Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   


Autor: Dan Norea         Publicat în: Ediţia nr. 1223 din 07 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Două capitale imperiale
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Rusia e singurul imperiu care a avut, de-a lungul vremii, două capitale la fel de măreţe. Spun imperiu pentru că, să nu ne ascundem după deget, indiferent cum s-a numit, indiferent că a avut la conducere ţari, prim secretari sau preşedinţi, Rusia a fost şi este încă un mare imperiu. Interesantă mi se pare alternanţa celor două capitale. Moscova a însemnat până la 1700 mai degrabă o apropiere de Asia decât de Europa, principalii inamici fiind mongolii şi tătarii. După 1917 revenirea capitalei la Moscova a constituit semnalul izolării faţă de restul Europei. Sankt Petersburg dimpotrivă, câtă vreme a fost capitală, a marcat o perioadă a apropierii de vest, a înfloririi artelor şi a ştiinţelor şi, din acest motiv, a fost considerat mereu oraşul intelectualilor. Pentru mine, mai mult decât orice altceva, un semn al unei reale apropieri între est şi vest ar fi mutarea capitalei înapoi la Sankt Petersburg.  

Totuşi, dacă cele două capitale au ceva în comun, aceste lucruri sunt grandoarea, opulenţa, dorinţa făţişă de a impresiona.  

Intuiam toate acestea şi multe altele încă din adolescenţă, când din lecturile mele erau nelipsite romanele ruseşti. În anii ’50 şi chiar ’60, bibliotecile erau pline de maculatură despre eroismul poporului sovietic din al doilea război mondial. Totuşi, printre rafturi, mai găseai şi romane istorice. Îmi amintesc o biografie romanţată a lui Petru cel Mare, scrisă de Aleksei Tolstoi şi câteva romane despre răscoalele cazacilor - Stepan Razin, Emelian Pugaciov… Una peste alta, matur fiind, ştiam mai multe despre istoria Rusiei decât despre a Spaniei, Italiei sau Germaniei.  

Din toate aceste motive, Rusia figura demult pe agenda mea de excursii. Am amânat-o pentru că e ceva mai scumpă decât altele. Dar a meritat cu vârf şi îndesat.  

Pomeneam de anii ’60. În sfârşit, mi-au ajutat la ceva cei şapte ani de limba rusă. Încă din primul tur cu autocarul prin Moscova, am început să silabisesc mândru toate reclamele şi denumirile de magazine.  

- Ştii de cine îmi aminteşti? îmi spuse Leni, zâmbind. De Gabi la vârsta de 5 ani, când abia învăţase literele şi citea tot, până şi numerele de la maşini.  

Silabisitul mi-a provocat o mică bucurie neaşteptată. Pe una din firme scria Vabi Sabi. Asta îmi amintea de wabi-sabi, un concept fundamental în haiku. Am verificat şi, într-adevăr, era o cafenea cu specific japonez.  

- Uite, dragă, şi pe aici se scrie haiku!  

La o scurtă excursie pe cont propriu cu metroul, două doamne s-au lipit de noi, bazându-se pe cunoştinţele mele de limba rusă. S-a dovedit că s-ar fi descurcat şi singure, una din doamne regăsea numele staţiei noastre înaintea mea. Mi-a explicat:  

- E aia cu 3 la mijloc.  

M-am uitat mai atent şi am izbucnit în râs. Într-adevăr, în Partizanskaia, Z mare de tipar era identic cu cifra 3.  

Din silabisirile mele repetate am tras câteva concluzii generale. Limba rusă e o limbă fonetică într-o măsură mult mai mare decât româna, nu am avut niciodată probleme în a citi corect un cuvânt. Să vă explic.  

- Dilema diftong sau hiat nu există. Diftongii uzuali ia, ie, io, iu sunt litere distincte. În română mulţi se întreabă cum desparţi în silabe, via-ţă sau vi-a-ţă, pen-sio-nar sau pen-si-o-nar.  

