye în loc de National Gallery sau la Madame Tussaud în loc de British Museum. Un caz particular îl formează cei însoţiţi de copii – oameni de sacrificiu. Cuvântul “sacrificiu” nu e gratuit. Într-o seară, cel mai nervos tip din toată excursia era un tată întors de la Disneyland: “Toată ziua asta am făcut – am stat câte o oră la coadă ca să se dea două minute într-o jucărie. Sunt frânt de oboseală. Şi mai am acasă un băiat de trei ani, peste câţiva ani va trebui să-l aduc şi pe el”, a încheiat, plin de obidă.  
 
- Fotografii – se întorc acasă cu câteva mii de poze. Despre ei se spune că, la întoarcere, dacă îi întrebi “Cum a fost în excursie?” îţi răspund “Nu ştiu, n-am descărcat încă pozele în computer”. În categoria asta (o mie-două de poze) mă regăsesc şi eu. Înainte de plecare mi-am cumpărat un aparat nou, cel vechi avea obiectivul spart. Nefiind obişnuit cu menu-ul şi mesajele, am avut o surpriză. După ce am fotografiat “London Eye” (roata mare de pe malul Tamisei) mi-a apărut mesajul “Clipire detectată”. Concluzie: “Ia uite, Leni, cică Ochiul Londrei mi-a făcut cu ochiul!”  
 
Cum în fiecare oraş mare este prevăzut un tur cu autocarul, eşti obligat să faci poze din mers. După o jumătate de oră de fotografii, m-am adresat colegei de autocar din faţa mea:  
 
- Ioana, ai observat că pe faţada fiecărei clădiri din Londra scrie pe româneşte “Ieşire de siguranţă”?  
 
- Pe româneşte? Nu se poate.  
 
- Uită-te la poze!  
 
Ioana îşi studiază fotografiile pe LCD-ul aparatului şi constată că, într-adevăr, pe o bună parte din clădiri apărea inscripţia respectivă.  
 
- Cum se poate aşa ceva?  
 
Zâmbesc şi îi arăt cu degetul textul “Ieşire de siguranţă”, pe geamul autocarului.  
 
Dacă vrei să afli câte ceva despre colegii de excursie, îi studiezi într-un dormitor dintr-un palat regal. Unii se uită la patul cu baldachin şi, visători, se imaginează tolăniţi regeşte. Pe alţii îi vezi cum se apleacă să vadă mai bine oala de noapte. Unii se uită pe pereţi, la tablourile celor care, cu sute de ani în urmă, foloseau patul şi oala de noapte. În sfârşit, există şi persoane care se uită îndelung la oglinda mare din cristal de Murano. Aranjându-şi, discret, o şuviţă rebelă de păr.  
 
Evident, nimeni nu e reprezentantul absolut al unei singure categorii. Personal, în diverse procente, mă încadrez în majoritatea dintre ele.  
 
Apropo' de clanul turiştilor. Fraţilor, dacă vreţi să vedeţi lumea, mergeţi acum, peste zece ani n-o să mai puteţi. Deja, din cauza aglomeraţiei, la o bună parte din locaţii, statul la coadă poate dura mai mult decât vizitatul propriu-zis. Am întâlnit anul ăsta, mai mult decât în anii trecuţi, şiruri interminabile de chinezi – elevi, îmbrăcaţi în uniforme, disciplinaţi, care îţi amintesc de un muşuroi de furnici revărsat, în şiruri indiene, în căutare de hrană. Şi pericolul nu vine numai din China. Pe unul din vaporaşe, cei câţiva zeci de români ne-am pomenit faţă în faţă cu câteva sute de indieni gălăgioşi. Odată urnite cele două naţiuni imense, turismul va fi sufocat.  
 
Înainte de plecarea în excursie, circuitul prin atâtea ţări mi se părea o extravaganţă. Dar acum mă bucur că l-am ales, pentru că poţi face mai uşor comparaţii între atmosfere, obiceiuri, locuri, toate văzute într-un interval mic de timp. Aşa că, în loc să descriu impresiile în mod cronologic, prefer să o fac de-a valma, încercând să evidenţiez asemănările şi deosebirile. Mai mult, voi încerca, pe ici-pe colo, să descifrez cauzele şi motivaţiile deosebirilor, majoritatea avându-şi originea în secolele trecute.  
 
