Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1240 din 24 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Nunta de coral la Praga
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pe la sfârşitul lui septembrie am împlinit 35 de ani de căsnicie. Unii se întreabă dacă nu cumva căsnicie vine de la casnă. Eu nu mă întreb.  
 
Până de curând nu îmi erau cunoscute decât denumirile aniversărilor de la 25 ani (“nunta de argint”) şi de la 50 ani („nunta de aur”). Dar am primit acum vreo lună pe internet un tabel care aloca fiecărei aniversări o denumire. Cea de la 35 ani se numeşte “nunta de coral”. Tabelul merge numai până la 60 ani. Probabil din acelaşi motiv pentru care calendarul mayaş merge numai până în 2012 – oamenii îşi pot imagina infinitul, dar nu-l pot crea. Eu sunt convins că există şi viaţa de după. De după 2012, de după 60 ani de căsnicie... De altfel, băiatul meu mi-a sugerat să mai rezist încă 35 ani cu promisiunea că în final, drept recompensă, am voie să o las pe maică-sa şi să îmi caut pe altcineva. Abia aştept, la 96 ani merit şi eu o prospătură de 70 şi ceva de primăveri.  
 
Acelaşi tabel recomanda ca aniversarea respectivă să aibă loc la Marea Barieră de Corali, adică undeva pe lângă Australia. Cum tocmai ne-am întors dintr-o excursie din Spania, nu aveam atâţia bani, aşa că ne-am hotărât ca restul de euroi rămaşi să-l cheltuim pentru un scurt sejur la Praga. Am găsit pe internet ceva care se cheamă “city break”, ce îţi asigură drumul cu avionul şi trei-patru zile la un hotel cu mic dejun.  
 
Ca să fiu cinstit, nu am ajuns la un hotel, ci la o pensiune, cocoţată la mansarda unei clădiri cu patru etaje, de genul celora de care e plină Praga.  
 
La plecare aveam mici emoţii. Era prima ieşire fără ghid, fără cineva lângă noi care să ştie limba ţării gazdă sau o limbă de circulaţie internaţională. Eu n-am învăţat decât un pic de engleză în liceu, pe vremea mea rusa era limba de bază. Dar din păcate, deşi limbă slavă ca şi ceha, nu m-a ajutat decât foarte puţin. Leni, nevastă-mea, în privinţa limbilor se bazează pe mine. În schimb, ce-i al ei e-al ei, mimica şi gesticulaţia le stăpâneşte mult mai bine.  
 
Am clasificat cehii în trei categorii, după reuşita comunicării.  
 
În prima categorie erau cei care stăpâneau bine engleza. Am dat de ei la casele de bilete sau de informaţii de la obiectivele turistice de prim rang. Dialogul începea cu o întrebare din partea lor, în cehă, al cărui sens îl deduceam corect:  
 
- Vorbiţi ceha ?  
 
Ca să arăt că am înţeles întrebarea, răspundeam mândru:  
 
- No.  
 
- Do you speak English ?  
 
- Yes, a little.  
 
Dar, deşi accentul îl puneam apăsat pe “little” şi nu pe “yes”, interlocutorii începeau să turuie în engleză cu o viteză mult mai mare decât în serialele de la televizor. Rezultatul era în general un fiasco şi, în final, îmi arătau un tabel cu preţuri în care îmi înfigeam degetul.  
 
A doua categorie de cehi era formată din cei care ştiau engleza cam cât mine. Pronunţau cuvintele clar, răspicat, folosind superfondul superprincipal de cuvinte. Cu ei nu dădeam niciodată greş. În general, îi găseai în magazinele, restaurantele sau tarabele de pe arterele din centru, bătute de turişti. Ţin minte un ospătar simpatic, tânăr, cred că student după cum vorbea engleza, care după ce ne-a întrebat cum ne-a plăcut pizza (chiar ne plăcuse), ne-a comunicat amabil:  
 
- Service not included.  
 
Dar cel mai bine m-am înţeles cu o vânzătoare tinerică dintr-un magazin din Piaţa Venceslas. Ca o paranteză, din magazinul respectiv mi-am cumpărat o halbă de bere pentru colecţie. Magazinul era raiul colecţionarilor de halbe, farfurioare şi alte suveniruri. N-am văzut niciodată atâtea rafturi pline ochi cu modele diferite de halbe. Mă credeţi- nu mă credeţi, nevastă-mea a terminat prospectarea magazinului înaintea mea. După jumătate de oră, încă nu mă hotărâsem asupra halbei cu cel mai bun raport calitate- preţ. Mă rog, revin la dialogul cu vânzătoarea. După ce am plătit halba, m-a întrebat:  
 
- Where are you from ?  
 
