Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1252 din 05 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

España es diferente
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La prima vedere, titlul vrea să spună că Spania este altfel decât celelalte ţări. Expresia era la un moment dat chiar un slogan turistic.  
 
Aşa, ca o paranteză, există aici un sâmbure de adevăr, dar într-un mod complet particular. Excursia în Spania, din care abia m-am întors, a fost diferită de toate celelalte. Bine organizată, fără acele mici scăpări care pe unii îi sâcâie, iar pe alţii îi scot din minţi. Hoteluri elegante, cu personal serviabil şi cu mic dejunuri care te făceau să-ţi depăşeşti sistematic cota planificată de calorii (o fi corect mic dejunuri? n-ar trebui un acord acolo – mici dejunuri?). Colegi de autocar relativ tineri, deci rezistenţi la efort, cu educaţie şi cultură peste medie. Un şofer profesionist, care punea o muzică pe alese şi care, contra unui euro, avea tot timpul în frigiderul autocarului un stoc de sticle – apă plată, apă minerală, bere. Un ghid... aici voi insista mai mult, ghidul e personajul principal al povestirii.  
 
La aterizarea pe aeroportul din Madrid, ne-a întâmpinat un tip care, la prima vedere, părea absolut banal – cam la 55 ani, cu un pic de burtică şi un cerculeţ de chelie în vârful capului. Purta, ca de altfel pe toată durata excursiei, pantaloni scurţi, sandale pe piciorul gol şi un tricou schimbat zilnic, dar neapărat cu dungi orizontale.  
 
Însă în autocar, când a început să vorbească, ne-a cucerit pe toţi. Avea un stil inconfundabil - vorbea liber, fără notiţe, prezenta informaţiile cu un limbaj nepretenţios, repeta de multe ori primul cuvânt din frază (“Şi-atuncea? Ei, şi-atuncea maurii...”), făcea multe divagaţii dar nu pierdea niciodată şirul (“Închidem toate parantezele şi ne întoarcem la plecarea lui Columb...”), introducea exact atâta redundanţă încât să fixeze mai bine, dar să nu plictisească, iniţia mici dialoguri pentru a menţine atenţia trează (“şi romanii au ajuns să controleze întreaga Mediterană, încât îi spuneau, ştie cineva cum îi spuneau Mării Mediterane? ei, ia să vedem... exact – mare nostrum”)... Surprinzătoare era nu abundenţa de informaţii, care dovedea un studiu sistematizat şi o bună memorie, ci faptul că datele nu erau disparate, ci formau un tot. Istoria şi geografia diverselor provincii, arhitectura, pictura, toate erau prezentate nu fragmentat, ci în strânsă legătură. Obiceiurile şi arta culinara depind de situaţia geografică, arhitectura e o urmare directă a istoriei, diversitatea e dată de factori care se întind de-a lungul a mii de ani. Înainte de a ajunge într-un oraş, ţinea o mică prelegere despre provincia respectivă, care se termina invariabil cu un ropot de aplauze.  
 
După vreo două zile, am avut o mică discuţie cu câteva doamne din autocar.  
 
- Cred că domnul Dan e profesor de istorie, spuse una dintre ele, impresionată de uşurinţa cu care jongla cu anii diferitelor evenimente.  
 
- Nu cred, ştie la fel de multe despre geografie, despre arhitectură, despre istoria artelor, i-am răspuns eu. Mai degrabă e autodidact. Iar după cum reuşeşte să le sintetizeze, aş zice că e inginer - mă dădui eu mare.  
 
- S-o crezi tu, îmi râse în nas nevastă-mea.  
 
Peste câteva zile l-am întrebat şi am constatat că nu eram departe de adevăr. Domnul Dan terminase facultatea de cibernetică la ASE şi, până la revoluţie, a lucrat într-un centru de calcul, ca şi mine.  
 
Dar nu cucerea numai cu puterea de sinteză, ci mai ales cu faptul că transmitea, pe lângă informaţii, şi simţăminte. Petrecea în Spania aproape jumătate din timp şi se vedea că a ajuns să iubească locurile. Când am ajuns seara în Sevilla, înainte de coborârea din autocar, ne-a făcut o invitaţie (pe care a repetat-o şi în alte oraşe):  
 
- Avem mâine dimineaţă planificat un tur pietonal prin oraş. Dar eu vă propun să vă cazaţi, să vă refaceţi o oră, după care să mergem şi în seara asta la o plimbare. Sevilla, noaptea, arată magnific.  
 
