Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1257 din 10 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Pe urmele lui Michelangelo
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Am iubit artele plastice încă din copilărie. De altfel, era cât pe-aci să ajung arhitect şi nu inginer. În timpul facultăţii, o bună parte din puţinii bani de buzunar îi dădeam în librării pe albume şi cărţi de artă. Prima dragoste a fost Renaşterea, a doua Impresionismul. A treia n-a existat. Citeam tot ce găseam, de la "Vieţile celor mai buni arhitecţi, pictori şi sculptori italieni" de Vasari până la biografiile romanţate - "Bucuria vieţii" de Irving Stone, despre Van Gogh şi "Luna şi doi bani jumate" de Maugham, despre Gauguin. Dar impresia cea mai puternică mi-a lăsat-o "Agonie şi extaz" (tot de Irving Stone, un specialist al genului), despre Michelangelo. Din acel moment, sculptorul florentin a urcat în topul preferinţelor şi a rămas acolo până azi. Sculptor, pictor, arhitect, poet, nu şi-a irosit forţa şi talentul pe încercări eşuate sau perimate, precum Leonardo. Aproape tot ce a creat, a rămas, iar în sculptură este şi astăzi titanul incontestabil.  
 
Vă daţi seama cu câtă nerăbdare am aşteptat plecarea în Italia, în august 2009. Am recitit "Agonie şi extaz", am căutat pe google locaţia tuturor operelor de artă, am căutat pe hartă traseul excursiei şi am citit tot ce am găsit despre oraşele prin care urma să trecem.  
 
Plini de emoţie, ne-am urcat în avion. Retrospectiv, pot spune că funcţionarii de la Băneasa sunt mult mai eficienţi decât cei de la Napoli, aeroportul unde ne-am îmbarcat pentru înapoiere. Datorită unei taxe de ultimă oră –asigurarea pentru bagaje- am stat la două cozi interminabile şi era cât pe-aci să pierdem avionul. Ca să nu mai vorbesc de faptul că o doamnă fără bagaje nu figura în baza de date, drept care nu voiau să-i dea viza de înapoiere. Am tras concluzia că, dacă românii sunt urmaşii romanilor (teorie contestată în ultima vreme), sunt mai degrabă urmaşii celor din sudul peninsulei, cu care avem mai multe lucruri în comun.  
 
Dar cum nici românii nu sunt perfecţi, ne-am pomenit că pe biletele noastre scria Mr. Elena şi Mrs. Dan. Ca urmare, la coborârea din autobuzul care ne-a dus pe pistă, Leni a coborât prima şi mi-a întins mâna să mă ajute.  
 
În avion ai voie doar cu bagaje sub 8 kg. Unii profită de asta. Am văzut o familie cu 7-8 bagaje de mână, printre care şi un băieţel care a urlat tot timpul. Cred că mai fusese cu avionul şi urla preventiv, ca să nu îl doară urechile datorită diferenţelor de presiune.  
 
După aterizarea pe aeroportul din Verona, s-a reunit grupul cu care urma să străbatem Italia în autocar. Ghidă era o doamnă în vârstă, a cărei principală calitate era amabilitatea. Ştiam din alte excursii că ghizii trebuie să aibă două atribute de bază. Cel mai important - trebuie să fie buni organizatori, descurcăreţi în situaţii neprevăzute şi să ţină grupul în mână. Şi al doilea - să fie competenţi, să ştie multe informaţii despre obiectivele turistice şi să fie în stare să le împărtăşească. Ei bine, ghida noastră s-a dovedit încă din start o catastrofă la primul capitol. Avea defect telefonul mobil şi n-a reuşit până la sfârşit să facă rost de unul, chestiune care s-a dovedit un mare handicap pe durata excursiei. Despre lipsurile în organizare ale ghidei ne-am convins la Rimini, unde la hotel am găsit rezervate trei camere mai puţin. Era clar că trei familii vor merge la alt hotel, dar care familii? Ei bine, ghida n-a reuşit (nici n-a încercat) să impună un criteriu, se pierduse complet sub avalanşa reproşurilor. După vreo oră de parlamentări, timp în care cei câţiva care rămăsesem afară nu ştiam de ce se pierde vremea, Leni şi cu mine am format imediat un grup de trei familii gata să mergem la alt hotel. Ce ne unea? Aveam fiecare câte o sticlă de vin, luate împreună la o promoţie, iar singurul tirbuşon era la mine. Nu ne-a părut rău, am nimerit la un hotel de 3 stele şi a fost unicul mic dejun ca lumea. În rest, gemeam în fiecare dimineaţă. V-aţi dat seama, nu? Mâncam gem cu unt şi nimic altceva. Dar nu le poţi avea pe toate.  
 