Toate marile metropole atrag imigranţii. Dar între Londra şi Paris mi s-a părut o diferenţă esenţială. Mă refer aici numai la africani şi asiatici, mai uşor de recunoscut. Deşi statisticile spun că în Londra, imigranţii din alte continente constituie cam o treime, iar în Paris o cincime, totuşi în centrul Parisului rasa neagră şi cea galbenă sunt mult mai vizibile decât în centrul Londrei. Motivul pe care îl bănuiesc este perioada în care a avut loc imigrarea. Londra, capitala unui imperiu unde soarele nu apune niciodată, a atras, precum o lampă, fluturi din toate colţurile imperiului încă din secolele trecute. Pe parcurs, aceştia au avut timp să se integreze, au servicii stabile şi sunt mai puţin prezenţi pe străzi. În schimb în Paris, marocanii, algerienii şi tunisienii au sosit masiv după al doilea război mondial. Aşa că îi vezi peste tot, zdrăngănindu-şi şiraguri de mici turnuri Eiffel, cu care îmbie turiştii.  
 
Un fenomen care m-a surprins prin amploarea lui este cultura de pub. În centrul Londrei, după ora 17:30, pub-urile se umplu cu tineri şi tinere în cămăşi albe şi costume negre care, după terminarea programului de lucru, socializează cu servieta la picior şi cu un pahar de bere în mână, de multe stând în picioare pe trotuar, în faţa pub-ului deja plin. Printre ei vezi uneori negri şi asiatici, în aceleaşi costume negre. Unitate în diversitate.  
 
La nivel de democraţie, Franţa republicană, cu cele câteva revoluţii la activ, cu deviza sa “Liberté, fraternité, egalité”, s-ar părea că deţine o supremaţie incontestabilă. Îmi permit să am altă părere – monarhia parlamentară din Anglia este superioară republicii prezidenţiale din Franţa. Aici iarăşi ne ajută istoria. “Magna Carta Libertatum”, care limitează puterea absolută a regelui, a fost obţinută de nobilii englezi în 1215. În Franţa, 500 ani mai târziu, Louis XIV declara emfatic “L'état, c'est moi”. Capul regelui englez Charles I a căzut în 1649, cu 130 ani mai devreme decât al lui Louis XVI. Şi de ce? Pentru că Charles I a îndrăznit să dizolve Parlamentul. Oamenii politici de azi, care încearcă să diminueze puterea Parlamentului, ar trebui să ia aminte. Politicienii vin şi pleacă, instituţia Parlamentului rămâne.  
 
Londra e renumită pentru toleranţa ei. Aici a înflorit rock-ul. Aici a apărut fusta mini. Totuşi, vezi peste tot cum toleranţa se îmbină cu conservatorismul, tradiţia cu modernismul, în proporţii care să nu deranjeze pe nimeni şi să facă viaţa plăcută tuturora. Analizând nivelul de toleranţă din diversele ţări pe unde am trecut, am tras concluzia că religia şi-a lăsat decisiv amprenta. Anglia a dat primele semne de independenţă a statului faţă de biserică încă de pe vremea conflictului dintre Henric al II-lea şi Becket. Iar Henric al VIII-lea a rupt-o complet cu Vaticanul, asumându-şi conducerea bisericii.  
 
Totuşi, dacă vorbim de toleranţă, exemplul cel mai izbitor este Olanda. Stat protestant prin excelenţă, în secolele trecute Olanda a oferit azil evreilor sefarzi din Spania şi hughenoţilor din Franţa. Astăzi, aici sunt legale prostituţia, eutanasia şi drogurile uşoare. Aici a avut loc prima căsătorie între doi bărbaţi. De altfel, efectul toleranţei este vizibil pe orice stradă. În Amsterdam, în cartierul felinarelor roşii, vezi femei dezbrăcate în vitrină. La colţuri de stradă, vezi pisoare care permit bărbaţilor să se uşureze în văzul lumii. La miezul zilei, vezi tineri care se împleticesc din cauza băuturii. Evident, primul gând care-ţi trece prin minte este că prea multă toleranţă strică. Dar, parşiv, apare un al doilea gând: nu cumva cineva face aici experimente pentru a stabili limita suportabilităţii? Dacă aţi trece pe lângă un asemenea pisoar public, s-ar putea ca mirosul să vă genereze şi domniilor voastre gânduri similare.  
 