- Numărul de i, care în română creează mari probleme, e rezolvat prin trei semne diferite. Există pe lângă i normal, un i moale, uzual după consoane (ca în lupi) şi un i scurt, folosit după vocale (ca în taină). În română, cu substantivele gen copii-copiii s-au obişnuit toţi, dar verbele creează probleme frecvente. Pe internet circulă o butadă care exemplifică perfect acest lucru: “E mai bine să fi mâncat decât să fii mâncat”.  

- În română, grupurile artificiale de litere che-chi şi ghe-ghi au rolul de a evita confuzia cu ce-ci şi ge-gi. Avem în plus literele k şi q, care nu au justificare fonetică, ci au intrat în limba română împrumutate din alte limbi. Acum o sută de ani se scria chilogram. În rusă, confuzia nu există, k e singura literă pentru c, iar ci este literă distinctă, urmată de a în ceai, de o în ciorbă şi de u în ciuşcă.  

- Puzderia de cratime din română, la ei nu există.  

La noi, îţi trebuie o cultură peste medie ca să scrii corect româneşte. Bănuiala mea de nespecialist este aceea că toate problemele noastre au apărut datorită trecerii de la scrierea cu caractere chirilice, folosită timp de sute de ani, la caracterele latine. Cele câteva căciuliţe şi sedile (ă, î, â, ş, ţ) nu au rezolvat nici pe departe toate problemele.  

Pentru că veni vorba de metrou, ştiam că metroul moscovit are staţii deosebite, dar nu mă aşteptam la o asemenea etalare de marmură, statui, mozaicuri, fresce, vitralii, candelabre de cristal. E adevărat, am văzut acolo frumoase fresce din istoria veche a Rusiei. Dar operele de artă, în marea lor majoritate, au teme din perioada comunistă – steaua roşie în cinci colţuri, secera şi ciocanul, munca poporului pe ogoare şi în fabrici, eroismul ostaşilor sovietici, din când în când câte un intelectual, Lenin foarte des şi Stalin foarte rar. În Rusia nu mai sunt mulţi nostalgici care regretă perioada comunistă, după estimarea ghidului moscovit ar fi 10 - 15%, cam ca la noi. Cu toate astea, ruşii nu-şi reneagă istoria, toate statuile lui Lenin au rămas la locul lor, inclusiv în Sankt Petersburg. Stalin nu prea apare, dar el a fost înlăturat de colegii lui comunişti, nu de cei de azi.  

Mi s-a părut interesantă o istorie. După moartea lui Stalin, toată lumea considera normal să fie îmbălsămat şi depus alături de Lenin, în mausoleul din Piaţa Roşie. Hruşciov nu îşi permitea un refuz făţiş în acel moment, demolarea imaginii lui Stalin nu putea fi făcută peste noapte. Aşa că a apelat la un subterfugiu. Se zice că unei comuniste bătrână şi respectată, de pe vremea revoluţiei din octombrie, i-a apărut Lenin în vis şi şi-a exprimat dorinţa fermă ca Stalin să fie înmormântat în altă parte.  

Astăzi, mausoleul din Piaţa Roşie reflectă cel mai bine atitudinea ruşilor faţă de trecut. Până acum douăzeci de ani, o trecere prin faţa mumiei lui Lenin era considerată punctul cel mai important al excursiei. Ştiu din povestirile altora că se făceau cozi imense în Piaţa Roşie. Astăzi, mausoleul există, dar e închis temporar, pentru renovare. N-am înţeles dacă renovarea clădirii sau a exponatului. Oricum, n-am văzut pe nimeni dezamăgit din acest motiv.  

 

Aşa cum am procedat şi altădată, nu voi face o descriere cronologică, ci una din care să reiasă asemănările şi deosebirile dintre cele două capitale.  