Revenind la ghidă, ne-am lămurit că nici la capitolul informaţii nu strălucea. Stilul de prezentare aducea cu al unui profesor de religie – povestiri din Biblie, prelucrate pentru mintea unor copii. E drept, o parte din colegii de autocar chiar aveau mintea necesară. Ca să vă faceţi o idee, pe toată durata excursiei (chiar şi în Pompei), ne-a vorbit despre Sfântul Petru şi despre Sfântul Împărat Constantin mai mult decât despre toţi arhitecţii, pictorii şi sculptorii Italiei la un loc. Despre papi, mai deloc, pentru sunt catolici, iar adevărata religie e cea ortodoxă, nu-i aşa? Culmea e că aveam câţiva catolici în grup, care nu s-au simţit prea confortabil aflând, la 50 ani, că şi-au greşit religia. Tot de la ghidă am aflat o teorie nemaiauzită până atunci - rolul istoric al Imperiului Roman a fost răspândirea creştinismului. În momentul în care a cucerit un maximum de provincii şi a impus peste tot religia creştină, şi-a atins rolul istoric şi a început să decadă. Interesant, nu?  
 
La sfârşitul excursiei, mi-am imaginat aceeaşi excursie cu un ghid mai priceput. Şi am oftat, consolându-mă cu gândul că nu le poţi avea pe toate.  
 
Încă de la prima urcare în autocar, am început să-mi studiez colegii cu maximă curiozitate, pentru că unele exemplare îţi pot strica excursia. În final am ajuns la concluzia că am fost norocoşi – câţiva erau extrem de ciudaţi, dar una peste alta aveau totuşi comportări relativ benigne. Eu personal mă mai pot lăuda cu un mic noroc – în autocar, exact în spatele meu, stăteau două studente (dintre care una la arhitectură), cu care mai puteam schimba câte o vorbă despre artă. Mai era un profesor de matematică de treizeci şi ceva de ani, mare amator de excursii şi, în rest, doar persoane care treceau bine de 50 ani.  
 
Cele mai multe emoţii ne-a dat o doamnă în vârstă, singură, care la Milano, imediat după plecare, a dat ochii peste cap şi s-a cerut la spital. Ştia că e bolnavă, ulterior ne-a povestit că i se mai făcuse rău la o excursie anterioară, în Israel. Cu o plajă mare de sentimente, de la compasiune până la indignare şi cu stări la fel de diferite, de la resemnare la isterie, am pierdut vremea în jurul unui spital de urgenţă câteva ore, până i-au făcut un set de analize, o injecţie întăritoare şi i-au recomandat să plece acasă. Recomandare inutilă, doamna a rămas cu noi şi un întreg autocar s-a rugat pentru sănătatea ei pe toată durata excursiei. Singura urmare a incidentului a fost că în Torino am ajuns prea târziu şi n-am mai reuşit să vedem giulgiul lui Christos. Pentru mine n-a fost o pierdere atât de mare, dar aveam colegi care îl considerau unul dintre scopurile principale ale excursiei. Auzindu-i, am conchis că giulgiul lui Christos aduce mai mulţi turişti în Torino decât uzinele FIAT şi echipa Juventus la un loc.  
 