Deşi vecine, deşi odinioară formau un stat unitar, Belgia este total diferită faţă de Olanda. Asta s-a văzut încă din secolele trecute, când Belgia a fost prima care s-a rupt din Regatul Ţărilor de Jos, obţinându-şi independenţa. Ulterior a fost urmată şi de Luxemburg. Astăzi, intoleranţa este mai vizibilă decât oricând. Flamanzii şi valonii sunt la cuţite şi e foarte posibil ca în curând să apară pe hartă două state în loc de unul singur.  
 
Unul din cele mai ciudate obiceiuri este mersul pe stânga din Anglia. Originea e atât de evidentă, încât te duce gândul că cei ciudaţi suntem noi, ceilalţi. Pe stradă, cavalerii trebuiau să fie în stare să se apere în orice moment. Ori, cum mai toţi erau dreptaci, pentru asta era necesar să meargă pe partea stângă.  
 
Ţineţi minte bancul cu poliţiştii care mergeau la etaj, într-un autobuz supraetajat? “Aoleo, noi nu avem şofer!” Ei bine, asta era senzaţia pe care o aveam de câte ori vedeam un autobuz din sens contrar. Mă uitam la locul şoferului, vedeam că nu e şi aveam o scurtă senzaţie de panică. La traversarea străzilor nu aveam mari probleme, municipalitatea prevăzuse dificultăţile străinilor şi, pe toate trecerile de pietoni, scriseseră pe jos “LOOK RIGHT”. Ca pietoni ne-am acomodat destul de repede, dar ca şofer, sunt convins că aş avea ziua şi accidentul.  
 
Una dintre urmările mersului pe stânga este faptul că în Anglia există fabrici care produc taximetre speciale, cu locul şoferului pe dreapta, cu două banchete pentru pasageri, faţă în faţă, cu paravan între şofer şi pasageri. Am întrebat despre asta după ce am observat că toate taximetrele sunt identice, iar marca îmi e complet necunoscută.  
 
Din punct de vedere arhitectural, Parisul este net superior Londrei. Nu mă refer la construcţiile reprezentative, aici Londra face faţă cu succes, cu ale sale Buckingham Palace, Big Ben, Tower Bridge, Tower of London, Westminster Abbey, St Paul's Cathedral, Trafalgar Square... Dar în Londra, străzile sunt mai înguste, trotuarele mai strâmte, pe ambele maluri ale Tamisei şi uneori, în plin centru, vezi alternând clădiri moderne, chiar zgârie-nori, cu clădiri în stil georgian, victorian sau elisabetan. Cu alte cuvinte nu există unitate, nu există o coerenţă arhitecturală. Impresia este accentuată de nenumărate gropi, peste tot se fac săpături în vederea Olimpiadei din 2012. Tot în acest scop se urgentează terminarea clădirii The Shard care, cu cei 310 m, va fi cea mai înaltă clădire din Uniunea Europeană.  
 
Altfel stau lucrurile în Paris, care e renumit pentru ale sale “grand boulevards”. Pe trotuarele largi, în faţa bistro-urilor, vezi două rânduri de măsuţe, cu scaunele orientate obligatoriu spre stradă. Nu găseşti niciodată o clădire de sticlă, lipită de una cu arcade, aşa cum vezi în Londra destul de des. În general, în central Parisului nu prea găseşti clădiri moderne, cele vechi -multe din ele palate sau cu aspect de palate- sunt impozante, aspectuoase şi bine întreţinute. Cartierele de zgârie-nori şi-au găsit locul în suburbii. Dar chiar şi acolo, arhitecţii au avut cochetăria ca noul Arche de la Défense, un zgârie-nori de forma unui arc de triumf modern, să fie aliniat cu axa deja existentă, formată din celebrul Arc de Triumf, bulevardul Champs-Élysées, Place de la Concorde, Jardins des Tuileries şi micul Arc de Triumf de la Luvru. Datorită spaţiilor largi, din oricare din extremităţi, le vezi pe toate aliniate, cu un zoom puternic.  
 