În fiecare din ele, prima construcţie a fost o fortăreaţă, Kremlin în Moscova, Petru şi Pavel în Sankt Petersburg. Însă Moscova a crescut în jurul fortăreţei timp de o mie de ani, pe când Sankt Petersburg a fost construit pe la 1700, pornind de la zero, în câţiva zeci de ani. Petru cel Mare, căruia îi plăceau oraşele olandeze, a ales estuarul fluviului Neva şi şi-a pus arhitecţii la treabă. Au asanat terenul, au îndiguit canale şi au construit palate de-a lungul lor, astfel încât Sankt Petersburg este, după părerea mea, o combinaţie cât se poate de reuşită între un oraş olandez şi unul habsburgic. Imaginaţi-vă palatele din Praga pe malul canalelor din Amsterdam.  

Ca turist, canalele îţi permit un tur de oraş pe care nu îl poţi avea oriunde – o croazieră pe un vas. În cazul nostru, am străbătut câteva canale importante, am intrat în Neva pe lângă Ermitaj, am trecut pe sub câteva poduri, am admirat oraşul de aproape şi de la distanţă.  

În ceea ce priveşte podurile peste Neva, singurul regret este că n-am avut ocazia să le vedem ridicate. Se zice că e ceva de-a dreptul spectaculos, dar ridicarea podurilor pentru trecerea navelor are loc pe la ora 2 noaptea, ori noi odată ajunşi la hotel, cădeam frânţi de oboseală.  

Petru cel Mare a ţinut atât de mult să-şi vadă ridicată capitala în timpul vieţii lui, încât a dat câteva ucazuri stimulative. Nimeni nu avea voie să-şi ridice construcţii din piatră în restul ţării. Negustorii care treceau prin zonă erau obligaţi să aducă o cantitate oarecare din piatră. A pus la muncă nu numai pe iobagi, ci pe toţi cei avuţi la dispoziţie... Se spune că cel mai celebru bulevard, Nevski Prospekt, este strâmb pentru că dinspre Amiralitate au construit soldaţii, dinspre mănăstirea Nevski călugării şi s-au întâlnit undeva la mijloc, sub un unghi uşor diferit de 180 grade.  

Revin la fortăreţele de obârşie. Dintre ele, Kremlinul este nu numai cea mai cunoscută, ci şi cea mai somptuoasă. Cu turnurile lui de pază, care au şi astăzi în vârf stele roşii în cinci colţuri, Kremlinul este simbolul numărul unu al Moscovei.  

Fortăreaţa arată la fel ca în Evul mediu, cu o excepţie - o clădire ridicată de Hruşciov în locul unui palat nobiliar, actuala clădire a Congreselor care, în acel context, mi s-a părut de-a dreptul hidoasă. În rest, sunt palate şi biserici cu cupole aurite ce îţi iau ochii. Într-una din biserici, Catedrala Arhanghelilor, se găsesc mormintele ţarilor din prima perioadă. La loc de cinste - Ivan cel Groaznic.  

Mai poţi vedea două obiecte imense - tunul ţar şi clopotul ţar. Nu au fost folosite niciodată, dar reflectă dorinţa ruşilor de a se dovedi dacă nu cei mai buni, măcar cei mai mari.  

Tot în Kremlin se găseşte palatul în care locuieşte preşedintele. Ghidul ne-a explicat că Putin nu e acasă, dar am avut imediat explicaţia - făcea poze undeva în afara palatului. O sosie, bineînţeles.  

Fortăreaţa din Sankt Petersburg, ceva mai modestă prin comparaţie, este situată oarecum excentric, pe o insulă. Cea mai importantă construcţie este Catedrala Sfinţilor Petru şi Pavel, unde se găsesc mormintele tuturor ţarilor, începând cu Petru cel Mare. Subliniez “tuturor”, pentru că acolo au fost aduse şi rămăşiţele lui Nicolae al II-lea şi ale familiei sale, împuşcaţi de bolşevici în 1918.  

În catedrală, pe când fotografiam mormântul Ecaterinei cea Mare, îmi spune unul dintre colegii de excursie:  

- Domnule, sunteţi cel mai reprezentativ membru al grupului.  

- De ce?  

- Păi de când aţi intrat în biserică, umblă un rusnac după dvs, cu o coală în mână. Uite-l că vine!  