După care, ceva mai târziu, arătându-ne o clădire:  
 
- La nivel de oraşe, dacă ar fi să mă stabilesc în Spania, aş oscila între Madrid şi Valencia. Poate că ar intra şi Sevilla în discuţie. Dar când e vorba de clădiri nu mai am niciun dubiu, uitaţi-vă la aceasta, e clădirea mea preferată. Priviţi cât de frumos se îmbină stilurile, renascentist cu neomudejar!  
 
Paranteză. Neomudejar e stilul arhitectonic ce se trage din cel de origine maură – mudejar (citeşte mudehar). Spania e plină de asemenea clădiri, cu cărămidă aparentă, balcoane din fier forjat, decoraţii viu colorate.  
 
Prin oraş, domnul Dan mergea în pas alert, fără să agite vreun steguleţ sau alt semn distinctiv. Spunea că are motoraşe la sandale. Grupul îl urma cu acelaşi pas alert, fără a se risipi, pentru a nu pierde explicaţiile pe care le dădea la diverse opriri. Reuşea să impună ordinea şi punctualitatea fără efort, lucru absolut esenţial într-un circuit în care întârzierile se cumulează şi duc la pierderea ultimelor vizite planificate în ziua respectivă.  
 
În Catedrala din Toledo, ne-a îndemnat să intrăm cu toţii într-o cămăruţă care conţinea tezaurul:  
 
- Haideţi, că încăpeţi cu toţii, pentru că sunteţi oameni buni.  
 
M-am uitat la el, întrebător:  
 
- Ce e chestia asta, de ce oamenii buni încap într-un loc strâmt ?  
 
A zâmbit şi mi-a şoptit:  
 
- Pentru că suntem puţini.  
 
Închidem toate parantezele şi revenim la titlu. Primele cuvinte ale domnului Dan au fost: ”Seniorites e caballeros, senioras e seniores, buenas dias. Dacă observaţi, spaniolii spun nu o zi bună, ci la plural - zile bune. Încep cu un lucru important de ştiut, pe care vă rog să îl aveţi în vedere pe toată durata excursiei - España es diferente. Veţi vedea că sunt multe provincii, fiecare cu istoria ei, cu arta ei, cu obiceiurile ei, sunt multe tipuri de relief, multe influenţe, multe limbi şi dialecte”. Mi-am dat seama că semnificaţia pe care i-o acorda expresiei era de fapt “în fiecare provincie, Spania e altfel”. Şi pe tot parcursul excursiei, mi-a devenit clar că, mai ales din cauza diversităţii, Spania e într-adevăr altfel decât celelalte ţări.  
 
España es diferente... Motivele se pierd în negura istoriei. Spania a fost populată de o mulţime de naţii – iberi, liguri, celţi, fenicieni, cartaginezi, greci, romani, vizigoţi, evrei, mauri... Diversele provincii au suferit influenţe în mod diferit. Fenicienii, cartaginezii şi grecii au întemeiat colonii mai mult pe coaste, precum la noi Tomis, Callatis, Histria. Vizigoţii (mai general spus, germanii) au lăsat urme mai ales în nord. Maurii – mai ales în sud.  
 
Cu ocazia asta mi-am lămurit o problemă care mă frământa. Ştiam că maurii au cucerit o bună parte din Spania şi au rămas acolo câteva secole, dar nu ştiam cum s-a ajuns la asta. De ce numai în Spania ? Ei bine, nu s-ar fi dus ei, dar au fost chemaţi. Pe la anul 700, într-unul din multele regate din sudul Spaniei, doi pretendenţi se luptau pentru tron. Unul dintre ei, simţind că pierde, a chemat în ajutor un trib de mauri din Africa, pe post de mercenari. Aceştia au venit, au învins, dar le-au plăcut meleagurile atât de mult, încât au rămas şi, în şapte ani, au cucerit aproape toată peninsula iberică. Cu excepţia unui mic regat în nord- vest, Asturia, care a rezistat şi de unde a început recucerirea Spaniei de către creştini – Reconquista, pe durata a aproape 800 ani.  
 