Explicaţia diferenţei dintre arhitecturile celor două metropole am găsit-o tot în istorie. Sistematizarea Londrei a fost imperios necesară după marele incendiu din 1666, care a mistuit două treimi din oraş. A fost însărcinat cu asta Charles Wren, un arhitect celebru la vremea lui dar, în mod evident, era mult prea devreme pentru a respecta rigorile ştiinţei moderne. În schimb, sistematizarea Parisului a fost efectuată două sute de ani mai târziu, din iniţativa împăratului Napoleon al treilea, de către o altă persoană devenită celebră pentru asta, baronul Haussmann.  
 
Semnificativă pentru mentalitatea ceor două popoare mi se pare o comparaţie între reşedinţele regale din afara capitalei, Castelul Windsor şi Palatul Versailles. Castelul Windsor este sobru, masiv, zidurile care îl împrejmuiesc dau impresia că principalul scop este cel de apărare, cuvântul cheie fiind piatra.  
 
Palatul Versailles este graţios, opulent, strălucitor, plin de opere de artă, este înconjurat de grădini amenajate artistic, principalul scop este distracţia, cuvântul cheie – poleiala.  
 
Ce au în comun cele două mari oraşe este dragostea pentru verdeaţă. În Londra, patruzeci la sută este zonă verde. În celebrele Hyde Park şi St James's Park vezi presărate pe iarbă nenumărate şezlonguri, puse la dispoziţie marelui public. Dacă nu ajung, te poţi tolăni direct pe iarbă, nu există tăbliţe care să interzică accesul.  
 
Parcurile văzute de mine în Paris, Jardin du Luxembourg şi Jardins des Tuileries, seamănă mai mult cu ale noastre – alei, băncuţe, fântâni arteziene, statui. În schimb, toate marile bulevarde sunt străjuite pe margine de unul sau două rânduri de copaci. Mai mult, pe clădirile de pe laturile bulevardului Champs-Élysées poţi vedea zone întinse de verdeaţă, la etajele superioare şi pe acoperiş.  
 
La capitolul arhitectură merită să menţionez şi celelalte oraşe vizitate. În oraşele belgiene -Bruges, Bruxelles, Mechelen- există obligatoriu în centru o aşa numită Grand Place, o piaţă imensă, încadrată de clădiri înalte, dintre care totdeauna cea mai impozantă este Primăria, cu un turn ascuţit, înălţat spre cer. Dintre ele, celebră este piaţa din Bruxelles care, din doi în doi ani, este acoperită timp de trei zile cu un covor imens de flori.  
 
De altfel, faptul că în Belgia, instituţia Primăriei este foarte respectată ne-a fost dovedit şi de un alt eveniment. În Bruges, în Grand Place, cânta o fanfară, înconjurată de un public numeros, deopotrivă localnici şi turişti.  
 
- Aşa e în fiecare zi?  
 
- Nu, astăzi e ziua de naştere a primarului.  
 
Amsterdam este tăiat de un păienjeniş de canale. Expresia nu este întâmplătoare, canalele văzute de sus seamănă cu un păianjen. Totuşi, după mine, nu îşi merită renumele de Veneţia Nordului. Dacă ar fi să găsesc ceva definitoriu, ar fi numărul incredibil de mare de biciclete.  
 
În Koln am văzut o clădire intrată în istoria parfumeriei - acolo a fost vândută prima apă de colonie din lume. De unde şi numele, Koln are ca denumire franceză Cologne.  
 
În Frankfurt, un oraş cu mulţi zgârie-nori, există două turnuri gemene, proprietatea Deutsche Bank, numite Debit şi Credit. Să mai spună cineva că nemţii nu au umor!  
 