Câteva emoţii mi-a dat la început un tip bondoc, incult, gălăgios, despre care aveam impresia că e genul de mitocan agresiv. Până la urmă ne-am obişnuit cu el, turna atâtea glume, încât unele chiar îi reuşeau. Pe nevastă-sa am văzut-o în biserica Santa Croce din Florenţa, la mormântul lui Michelangelo, silabisind “pictori et architecto” şi trăgând concluzia:  
 
- Ia uite, ăsta a fost şi pictor şi arhitect!  
 
Chestia asta m-a amuţit complet, nu-mi închipuiam că printre cei care au dat destui bani să meargă în Italia, se poate găsi cineva care n-a auzit în viaţa lui de Michelangelo. Probabil avea şi ea calităţile ei, nu le poţi avea pe toate.  
 
Mai era o doamnă care ne-a intrigat, tipa fără bagaje. După câteva zile am remarcat că poartă bluze identice. Până mi-a atras Leni atenţia:  
 
- E aceeaşi bluză, la Verona şi-a pătat-o cu îngheţată.  
 
O altă colegă ciudată era doamna cu steguleţul. Încă de la început, văzând că în tururile de oraş, ghida agita un steguleţ deasupra capului, a insistat să ţină ea steguleţul. Ulterior ne-am dat seama de ce – îi era teamă să nu se rătăcească de grup. Lucru pe care l-a reuşit la Pisa, unde a trebuit să predea steguleţul pentru a merge la toaletă. Când a ieşit n-a mai văzut pe nimeni, s-a dus glonţ la locul de întâlnire, dar nici acolo nu era nimeni, pentru că era prea devreme. Drept care a intrat în panică şi a alergat un kilometru până la autocar. Când a venit ora de întâlnire, am constatat că lipseşte o persoană. Şi am format echipe de bărbaţi care au căutat-o ceva timp, până ne-am hotărât să mergem şi noi la autocar. La balamuc a contribuit şi absenţa celularului, despre care vorbeam mai devreme.  
 
Cred că nici cu banii nu se prea descurca doamna respectivă. Cum trebuia zilnic să adunăm bani pentru diverse bilete, şi cum doamna era cea mai săritoare din toţi, i-am sugerat să se ocupe ea de problemă. A dat înapoi, înfricoşată:  
 
- A, nu, să-i strângă domnul X, că e profesor de matematică.  
 
Dar să nu credeţi că sunt genul de om care consideră că toţi sunt nişte ciudaţi, în afară de el însuşi. Nu, şi eu sunt un ciudat. Sau mai exact, un rătăcit. Să vă povestesc. În Roma, de lene, ştiind că urmează să facem turul oraşului, am îndesat în poşeta soţiei celularul şi banii, păstrând asupra mea numai giornaliera – un bilet de călătorie valabil în ziua respectivă pe toate liniile. La coborârea dintr-un autobuz, m-am uitat în jur, cu capul în nori, câteva secunde. Când am coborât pe pământ, grupul dispăruse. Ştiind că urma să luăm metroul, am baleiat orizontul şi am zărit un M mare. Am coborât în subsol – grupul nicăieri. Ulterior am aflat că erau două intrări în subteran iar eu, evident, o alesesem pe cea greşită. Mi-am amintit spusele ghidei – că începem turul oraşului cu Piazza del Popolo. M-am uitat pe traseele de metrou. Pe una din linii, o staţie se numea chiar aşa. Am luat metroul, am coborât unde trebuia, am ieşit şi am întrebat o doamnă: ”Prego, Piazza del Popolo?” Am mers în direcţia indicată şi, în jurul unui obelisc egiptean, am zărit grupul. La exclamaţia cuiva “Uite-l!”, toţi colegii s-au întors către mine şi au început să aplaude, în timp ce eu mă îndreptam către ei cu mâinile ridicate, în semn de victorie.  
 
Mai greu a fost s-o liniştesc pe Leni care, când m-a văzut, cu o mână îmi dădea pumni şi cu cealaltă mă trăgea spre ea, să mă sărute. Tocmai se hotărâse să se întoarcă singură la hotel, pentru că nu vedea pentru mine nicio altă soluţie. Dar pentru moment, aproape plângând, făcea cu greu faţă acuzaţiilor:  
 
- Păi bine doamnă, de ce ţineţi toţi banii la dvs?  
 