Un eveniment cu urmări decisive a fost o căsătorie regală – probabil cea mai importantă din istoria Spaniei. În 1479 şi-au unit destinele (şi cu asta au influenţat în mod decisiv destinul Spaniei pentru multe secole) Isabela de Castilla şi Ferdinand de Aragon. Nu numai că în felul acesta s-au unit cele mai importante regate, dar au format un cuplu de mare succes. Se completau perfect, Isabela era creierul, Ferdinand – pumnul. Au finalizat Reconquista, cucerind Granada, ultimul bastion al maurilor. După care, liniştiţi din punct de vedere militar, i-au dat atenţia cuvenită lui Columb, refuzat până atunci de toate celelalte case regale. Se zice că Isabela, pentru a putea finanţa expediţia către Indii, şi-a vândut cea mai preţioasă coroană. A fost, probabil, cea mai bună investiţie din istorie. În câteva decenii, Spania a devenit imperiul unde soarele nu apune niciodată. E adevărat, don Cristobal Colon este unul din cele mai respectate personaje. În Madrid şi Barcelona, cele mai înalte şi fastuoase monumente îi sunt dedicate. În catedrala din Sevilla, unde este îngropat, poţi vedea un grup statuar unde sicriul lui Columb este purtat de patru regi.  
 
O altă problemă care m-a frământat şi pe care am reuşit să mi-o explic abia acum este – de ce inchiziţia spaniolă a fost atât de dură. E adevărat, în Evul Mediu, diferendele religioase s-au soldat cu valuri de sânge în întreaga Europă. Dar inchiziţia a făcut ca, prin comparaţie, să gândeşti iar şi iar - España es diferente. Ei bine, de data asta e numai o diferenţă aparentă. Dacă stai bine să te gândeşti, totul pleacă de la concepţia creştină că oricine nu e botezat e păgân şi că e preferabil să îi salvezi sufletul, cu riscul de a-i distruge trupul. Creştinii au fost cei mai fervenţi misionari, nicio altă religie nu şi-a trimis preoţii pe întreg globul, şi asta din generozitate, pentru că voiau să-l salveze de iad şi pe ultimul băştinaş din Pacific. Prin comparaţie, musulmanii erau nişte indiferenţi. În Spania, pe vremea maurilor, coexistau trei religii fără nicio problemă – musulmani, creştini şi iudei. Unii numesc asta toleranţă, dar eu afirm că este indiferenţă şi chiar egoism – voiau să păstreze raiul musulman numai pentru ei. Ei bine, în momentul în care cei supranumiţi „regii catolici” –Isabela de Castilla şi Ferdinand de Aragon- au cucerit ultimul bastion maur, au hotărât că în Spania este permisă o singură religie, cea creştină. Mai exact, cea catolică. Maurii şi evreii aveau de ales – să se creştineze sau să plece. Maurii, în cea mai mare parte, au plecat înapoi în Africa. Dintre evrei, care aveau la vremea aceea o comunitate importantă, au plecat numai o parte, majoritatea a rămas în Spania şi s-a creştinat. Dar evreii erau în permanenţă suspectaţi (uneori, pe bună dreptate) că s-au creştinat numai de formă şi că îşi practică în secret ritualurile iudaice. Pentru a-i salva de iad, „regii catolici” au înfiinţat inchiziţia şi l-au numit mare inchizitor pe Torquemada. Mai departe ştiţi ce-a urmat – torturi, autodafeuri...  
 
España es diferente. În fiecare provincie există mâncăruri şi băuturi specifice. În interiorul ţării, alimentul cel mai răspândit este şunca – în spaniolă jamon (citeşte hamon). Din cele mai vechi timpuri există reţete care o menţin nealterată chiar şi la 40 grade. În Madrid există restaurante ce se numesc Museo del Jamon, în care vezi atârnând pe lângă pereţi zeci de jamboane. Când te apropii de mare, încep să îţi fie recomandate diverse feluri de peşte şi fructe de mare. Am mâncat un bacalao (cod) delicios şi un trucha (păstrăv) foarte bine gătit. În Valencia, e renumit felul numit paella valenciana – un fel de ghiveci în care găseşti peşte, fructe de mare şi chiar bucăţi de pui.  
 