Într-adevăr, un personaj destul de scund şi insignifiant, pe care nu îl observasem până atunci, se apropie şi îmi arată un portret în cărbune.  

- How much?  

- Five euro.  

Dându-mi seama că banii sunt la Leni, o strig:  

- Leni, mă cumperi?  

Câteva doamne din grup izbucnesc în râs:  

- Haideţi, doamnă, mai cumpăraţi-l o dată, că merită!  

Fără să-mi propun, am văzut în Rusia mormintele multor celebrităţi. În afară de cele ale ţarilor din fortăreţele Petru şi Pavel şi Kremlin, în afară de cel al lui Kutuzov aflat în catedrala Kazan, am vizitat cimitirul mănăstirii Nevski din Sankt Petersburg, la indicaţia ghidului. Există acolo, similar cu cel din Bellu, un cartier al artiştilor, unde şi-au aflat odihna veşnică, străjuiţi de monumente maiestuoase Dostoievski, Ceaikovski, Musorgski, Rimski-Korsakov, Glinka, Rubinstein…  

Dacă tot am intrat în capitolul biserici, să vă spun câte ceva despre ele. Şi aici, domnia lui Petru cel Mare a constituit un punct de cotitură. În prima perioadă, determinantă a fost influenţa bizantină, bisericile având cupole mici şi multe, aurite în majoritate, în formă de coif. Destul de repede, arhitecţii ruşi au modificat forma cupolelor, ajungând la celebra formă specifică - bulb de ceapă. Cea mai cunoscută dintre ele şi, după părerea unanimă cea mai frumoasă, este Sfântul Vasili Blajenâi, aflată pe una din laturile Pieţii Roşii. Cupolele ei multicolore sunt cunoscute şi recunoscute în lumea întreagă.  

Petru cel Mare, dornic de inovaţii şi în această direcţie, a interzis construirea bisericilor în vechiul stil rusesc. Prima biserică ridicată după indicaţiile lui a fost Catedrala Petru şi Pavel, unde cupola se continuă cu o fleşă înălţată semeţ către cer, asemănătoare cu cea de pe clădirea Amiralităţii. Ulterior, în arhitectura bisericilor din Sankt Petersburgse vede influenţa vestică. Atât Catedrala Kazan cât şi Catedrala Sf. Isaac sunt imense, cu coloane masive, cu cupole largi, asemănătoare cu ale bisericilor San Pietro din Roma şi St. Paul din Londra.  

În Sankt Petersburg există o excepţie, o biserică având un nume greu de tradus, ceva de genul Mântuitorul-pe sângele vărsat. A fost ridicată la sfârşitul secolului XIX pe locul unde a fost asasinat ţarul Alexandru al II-lea, cel care a desfiinţat iobăgia şi care intenţiona să introducă o constituţie modernă. Dar pe anarhişti, autorii atentatului, nu îi interesau reformele, ei doreau răsturnarea din temelie a sistemului. Efectul a fost invers, o creştere fără precedent a opresiunii. Alexandru al III-lea, fiul celui asasinat, a înfiinţat Ohrana, poliţia politică atât de eficientă încât comuniştii au preluat ideea, schimbându-i pălăria de câteva ori - CEKA, GPU, NKVD, MGB, KGB...  

Biserica în cauză, având 7000 metri pătraţi de mozaic excepţional lucrat, cupole multicolore, în formă de bulb de ceapă, foarte asemănătoare cu Sf. Vasili Blajenâi din Moscova, denotă revenirea la stilul clasic rusesc. Faptul nu e singular, ci semnifică o resuscitare a naţionalismului rus, panslavismul, care a dus printre altele la înlocuirea numelui cosmopolit de Sankt Petersburg în Petrograd, în 1914. N-a fost un nume norocos pentru că după zece ani, la moartea lui Lenin, a fost iarăşi schimbat în Leningrad. La Sankt Petersburg s-a revenit în 1991, în urma unui referendum organizat de primărie.  