Odată prezentat grupul, trebuie să fac o menţiune. E drept că acestea sunt pagini de jurnal, dar nu jurnal de călătorie. Nu intenţionez să prezint în mod cronologic trasee şi obiective, ci mai degrabă impresii şi sfaturi. Iată, de exemplu, un sfat – dacă ajungeţi a doua oară într-un loc, încercaţi să vă faceţi propriul traseu, indiferent de recomandările ghidului, pentru a vedea locuri noi. Este cazul nostru, care mai trecusem în 2006 prin nordul Italiei. De data asta, în Verona am intrat în Arena – un fel de Colosseum, utilizat şi astăzi pentru spectacole. În Veneţia, în loc să revedem Basilica San Marco şi Palatul Dogilor, am preferat să batem oraşul pe jos, parcurgând zeci de străzi înguste şi podeţe peste canale. În Milano am intrat în Scala şi am urcat pe Dom. Partea de sus -unică- mi se pare mult mai impresionantă decât cea de jos. Tot în Milano am vizitat Palatul Sforza, unde am văzut pentru prima oară o capodoperă a lui Michelangelo – una dintre cele trei Pieta.  
 
Un alt sfat. Dacă, în drumul vostru, aveţi posibilitatea să vă întâlniţi cu un prieten, nu ezitaţi, cu siguranţă nu îl deranjaţi. Gândiţi-vă că e plecat de ani de zile din ţară şi că îi va face plăcere să petreacă nişte ore plăcute cu cineva din România. Aşa am procedat acum câţiva ani, când m-am întâlnit la Strassbourg cu un fost coleg de facultate. Aşa am procedat şi acum, când m-am întâlnit la Veneţia cu Ina Cîrlan. Ne-am sincronizat la telefon şi, la coborârea de pe vaporetto în Piaţa San Marco, ne aştepta pe chei, împreună cu băiatul ei cel mic, Rareş. A stat cu noi o zi întreagă şi pot spune că, în mod cert, a fost cea mai agreabilă zi din Italia. Ina are spirit de observaţie, o conversaţie spumoasă, plină de umor şi o comportare degajată, lucruri care se reflectă şi în scrierile ei. I-am reproşat că nu mai apare pe site-urile literare şi mi-a dat explicaţia – are propriul ei blog, scaietina.com, pe care de atunci îl vizitez cu regularitate.  
 
La plecare, credeam că vom vizita o singură ţară, Italia. Ei bine, am reuşit să vedem patru. S-au adăugat Vaticanul (uitasem că e stat separat), San Marino şi, surprinzător, Elveţia. În traseu figurau cele trei lacuri mari din nord, Lugano, Como şi Maggiore. Mai exact, figurau câteva localităţi de pe malul lor, printre care şi Lugano. Care, spre surprinderea ghidei, e un oraş elveţian. Aşa că am trecut graniţa.  
 
În Lugano am făcut câţiva paşi, de unul singur, printr-un parc plin de flori. Deodată aud:  
 
- Singurel, singurel ?  
 
E drept, era una dintre colegele de autocar, dar mă pot mândri că am fost agăţat (şi) în Elveţia.  
 
Pentru că veni vorba de lacuri, menţionez că n-am ratat nicio ocazie – mi-am băgat picioarele în fiecare din ele. Leni îmi ştie mania şi pune totdeauna un prosop de picioare în sacoşa de voiaj.  
 
Dacă Renaşterea italiană a avut un loc de naştere, acela nu poate fi decât Florenţa. Nu voi enumera lungul şir de nume celebre care s-au născut sau s-au afirmat în Florenţa. În schimb, vreau să pomenesc (inclusiv în sensul creştin al cuvântului) pe cei care au monumente funerare în Basilica Santa Croce, după mine unul din cele mai celebre cimitire din lume: Michelangelo, Machiavelli, Dante, Galilei, Rossini, Ghiberti, Marconi, Fermi...  
 