Băutura specifică este sangria, alcoolică şi răcoritoare în acelaşi timp. Am băut în multe oraşe, dar singurul loc unde m-a încântat cu adevărat a fost Sevilla.  
 
Vinul cel mai bun este cel de Rioja. Dar fiind vară, am băut mai mult bere – cerveza. Cu o excepţie – am participat la o degustare de şampanie - cava, la cramele Codorniu.  
 
España es diferente. Poate că ideea este cel mai bine reflectată de structura administrativă. Există 50 de provincii, grupate în 15 comunităţi autonome. Care comunităţi sunt chiar mai autonome decât statele din SUA – fiecare are parlament, guvern, drapel, legislaţie proprie. Dar spre deosebire de SUA, în Spania câteva dintre comunităţi au tendinţa permanentă de creştere a autonomiei, până la obţinerea independenţei. Şi nu e vorba în primul rând de Ţara Baştilor, unde atentatele au cam încetat, de când a fost obţinută colaborarea poliţiei franceze. E vorba mai ales de Catalonia care, după ce a trecut de etapa plăcuţelor bilingve, a votat de curând ca singura limbă oficială, în şcoli şi instituţii publice – limba catalană. E adevărat, catalana diferă substanţial de castiliană, cea care e cunoscută peste tot drept limba spaniolă. Câteva exemple – în muzee, ieşirea e indicată “Salida” în Madrid şi “Sortida” în Barcelona. Palat se zice “Palacio” în Madrid şi “Palau” în Barcelona. Observaţi influenţa limbii franceze?  
 
Catalanii sunt naţionalişti şi republicani. Culmea e că autonomia au obţinut-o de la regele Juan Carlos. Pe vremea lui Franco, dictator cu mână de fier, nici măcar slujbele religioase nu erau permise în limba catalană. E adevărat că în perioada lui Franco, Spania era cam izolată din multe puncte de vedere. După revenirea monarhiei şi, simultan, a democraţiei, s-au schimbat lucrurile. Iar după intrarea în Uniunea Europeană, au început să curgă fondurile, care au schimbat complet faţa Spaniei. Autostrăzi, modernizări de oraşe, investiţii în agricultură, fiecare eurocent a fost folosit eficient.  
 
España es diferente. Nu sunt două oraşe la fel.  
 
Madrid e o capitală modernă, care se extinde în permanenţă. Are bulevarde largi, clădiri impunătoare, chiar imperiale, un stadion modern (Santiago Bernabeu), blocuri turn ameţitoare, atât prin înălţime, cât şi prin alură, muzee renumite (cine n-a auzit de Prado), pieţe (Castilla, Espana, Oriente, Neptun, Cibeles, Colon, Mayor, Puerta del Sol), parcuri şi monumente... Are un Palat Regal care-ţi taie răsuflarea şi o gară, Atocha, unică prin colţul de verdeaţă din interior. Pentru Escorial, din păcate, n-am avut timp. Şi mai are Madridul ceva – o reţea subterană de şosele, compusă din trei inele concentrice, care degrevează traficul rutier astfel încât ambuteiajele au fost eliminate chiar şi în orele de vârf.  
 
Toledo şi-a păstrat parfumul de oraş medieval. Păstrând proporţiile, aduce cu Sighişoara noastră. Străzi înguste, case cu arhitectură de epocă, majoritatea în stil mudejar, multe magazine cu săbii în vitrină şi cu bijuterii damaschine. Şi mai are Toledo ceva care îl face unic – catedrala numărul unu a Spaniei. Este numărul unu în primul rând din punct de vedere administrativ - Toledo este centrul religios al Spaniei. Dar este numărul unu şi ca frumuseţe, mă refer la interior, pentru că în exterior pare cam neterminată. Decoraţiile interioare sunt unele bogate şi somptuoase, altele graţioase şi originale. Din păcate, e singura catedrală unde nu se pot face fotografii.  
 
Sevilla a renăscut în 1929, când a fost organizată acolo Expoziţia ibero- americană. Pot fi admirate şi acum câteva pavilioane, dar cele mai spectaculoase sunt cele 50 de standuri, câte unul pentru fiecare provincie.  
 