- Romania, am răspuns eu mai stins, conştient că cehii nu prea au auzit de noi.  
 
- Wow, I am from Serbia, we are neighbours, s-a luminat la faţă vânzătoarea.  
 
- Good neighbours, i-am zâmbit eu, înviorat dintr-odată.  
 
- Very good neighbours, mi-a râs vânzătoarea.  
 
Drept care am cumpărat din magazin şi un fes care îmi era strict necesar, pentru că fără el îmi îngheţa chelia, dar pe care până atunci ezitasem să-l iau, din pricina preţului cam piperat.  
 
A treia categorie de vorbitori de limbă engleză erau nevorbitorii. De ei e plină Praga. Să vă descriu cum ne-am înţeles cu ospătăriţa dintr-un local mic, de fapt un fel de pivniţă cochetă, din Vysehrad. Ne-a lăsat întâi să ne uităm la o foaie de pe masă, scrisă în cehă, după care s-a înfiinţat şi a bolborosit ceva, în cehă şi apoi într-un fel de cehgleză. N-am înţeles nimic, dar femeile au o intuiţie mult mai bună, aşa că Leni îşi dă cu părerea:  
 
- Cred că întreabă dacă vrem un meniu în engleză.  
 
Ospătăriţa (de fapt, cred că era patroana localului), posedând aceeaşi infailibilă intuiţie feminină, dă din cap că da. Dau şi eu din cap că da, vrem un meniu în engleză. Uite-aşa am ajuns la concluzia că meseria de translator ar trebui să fie practicată exclusiv de către femei. Esenţială nu e cantitatea de cuvinte ştiute, ci capacitatea de a intui semnificaţia celor neştiute.  
 
Revenind în local, mai departe a fost simplu, nu trebuia decât să punem degetul pe poziţia dorită din meniu. Nici cu nota de plată n-au fost probleme. Numai că la sfârşit, femeia se tot învârtea pe lângă noi, încercând să intre în vorbă. Noroc cu Leni:  
 
- Cred că ne întreabă din ce ţară suntem.  
 
- Romania, mă întorc eu spre patroană.  
 
S-a blocat puţin, după care cu un ton şovăielnic, a încercat marea cu degetul:  
 
- Sofia ?  
 
- No, Bucharest, îi răspund eu binevoitor, mulţumit că nu făcuse greşeala clasică – Budapesta. Nu i-am mai spus că de fapt suntem din Constanţa, era suficient dacă afla măcar ce capitală avem.  
 
S-a frământat puţin şi a continuat, cu mai puţină ezitare în voce:  
 
- Nadia Comanecii !?  
 
- Daaa, i-am confirmat cu un zâmbet larg.  
 
- I Ceauceciko ! a devenit dintr-odată mult mai sigură pe ea.  
 
- Da, şi Ceauşescu, m-am strâmbat la ea, ca să-i arăt cât de mult îmi displace subiectul.  
 
Ne-am strâmbat câteva secunde unul la altul în amintirea lui Ceauşescu, fericiţi că ne-am înţeles. După care ne-a prezentat toate cotloanele localului, de care era foarte mândră. Avea şi de ce, era dichisit şi bine întreţinut.  
 
Am avut parte de o vreme câinească, n-am văzut soarele niciun moment. Aproape jumătate din timp ne-a însoţit, în drumurile noastre cu preponderenţă pedestre, o ploaie mocănească. Nu ştiu de ce-i spune aşa, eu i-aş spune mitocănească. Leni îşi luase o umbrelă, dar după ce i-a dat-o vântul peste cap de câteva ori, s-au cam dus spiţele. Pentru mine, umbrela era incomodă, din cauza aparatului de fotografiat, aşa că mi-am cumpărat o foaie de ceapă cu glugă. Dar mi-o dădea vântul jos şi, când mi-o potriveam iar, mi se lipea udă de chelie, aşa că în final am renunţat la ea.  
 
- Asta-i soarta noastră. Dacă ţii minte, şi în săptămâna de miere, la Păltiniş, tot aşa era, şi-a amintit Leni, cu nostalgie.  
 