Arhitectura oraşelor germane este, în general, destul de eterogenă, dar aici motivaţia constă în bombardamentele intense din timpul celui de-al doilea război mondial. Într-o biserică din Frankfurt am găsit o fotografie făcută de sus imediat după un bombardament. Singura clădire rămasă în picioare este biserica. Explicaţia o găseşti nu în divinitate, nici în milostenia aviatorilor, ci în pragmatismul acestora: cu turla ei înaltă, în stil gotic, biserica era un punct sigur de reper pentru următoarele raiduri.  
 
Pentru că veni vorba de biserici, le amintesc aici pe cele care m-au impresionat.  
 
Pe locul întâi aşez biserica unde au fost încoronaţi şi înmormântaţi regii Angliei – Westminster Abbey. Deşi veche de o mie de ani, a fost refăcută în mai multe rânduri. În interior se găsesc mormintele reginei Elisabeta I-a, dar şi ale unor personalităţi mai apropiate de zilele noastre, cum ar fi Darwin. Poţi vedea un colţ al poeţilor, cu memoriale pentru toţi marii poeţi englezi, în frunte cu Shakespeare.  
 
Pe locul doi ar fi catedrala din Koln, veche de aproape opt sute de ani. Este una din cele mai înalte din lume. În al doilea război mondial a fost lovită de câteva bombe, dar a rezistat. Totuşi, se văd urmele – este aproape neagră, cu excepţia unei mici suprafeţe de pe faţadă, care a fost refăcută.  
 
Abia pe locul trei aş aşeza St Paul's Cathedral deşi, ca mărime, este prima din cele văzute în acest circuit. Nu m-a impresionat prea mult pentru că mi se pare o imitaţie ştearsă a bazilicii San Pietro din Roma. Nu e vorba numai de dimensiunile colosale, sau de cupola care aduce cu cea a lui Michelangelo, dar până şi baldachinul din faţa altarului seamănă cu cel al lui Bernini. În schimb, am admirat mormintele somptuoase din criptă ale lui Nelson şi Wellington, comparabile ca măreţie cu cel al învinsului lor, Napoleon, din Domul Invalizilor.  
 
Despre bisericile din Londra ar merita amintite şi elemente de cronică mondenă. Nunta prinţului William cu Kate Middleton, din primăvara acestui an, a fost celebrată la Westminster Abbey, spre deosebire de nunta părinţilor, prinţul Charles şi prinţesa Diana, care a avut loc la St Paul's Cathedral, în urmă cu treizeci de ani. Să fie vorba de o superstiţie? Oricum, merită amintit că dintre cei doi prinţi, unul sau chiar amândoi au mari şanse să ajungă regi ai Marii Britanii.  
 
Remarcaţi că n-am spus nimic despre bisericile din Paris. Cel puţin Notre-Dame şi Sacré-Cœur ar merita să figureze în top, dar le mai văzusem, iar acesta este un top al impresiilor.  
 
În schimb, am văzut pentru prima oară Pantheonul din Paris. Două elemente merită amintite. De cupolă este agăţat un pendul, instalat de Foucault, care şi astăzi demonstrează mişcarea de rotaţie a Pământului. Cripta de la subsol este un imens mausoleu, unde se găsesc mormintele marilor oameni de litere şi nu numai. Voltaire, Jean-Jacques Rousseau şi Diderot stau la locuri de cinste. Pe o “alee” laterală îi vezi grupaţi în aceeaşi cămăruţă pe Alexandre Dumas, Victor Hugo şi Émile Zola. Stau şi mă întreb cât de interesante pot fi discuţiile dintre ei. Există şi o femeie, una singură, Marie Curie, alături de soţul ei, Pierre Curie.  
 
Pe frontispiciul Pantheonului stă scris „Aux grands hommes la patrie reconnaissante”. Mă gândesc că ar fi frumos ca, dacă se construieşte Biserica Neamului, sub acoperişul ei să fie aduse, din toate cimitirele, rămăşiţele pământeşti ale marilor oameni ai României. Nu e ceva necreştinesc, Alexandre Dumas a fost dus în Pantheon abia în 2002. De ce n-am avea şi noi Pantheonul nostru?  
 