Oraşul propriu-zis îmbină în mod armonios vechiul cu noul. Partea veche este în mod cert mai interesantă. Există, ca aproape în fiecare oraş din sud, un cartier evreiesc, cu străduţe înguste, pline de magazine şi mici terase. Mai există un turn celebru, Giralda (citeşte Hiralda), care iniţial a fost minaretul unei moschei. Muezinii urcau până sus călare, turnul e prevăzut în interior cu un plan înclinat în spirală. Deşi moscheea a fost dărâmată de creştini (pe locul ei există acum o catedrală în stil gotic), Giralda a rămas, era bun ca turn de observaţie.  
 
Mai există ceva de văzut neapărat – Alcazar (citeşte Alcasar). Alcazar înseamnă palatul califilor şi există palate numite Alcazar în multe oraşe din Spania. Particula “al” este un sufix arăbesc, prezent în multe alte cuvinte – Alhambra, algebra...  
 
Dacă ai timp, poţi face o călătorie cu vaporaşul pe Guadalquivir. Staţia de plecare este la Turnul de aur, o altă celebritate a Sevillei. Treci pe sub o mulţime de poduri, construite de arhitecţi faimoşi. Am reţinut un nume - Eiffel.  
 
Cordoba a avut momentul lui de glorie în vremea maurilor, când era capitala califatului. Pe vremea aceea, cu 300.000 locuitori, era cel mai mare oraş din Europa. Era nu numai capitala administrativă, dar şi capitala artelor, a ştiinţelor, a medicinei şi filozofiei. Imaginaţi-va că pe vremea aceea, într-o vreme când nobilii din Franţa şi Anglia se spălau o dată la câteva luni, în Cordoba erau 700 terme publice.  
 
Astăzi, atracţia Cordobei este Mezquita, o moschee imensă care, atunci când a fost construită, era a doua din lume. E imensă ca suprafaţă, nu ca înălţime, pe vremea aceea nu aveau ştiinţa înălţării pe verticală. E una din puţinele moschei pe care creştinii n-au dărâmat-o după cucerirea unui oraş. În schimb au făcut altceva: în mijlocul moscheii (imaginaţi-vă un pătrat mic în mijlocul unui pătrat mare) au spart tavanul şi au înălţat o biserică. Fără ziduri, treci dintr-una în alta pe neobservate.  
 
Granada, mai mult decât toate oraşele din sud, a suferit masiv influenţa maură. În ultimii 250 ani ai prezenţei maure în Spania, Granada era capitala micului regat arab tolerat într-un colţ al ţării.  
 
Momentele care îţi rămân şi le estompează pe toate celelalte sunt cele ale vizitării Alhambrei. Alhambra (citeşte Alambra) nu e un palat, ci un grup de câteva palate cu arhitecturi total diferite, având pe una din laturi un lanţ de verdeaţă, Grădinile Generalife. Dintre toate, mai spectaculos este palatul maur, plin de arabescuri (doar de aici vine numele, nu?), de ceramici şi stucaturi aplicate, cu motive florale, geometrice şi caligrafice.  
 
Valencia este un oraş de vis, poate fi uşor plasat pe locul întâi, din multe puncte de vedere. Deşi are clădiri impozante, cu arhitecturi diverse şi rafinate, deşi este al treilea oraş al Spaniei, nu are agitaţia şi ritmul trepidant specifice oraşelor mari. Este un oraş liniştit, nimeni nu e nervos, nimeni nu se grăbeşte. Cetăţenii îşi iubesc oraşul, o întreagă piaţă este placată cu marmură roşie. Aici, un turn-clopotniţă asemănător cu Giralda, este alintat El Miguelete. Mai pe româneşte, Mihăiţă. Gara de Nord are decoraţii mai fastuoase decât multe palate.  
 
Şi mai am o dovadă a dragostei pentru oraşul lor. La un moment dat, râul care provoca dese inundaţii a fost deviat în afara oraşului şi, pe locul rămas, municipalitatea a hotărât să construiască o autostradă. Dar un arhitect, Calatrava, astăzi celebru, a venit cu un proiect de construcţie a unui ansamblu arhitectural care, pe lângă vreo câteva clădiri (muzee, universităţi), să aibă şi locuri de recreere şi promenadă. Cetăţenii au organizat proteste împotriva autostrăzii şi în urma unui referendum, proiectul lui Calatrava a avut câştig de cauză. Astăzi poţi admira un complex pe care alte oraşe îl vor avea numai în secolul XXII.  
 