- Păi atunci era normal. Plângea natura că, din doi oameni întregi, am devenit două jumătăţi. În plus, atunci vremea n-avea nicio importanţă, oricum coboram din cameră numai la masă.  
 
Cel mai rău era că stropii ajungeau pe obiectivul aparatului de fotografiat. Uneori îmi dădeam seama şi îl ştergeam cu batista, dar o mulţime de fotografii au ieşit cu mici pete albicioase. Mi-am propus ca următorul aparat să aibă neapărat cozoroc.  
 
Un mic câştig tot am avut de pe urma vremii. Plouaţi şi înfriguraţi, am intrat într-un fel de bistrou, unde anunţau la intrare vin fiert. Ne gândeam că şi un ceai cu rom ar fi fost bun, numai cald să fie. Dar văzând meniul, ne-am răzgândit şi am comandat nişte băuturi din care nu mai gustasem niciodată – Leni un punch şi eu un grog. Punch-ul era roşu şi dulce, grogul galben şi cu zahărul alături. Ambele fierbinţi şi uşor alcoolice, au picat la fix. Singurul (meu) regret a fost că punch-ul era mai bun, data viitoare ştiu ce voi comanda.  
 
În ciuda vremii, timp de patru zile am mers opt- zece ore pe zi. Praga turistică se întinde de o parte şi de alta a Vltavei, pe o suprafaţă suficient de mică pentru a o putea străbate cu piciorul. Am luat şi metroul de vreo două ori, pentru a scuti mai degrabă timp decât oboseală. Staţiile de metrou sunt arătoase şi la foarte mare adâncime, cobori câteva minute bune cu scara rulantă.  
 
De o aceeaşi parte a Vltavei se găsesc ceea ce praghezii numesc Oraşul Vechi şi Oraşul Nou. Dar astea sunt denumiri relative, Oraşul Nou are şi el câteva sute de ani vechime. Cehii folosesc des atributele astea, un exemplu tipic este o sinagogă din cartierul evreiesc, la nord de Oraşul Vechi. Iniţial i-au zis Sinagoga Nouă, pentru a o deosebi de celelalte, mai vechi. Dar pe urmă au mai construit alta, căreia i-au zis tot Sinagoga Nouă. Drept care penultima se numeşte acum Vechea Sinagogă Nouă (Old New... sau Staro Nove... pe limba lor). Asta îmi aminteşte de un fost coleg de la Centrul de Calcul, de prin anii '70-'80. Făceam back-up-uri pe benzi magnetice, pe care plasam câte o etichetă. Eu îmi scriam meticulos conţinutul şi data. Dar colegul meu a scris mai întâi numele programului. A doua oară – “Variantă nouă”. Apoi – „Variantă şi mai nouă”. În sfârşit – „Varianta cea mai nouă”. Când a terminat gradele de comparaţie a renunţat şi a început să scrie pe toate “Banda mea”.  
 
În Oraşul Vechi, punctul de atracţie pentru turişti e Piaţa... (bănuiţi cum îi zice?) - Piaţa Oraşului Vechi. Vezi acolo Primăria Veche, cu un turn şi un celebru Orologiu astronomic. Din oră în oră se adună o mare de oameni, pentru că deasupra Orologiului se deschid două ferestruici şi apar nişte figurine multicolore. Simultan, din înaltul turnului răsună o melodie cântată la trompetă. Mai în mijlocul pieţii se află statuia lui Jan Hus, iar după faţada unor clădiri se iţesc, precum nişte urechi ciulite, două turnuri semeţe ale unei biserici în stil gotic.  
 
Despre Primăria Veche am aflat nişte istorii care dovedesc că cehii au fost dintotdeauna nişte oameni aprigi. În două sau trei rânduri, mulţimea înfuriată, nemulţumită de consilierii Primăriei care nu le îndeplineau cererile, a forţat intrarea, a urcat şi i-a aruncat pe geam. Peste câteva sute de ani, în 1968, urmaşii acestor târgoveţi atacau tancurile ruseşti cu cocktailuri Molotov.  
 
Dacă pleci din Piaţa Oraşului Vechi, la doi paşi, în Oraşul Nou, dai de Piaţa Venceslas, lungă, cu o zonă pietonală pe mijloc. Prin diverse ghiduri am găsit-o comparată cu Champs Elysees. Eu aş asemui-o mai degrabă cu Rambla din Barcelona, pentru că întâlneşti acolo, în aer liber, un fierar cu o forjă şi o nicovală, un proţap unde se învârt câteva jamboane apetisante (din care n-am rezistat şi am luat şi noi câte o porţie), chioşcuri, tarabe şi foarte multe magazinaşe la parterul clădirilor care o flanchează.  
 