Apropo' de marii oameni. Peste tot, itinerariile turistice trec pe la casele unde s-au născut sau au locuit marii oameni care au făcut cinste oraşului respectiv. În Bonn am văzut casa lui Beethoven, iar în Frankfurt a lui Goethe. Mă gândesc că, din motive turistice, deci lucrative, am putea pune plăcuţe pe casele Nadiei Comăneci, ale lui Gheorghe Hagi şi Ilie Năstase. Că de Creangă, Rebreanu şi Sadoveanu nu ştiu câţi străini au auzit. Ultimul bacalaureat ne-a dovedit că nici românii n-au prea auzit de ei.  
 
Ca să termin cu obiectivele turistice, aş aminti un pic şi de muzee. Spre deosebire de Luvru, care conţine la grămadă picturi, statui antice şi relicve arheologice, în Londra există două muzee distincte. National Gallery, foarte bine organizat, conţine exclusiv picturi. Am mers prin el pe sărite, ca o lăcustă, eu având în mână cartea care prezenta operele, iar Leni, harta muzeului. Dacă le iei la rând, nu-ţi ajung două zile, ori noi n-aveam planificate decât două ore.  
 
În British Museum găseşti adunate comori arheologice din toate ţările lumii. O bună parte din ele au fost furate la propriu, drept care şi astăzi Egiptul şi Grecia îşi revendică elemente de patrimoniu inestimabile, cam aşa cum tânjim noi după Cloşca cu pui.  
 
Ce e meritoriu la englezi este că toate muzeele de stat au intrarea liberă. Ceea ce, printre altele, te scuteşte de coada de la casa de bilete.  
 
Despre arta culinară nu vă pot povesti prea multe. La Paris, în Cartierul Latin, am mâncat ceva special, „galete complete”. Foarte bună, dar am plecat aşa cum recomandă doctorul, pe jumătate flămânzi.  
 
În Düsseldorf am comandat, utilizând transcrierea fonetică recomandată de ghid, “flancufe”, dar ospătarul a făcut pe nebunul şi mi-a întins menu-ul. Am găsit acolo denumirea reală, singura care se potrivea – “flammkuchen”. Când mi-a adus-o, mi-am amintit că e un fel alsacian, foarte bun de altfel, pe care îl mai mâncasem cu cinci ani în urmă, la Strassbourg, recomandat de un fost coleg de facultate.  
 
Dar experienţa cea mai frustrantă am avut-o într-o terasă din Bruges. Aveam la dispoziţie mai puţin de o oră, aşa că am încercat să negociez cu ospătarul. Reproduc dialogul în româneşte, engleza amândurora fiind imposibil de redat.  
 
- Putem mânca ceva repede?  
 
- Nu. Dacă vreţi repede, găsiţi un McDonald ceva mai încolo.  
 
- OK, din felurile pe care le aveţi, pe care îl puteţi prepara cel mai repede?  
 
- Omleta.  
 
Cum s-a dovedit mai căpos decât mine, am cerut lista de bucate şi am ales un fel care se termina cu “brugeois”. Am cerut şi două beri.  
 
- Medii sau mari?  
 
- Una medie şi una mare.  
 
De obicei cea mare era de jumătate de litru. Aici nu, asta era cea medie. Eu am primit o halbă de un litru, pe care m-am încăpăţănat să o beau în întregime, deşi eram în criză de timp. Cel mai tare am oftat când am cerut nota. 75 euro, foarte mult pentru nişte turişti cu bugetul limitat.  
 
În schimb, la nivel de bere am putut face toate comparaţiile posibile. În Londra am avut noroc, întâmplător tocmai primisem pe internet, cu o lună înainte, descrierea celor două metode principale de fabricat berea. Aşa că atunci când, într-un pub, am fost întrebat “Ale or lager?” am putut răspunde mândru “Ale”.  
 