În câteva oraşe italiene, Florenţa, Sienna şi Pisa (din păcate, la Sienna n-am ajuns), catedralele sunt compuse din trei clădiri grupate, dar distincte: domul (pentru slujbe), baptisteriul (pentru botezuri) şi campanilla (clopotniţa). Cel mai cunoscut triptic ar trebui să fie cel din Florenţa, unde cupola domului a fost proiectată de Brunelleschi, campanilla de Giotto, iar porţile baptisteriului au fost turnate în aur şi poartă semnătura lui Ghiberti. Totuşi, celebritatea universală a revenit altui oraş şi se datorează unei greşeli de construcţie – e vorba de campanilla catedralei din Pisa, cunoscută drept Turnul din Pisa.  
 
În Roma sunt câteva biserici care trebuie neapărat văzute. Prima dintre ele, San Pietro, aflată în Vatican, cu o suprafaţă totală de 15.000 mp, a fost multă vreme cea mai mare biserică a creştinătăţii, până în 1985, când a fost construită alta mai mare, în Coasta de Fildeş. Dar San Pietro e celebră nu în primul rând datorită dimensiunilor, ci datorită arhitecturii şi operelor de artă din interior. Arhitecţi au fost pe rând Bramante, Michelangelo, Rafael, dar datorită faptului că a proiectat elementul reprezentativ -cupola- este pomenit doar numele lui Michelangelo.  
 
Tot în Vatican se găseşte Capela Sixtină, o biserică mai mică, dar la fel de renumită. Acoperită cu fresce ale unor artişti celebri, este locul unde se întruneşte conclavul de cardinali pentru alegerea unui nou papă.  
 
Deşi aflate în Vatican, niciuna din aceste biserici nu este catedrală. Sediul diocezei papale este San Giovanni in Laterano, aflată la o oarecare distanţă. Este o biserică fastuoasă, din care mi-au rămas în memorie statuile celor 12 apostoli care domină, măreţi, partea centrală.  
 
O biserică aparte este San Paolo. Mi-a rămas în minte din două motive. În partea de sus se află un brâu de portrete ale tuturor papilor. Luminate sunt primul -Sfântul Petru- şi ultimul, cel în funcţie. Am colindat-o cu îndârjire dintr-o eroare – aveam impresia că se găseşte acolo o frescă de Michelangelo. Nu era, dar am găsit în părţile laterale nişte sacristii care, fiecare dintre ele, era mai mare decât o biserică ortodoxă.  
 
În drum către unul dintre ţelurile mele, San Pietro in Vincoli (voi reveni la asta), am dat de o altă biserică impresionantă, Santa Maria Maggiore. Face parte din marile biserici ale Romei. Mari ca dimensiuni, mari ca arhitectură, mari datorită operelor de artă din interior.  
 
Cu excepţia Pompeiului, care a rămas încremenit la nivelul anului 79, Roma e cam singurul oraş mare unde mai vezi vestigii ale antichităţii. Câteva lăcaşuri, precum Pantheonul, au fost transformate în biserici şi întreţinute în permanenţă. Am avut şi câteva surprize. În vârful Columnei lui Traian nu se găseşte Traian, aşa cum ştiam eu, ci Sfântul Petru, instalat acolo prin sec. XVI.  
 
La Colosseum am avut un ghid italian. Printre altele, ne-a spus că e un mare neadevăr faptul că acolo au fost sacrificaţi creştini. Ghida, care tocmai ne povestise în autocar despre martiriul creştinilor în Colosseum, a refuzat să traducă partea asta, dar norocul e că limba italiană e foarte apropiată de română. În schimb m-a şocat altă informaţie: în 106, după terminarea războiului, strămoşul nostru Traian a trimis la moarte în Colosseum 10.000 de strămoşi daci, pe durata a numai două săptămâni. Probabil, pentru a asigura caracterul latin al limbii române.  
 