Cartierele de pe malul opus al Vltavei sunt vizibile din tot oraşul, se găsesc pe dealuri care îşi întind coamele unul lângă altul. Dar clădirea care le domină pe toate celelalte este cea cunoscută sub numele de Hrad – renumitul castel praghez. Trebuie să spun că, două săptămâni mai devreme, singurele imagini ştiute despre Praga, datorită unor clipuri primite pe internet, erau Hradul şi Casa care dansează. Dar tot am avut o surpriză - clădirea maiestuoasă, cu turnuri înalte, care figurează în toate pliantele turistice, nu e castelul propriu-zis, ci Catedrala Sf. Vitus. Este o catedrală impresionantă - elegantă, fastuoasă, bogată, în care abundă operele de artă, ornamentele şi vitraliile. Într-un cuvânt, comparabilă cu cele văzute în Italia, Franţa, Spania. Castelul nu e unul singur, sunt mai multe, dar n-au mai mult de trei- patru etaje şi nu sunt atât de vizibile de la distanţă.  
 
Pe acelaşi mal al Vltavei se găseşte un cartier de clădiri vechi, elegante – Cartierul Mic. Acolo, Leni, cu ochiul ei de vultur, de care nu scap niciodată, a fost prima care a zărit tricolorul – Ambasada României.  
 
Din Cartierul Mic poţi lua un funicular, urci pe dealul Petrin şi dai de Eiffelovska, o copie la scară redusă a turnului Eiffel, cam de 60 metri înălţime. De vederi panoramice ale Pragăi am avut parte din Turnul Primăriei Vechi şi de pe laturile Hradului, dar niciuna nu se compară cu cea din vârful acestui turn.  
 
Dintre podurile care unesc cele două maluri, unul se detaşează – Podul Carol. Deşi lat, este rezervat exclusiv pietonilor. La fiecare dintre capete are turnuri înalte, cu arcade, unde fac de gardă soldaţi în uniformă medievală. Pe laturile podului, mai exact pe fiecare pilon, se înalţă grupuri statuare, în mărime naturală, cu temă religioasă sau istorică. Sunt peste 50 de astfel de statui, nu poţi trece fără să le admiri sau să faci o poză. Deseori, când treci podul, eşti însoţit de acordurile de jazz ale unui grup de muzicanţi.  
 
Ar mai fi de amintit cartierul Vysehrad, la fel de vechi, la fel de frumos. Printre altele, există acolo un cimitir celebru, în care fiecare monument funerar e o operă de artă. Am recunoscut câteva nume de compozitori, scriitori, oameni politici...  
 
Un sfat: dacă vedeţi turişti care se chinuie să facă poze, ajutaţi-i. Nu-mi iese din minte o chinezoaică micuţă, singură, care îşi aranja cu grijă un trepied mititel, fugea repede la câţiva metri, se întorcea, verifica, regla, fugea iarăşi... Când m-am oferit să-i fac o poză, am văzut fericirea înflorindu-i pe figură. De cele mai multe ori am ajutat perechi care n-aveau altă şansă decât, la fel ca noi, să apară în poze cu schimbul. Acceptau cu recunoştinţă oferta de a-i fotografia împreună. Uneori se revanşau. Aşa s-a născut una din puţinele fotografii în care apar împreună cu Leni, la schimb cu un cuplu de americani, în mijlocul unui pod peste Vltava.  
 
Nu pot încheia fără a aminti de berea cehească, cea mai bună din lume, după spusele multora. Se poate bea în orice colţ al oraşului la preţuri rezonabile. Ne-am păcălit o singură dată, în aeroport unde, obişnuiţi cu preţurile mici, n-am mai întrebat cât costă.  
 
La plecare, ne-am făcut o promisiune, să mai mergem o dată la Praga. Dacă ne ajută Dumnezeu, la “nunta de rubin”... sau poate la „nunta de safir”... Nu că n-am spera să apucăm “nunta de aur”, dar aceea e prea importantă ca să n-o facem în familie, înconjuraţi de copii şi de nepoţi. Ceea ce vă dorim şi Domniilor Voastre.  
 
Octombrie 2010  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Nunta de coral la Praga / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1240, Anul IV, 24 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!