În Düsseldorf am băut o foarte bună bere numită “altbier”. După culoare, uşor maronie, cred că era nefiltrată.  
 
Dar cea mai bună bere am băut-o în Belgia, la Mechelen. O bere locală, de concentraţie 9 grade.  
 
Tot belgienii sunt pe locul întâi şi la dulciuri. Am cumpărat în Bruxelles nişte bomboane de ciocolată delicioase, fabricate pe loc, în faţa ta.  
 
Dacă mă întrebaţi cum m-am descurcat cu limba, vă răspund – în prima parte, satisfăcător. E adevărat, engleza mea era mai bine înţeleasă în Belgia şi Olanda decât în Anglia, dar nu m-am plâns. Abia în Germania au început problemele. Aţi auzit povestea cu românul care a mers la Berlin cu maşina? Şi-a parcat-o pe o stradă laterală şi, înainte de a pleca să se plimbe pe jos, şi-a notat numele străzii, ca să o poată găsi mai uşor “Einweg”. Când a terminat cu plimbarea, a găsit mai multe străzi cu numele ăsta şi, interesându-se, a aflat că înseamnă “Sens unic”.  
 
Ei bine, ceva similar am păţit eu. În timp ce mergeam cu autocarul pe autostradă, mă uitam pe geam la indicatoarele cu numele oraşelor şi am găsit unul de care nu auzisem niciodată “Ausfahrt”. “Trebuie să fie un orăşel mic”, mi-am zis eu. Mic-mic, dar tot mergeam şi găseam indicatoare spre el. “Ia te uită, pe aici toate drumurile duc la Ausfahrt”. A durat ceva până să-mi dau seama că înseamnă “Ieşire”.  
 
Recitind, constat că sunt cârcotaş. Din toate ţările, cel mai bine m-am orientat în Germania. Am folosit hărţi locale în fiecare oraş şi pot afirma, fără dubiu, că cele mai bune sunt cele nemţeşti. Este marcată fiecare străduţă, oricât de mică. E adevărat că, pentru a putea citi harta, îţi trebuie o lupă. Mai mult, la fiecare colţ de stradă, fără excepţie, există un indicator cu denumirile străzilor. Numai analfabeţii se pot rătăci.  
 
În schimb, în Paris te uitai în jur şi vedeai numai denumiri de străzi care nu figurau pe hartă. Ginta latină se vede de la o poştă.  
 
După atâtea zile de folosit engleza, în Paris am început să am probleme. Pentru că, ce să zic, ştiam şi câteva cuvinte în franceză şi aveam pretenţia să le folosesc. În câteva rânduri am reuşit să-i derutez pe interlocutori. Îmi amintesc o întâmplare. Înainte de a urca în turnul Eiffel, i-am arătat plasatorului biletul şi l-am întrebat:  
 
- This is pour deuxieme?  
 
A stat două secunde pe gânduri. Nu pentru că n-ar fi înţeles, dar nu se hotăra cum să-mi răspundă – “Yes” sau ”Oui”.  
 
Trăgând linie, pot răspunde la câteva întrebări ipotetice.  
 
Dintre toate croazierele –pe Tamisa, pe Sena şi pe canalele Amsterdamului- cel mai mult mi-a plăcut cea de pe Rin.  
 
Dacă ar fi să mă stabilesc într-un oraş, între Londra cu toleranţa lui, Paris cu minunata lui arhitectură, patriarhalul Bruges şi Bruxelles cu berea şi cu ciocolata lui delicioasă, aş alege Düsseldorf. Mi-au rămas la suflet plimbarea pe faleza de pe malul Rinului, locuitorii care ies la promenadă sâmbătă seara, îmbrăcaţi în hainele cele bune, fanfara în jurul căreia se adună localnicii cu câte o halbă în mână, o agitaţie exact atât de liniştită cât să-ţi placă fără să te streseze.  
 
Iar acum, când s-a terminat, am o mare problemă: oare, dacă voi putea pleca şi anul viitor, către ce meleaguri să mă îndrept?  
 
iulie 2011  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Dacă e marţi, e Belgia / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1262, Anul IV, 15 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!