La Vatican, uimitoare este în primul rând densitatea de opere de artă pe metru pătrat. Despre multe din ele ştiam de acasă – operele lui Rafael, Michelangelo, Bernini... Dar să văd zeci de săli şi culoare în care stau îngrămădite statui şi tablouri, din antichitate până în epoca modernă, la asta chiar nu mă aşteptam. Lăcomia papilor a fost inimaginabilă, s-ar putea umple zeci de muzee cu exponatele de acolo. Aici zicala nu se mai potriveşte, papii chiar au încercat să le aibă pe toate.  
 
Merită amintite câteva poduri celebre. În Veneţia - Ponte dei Sospiri, singurul care e tradus nu pod, ci punte. Puntea Suspinelor este cea prin care erau duşi condamnaţii din Palatul Dogilor, unde se găsea tribunalul, în închisoare. Tot în Veneţia – Ponte Rialto, cel mai mare pod peste Canal Grande.  
 
În Florenţa, peste Arno, Ponte Vecchio are o mulţime de magazine de bijuterii. Tot acolo există un obicei străvechi – la mijlocul podului, în jurul statuii lui Benvenuto Cellini, să prinzi de pod un lacăt încuiat, ca simbol al dragostei eterne. În fiecare săptămână, municipalitatea e obligată să taie kilograme de lacăte.  
 
În Roma se găseşte unul din cele mai frumoase poduri din lume - cel care, peste Tibru, duce la castelul San Angelo. Proiectat de Bernini, are pe cele două balustrade statui superbe.  
 
Fiecare din zonele italiene are specialităţile ei. În nord mănânci cea mai bună îngheţată. În sud – cea mai bună pizza. La San Marino, specialitatea casei este un lichior de migdale, celebrul Amaretto. La Capri, Limoncello, un lichior de lămîie foarte bun. Roma mi-a rămas în memorie pentru apă. Nu mă refer la fântânile celebre, cele din Piaţa Spaniei, Piaţa Navona şi inegalabila Fontana di Trevi, ci la faptul că peste tot găseşti cişmele în care curge apa în permanenţă, o apă rece şi gustoasă. Vă daţi seama ce înseamnă asta pentru nişte turişti veşnic transpiraţi, care bat oraşul pe jos, în luna august ?  
 
Revin la pizza, pentru a povesti o întâmplare petrecută lângă Napoli. Ne aşezăm la o terasă, pentru masa de seară. În meniu, toate preţurile erau relativ normale, cu excepţia pizzei, mult mai mari decât cele obişnuite. După câteva minute găsim explicaţia – unitatea de măsură era metrul. Ne uităm în jur şi vedem, lângă o masă alăturată, un cărucior cu o tavă plină cu un dreptunghi de pizza, de un metru şi jumătate lungime. Ospătarul venea periodic şi umplea farfuriile cu pătrate decupate din tavă. Când a venit la noi la masă, am încercat să-i explic:  
 
- Due pizza, una quatro stagioni e una calzone, ma non la metru...  
 
- A, piccola !  
 
- Si, si, piccola ! am exclamat eu, fericit că m-am făcut înţeles.  
 
Ei bine, e drept că pizzele aduse erau rotunde şi nu pătrate, dar numai piccole nu erau. La sfârşit, dacă tot n-am mâncat tot, am regretat că n-am comandat un metru de pizza.  
 
Tot lângă Napoli am avut parte de un lucru imposibil în Constanţa – am stat la o terasă pe malul mării, în faţă cu o halbă de bere şi am admirat cum se scufundă soarele în mare. În Constanţa am văzut zeci de răsărituri din mare, dar niciodată un apus. Nu le poţi avea pe toate.  
 
Folosesc tot timpul expresia “lângă Napoli”, pentru că în oraşul Napoli am stat foarte puţin. Am debarcat de pe vaporaşul care ne-a adus de la insula Capri, ne-am plimbat jumătate de oră prin oraş, după care am mers la aeroport. Amintindu-mi expresia “Vedi Napoli e poi muori”, am răsuflat uşurat – nu se poate spune că am văzut Napoli, deci urma să mai trăiesc câţiva ani.  
 