Barcelona este un oraş cosmopolit. Deşi rivalizează cu Madridul la numărul de locuitori, nici aici nu vezi ambuteiaje, dar aici soluţia a fost găsită cu peste 100 ani în urmă. Când s-a pus problema extinderii oraşului, pe la începutul secolului XX, un arhitect celebru (Spania are o şcoală de arhitectură unică în lume) a propus în planul de urbanism străzi largi, paralele şi perpendiculare. Astăzi, printr-un sistem de sensuri unice alternative, circulaţia este deosebit de fluentă. De altfel, caroiajele se văd cu ochiul liber de pe cele două înălţimi care încadrează Barcelona – Tibidabo şi Mont Juic.  
 
Câteva locuri interesante ar fi Cartierul gotic, Palatul Muzicii, piaţa Catalunya, piaţa Colon, stadionul Camp Nou, stadionul Olimpic... Şi Rambla. Ultima este o alee pietonală celebră, lungă şi largă, unde poţi vedea statui umane, florării, terase, chioşcuri cu mărfuri diverse, inclusiv păsări şi peşti.  
 
Ceea ce face din Barcelona un unicat, nu numai în Spania, dar în toată lumea, este arta modernă. Picasso, Dali, Miro, toţi s-au născut sau au locuit multă vreme în Barcelona. Dar, în ciuda acestor nume celebre, cel a cărui umbră pluteşte maiestuoasă deasupra Barcelonei este Gaudi. Promotor al curentului modernist în arhitectură, Gaudi are un stil unic, original şi fantezist. Parcul Guell, Casa Battlo şi Casa Mila sunt vizitate zilnic de mii de turişti. Nu numai în decoraţii, dar şi în probleme de rezistenţa materialelor, căuta soluţii în natură. Frunze, flori, solzi, peşti, salamandre, toate pot fi văzute în ornamentele clădirilor Gaudi. La Gaudi simetria nu există, pe motiv că în natură nimic nu e simetric. Cu siguranţă, aţi auzit de Sagrada Familia. Catedrala începută acum 100 ani, se construieşte şi acum după planurile lui. Se pare că va fi gata prin 2040. Fericiţi cei ce o vor vedea în toată splendoarea ei! Ei bine, la Sagrada, una dintre probleme era rezistenţa turnurilor, înalte şi zvelte. Într-o noapte, pe timp de furtună, Gaudi a văzut cum se luptă cu furtuna un copac. Şi a imaginat un sistem de coloane cu ramificaţii, precum crengile unui copac.  
 
Barcelona fiind ultimul oraş vizitat, cu el se cam termină şi descrierea excursiei. Ar mai fi de spus faptul că, în ultima zi, domnul Dan mi-a făcut o invitaţie la microfon:  
 
- Am aflat că am avut un epigramist cu noi. Păi eu nu cred, dacă nu ne spune şi nouă o epigramă.  
 
Aşa că n-am avut încotro şi am improvizat la repezeală.  
 
Motorul lui Cristian  
 
Merge repede la vale  
 
Dar mai tare-i domnul Dan,  
 
Are două... la sandale.  
 
Publicul, generos, mi-a iertat aritmia din primul vers şi m-a răsplătit cu aplauze.  
 
Recitind, constat că umorul e mult mai puţin prezent decât în descrierea altor excursii. Şi singura explicaţie posibilă este faptul că n-am prea avut multe lucruri de care să fac haz. Haz de necaz, ca românul. Şi amintindu-mi că nemţii sunt renumiţi pentru lipsa lor de umor, încerc să-mi imaginez care e relaţia cauză - efect: nu au umor pentru că, totul mergând bine, nu au motive să facă haz de necaz sau invers, totul merge bine pentru că nu au umorul de tip băşcălie, specific latin ? Şi cum, aşa cum sper, voi ajunge la un moment dat şi în Germania şi voi descrie şi excursia aceea, încerc să-mi imaginez rezultatul. Brrr !  
 
Şi cu asta, vă spun Adiós!  
 
august 2010  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
España es diferente / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1252, Anul IV, 05 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!