Spre sfârşitul excursiei am început să trag concluzii. Mi-am dat seama de ce înfloreşte turismul italian. Nu pentru peisaje, deşi nu sunt de lepădat. Nici pentru vestigiile antice, deşi Italia se poate oricând compara cu Grecia. Turismul italian are două categorii de agenţi de prim rang. Mai întâi cohorta de sfinţi – San Pietro, San Marco, San Giovanni, San Paolo, San Francesco (Assisi trăieşte de pe urma lui), San Lorenzo, San Marino... Toate nume sfinte, dar şi laice – nume de pieţe, de oraşe, chiar şi un nume de stat. Să nu uităm că, orice s-ar spune, Roma este capitala creştinismului.  
 
A doua legiune e formată din artişti, şi mă refer aici numai la cei plastici - pictori, sculptori şi arhitecţi (deşi la literatură şi muzică sunt tot pe primele locuri) – Giotto, Brunelleschi, Donatello, Boticelli, Bramante, Leonardo, Michelangelo, Rafael, Bernini, Cellini... Toţi au muncit sute de ani, iar rezultatele se găsesc peste tot. Oriunde te întorci vezi o statuie, şi nu e vorba doar de palate sau biserici, ci într-o piaţă, la o fântână, într-o nişă de pe faţada unei case obişnuite...  
 
E adevărat, mai contribuie ceva – o reţea impresionantă de autostrăzi. Expresia “Toate drumurile duc la Roma”, apărută în antichitate, este cât se poate de valabilă şi astăzi. Şi, amintindu-mi cât de bolnavă de vărsat era şoseaua care face legătura între Bucovina şi Maramureş, prin pasul Prislop, mi-am dat seama că nu se poate face turism fără infrastructură. Nu poţi trimite pe acolo un autocar cu turişti străini.  
 
Aşa cum am început, aşa termin – cu Michelangelo. Datorită lui, oraşele pe care le aşteptam cu nerăbdare erau Florenţa şi Roma. Şi nu m-au dezamăgit, am realizat tot ce mi-am propus. E adevărat, pentru asta i-am târât după mine, până am făcut băşici în tălpi, nu numai pe Leni, dar şi o altă familie de braşoveni, cu care am făcut cuplu. În Florenţa, pe lângă David, am mers la Capella di Medici şi am văzut Ziua şi Noaptea, Amurgul şi Aurora. La plecare, autocarul a făcut un popas în Piazza Michelangelo, plasată pe un deal, de unde ai o panoramă a întregului oraş. Piaţa se numeşte aşa pentru că are în centru un grup statuar, cu copii în bronz după statuile lui Michelngelo.  
 
E adevărat, în Florenţa n-am intrat în Galeriile Uffizi, pentru că era închis. N-am intrat nici în Muzeul Academiei - din lipsă de documentare prealabilă, am ajuns după ora închiderii. Dar astea nu mi le propusesem din ţară. Şi apoi, nu le poţi avea pe toate.  
 
La Roma, în catedrala San Pietro, am stat minute în şir în faţa celei mai celebre Pieta din lume. După care mi-a înţepenit gâtul în Capela Sixtină, privind tavanul cu Crearea lui Adam. Tot în Capela Sixtină, pe peretele din fund – Judecata de Apoi, o frescă în care personajele lui Michelangelo, pictate nud, au fost ulterior îmbrăcate de către un papă pudibond.  
 
A doua zi, după turul oraşului, făcut în grup, am luat-o la pas către biserica San Pietro in Vincoli, unde am rămas extaziat în faţa uneia din statuile mele preferate – Moise.  
 
E adevărat, nu le poţi avea pe toate. Dar în excursia asta, am avut mai mult decât în toate visurile mele din tinereţe. Şi pentru asta, mulţumesc lui Dumnezeu. Acelui Dumnezeu de care, în Italia, m-am simţit mai aproape decât oricând, printre altele şi datorită lui Michelangelo.  
 
iulie 2009  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Pe urmele lui Michelangelo / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1257, Anul IV, 10 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!