Văzând fleşele de pe Amiralitate şi Catedrala Sf. Petru şi Pavel, gândul m-a dus către arhitectura Universităţii Lomonosov din Moscova, copiată de comunişti în Bucureşti la Casa Scânteii şi în Varşovia la Palatul Culturii şi Ştiinţei. În turul cu autocarul prin Moscova am avut surpriza să văd vreo trei asemenea clădiri, cu aspect identic şi am aflat că în total sunt şapte, denumite “cele şapte surori”.  

Ca toate capitalele, cele două metropole au fiecare câte o piaţă mare, centrală, care în ambele cazuri constituie punctul de atracţie numărul unu. În Moscova se numeşte Piaţa Roşie. Cu această ocazie mi s-a risipit o veche prejudecată. Eram convins că numele de Piaţa Roşie datează din era comunistă, ca un simbol al sângelui vărsat de proletariat. Ei bine nu, numele este mult mai vechi şi se datorează zidului Kremlinului şi clădirilor care o mărginesc, toate de culoare roşie. Pentru viitorii turişti, vin cu un sfat: dacă aţi vizitat Piaţa Roşie în timpul zilei, neapărat reveniţi seara. Pe una din laturile lungi se găseşte GUM, un magazin universal renumit, care la căderea nopţii este puternic luminat şi scaldă într-o lumină feerică toate palatele cărămizii care mărginesc Piaţa Roşie. Impresia este de basm, pare că treci printre palate de ciocolată.  

Piaţa cea mai mare şi mai cunoscută din Sankt Petersburg este Piaţa Palatului, atât de largă încât, ca şi Piaţa Roşie, este locul unde se organizează spectacole în aer liber. Este mărginită pe una din laturi de un arc de triumf, încadrat de clădirea Statului Major al Armatei şi pe cealaltă parte de Ermitaj. Cu această ocazie am mai avut o surpriză. Ştiam că Ermitajul este unul din marile muzee ale Europei. Ştiam că Palatul de Iarnă a fost primul obiectiv atacat de bolşevici în octombrie 1917, deoarece acolo îşi avea sediul guvernul condus de Kerenski, prototipul tovarăşului de drum politic. Dar nu ştiam că Muzeul Ermitaj se găseşte chiar în Palatul de Iarnă. Mai exact într-un complex de palate, dintre care cel mai important este Palatul de Iarnă al Ecaterinei cea Mare, cea care a fondat colecţia iniţială, nucleul viitorului Muzeu Ermitaj.  

Vizitarea Ermitajului a fost cu atât mai interesantă cu cât ai voie să faci fotografii. Am avut la dispoziţie, nesperat, patru-cinci ore, dintre care ultimele două dedicate galeriilor de impresionişti, preferaţii mei. Merită menţionată o întâmplare amuzantă. În fiecare seară, salvam în calculator fotografiile de peste zi şi le roteam, dacă era cazul, din landscape în portret. Ei bine, la unul din tablourile lui Picasso n-am reuşit să-mi dau seama care e poziţia corectă.  

De la Palatul de Iarnă trec la partea cea mai spectaculoasă a întregii excursii – palatele de pe lângă Sankt Petersburg. În general, numele lor dezvăluie destinatarul iniţial al palatului, un ţar, o soţie de ţar sau un fiu de ţar. Peterhof, denumit şi Petrodvoreţ, a fost construit de Petru cel Mare, Palatul Ecaterinei din Ţarskoe Selo de către Ecaterina cea Mare, Pavlovsk de către Pavel, fiul Ecaterinei, Alexandrovsk de către Alexandru, fiul lui Pavel... Cam toate au avut drept model Versailles - grandoare, strălucire, opulenţă. În ceea ce priveşte clădirea propriu-zisă şi interioarele, parcă ceva mai mult m-a impresionat Palatul Ecaterinei din Ţarskoe Selo (Satul Ţarilor), actualmente oraşul Puşkin. Deşi în camera de chihlimbar era fotografiatul interzis, am reuşit să fac o poză pentru album.  

În schimb, la nivelul grădinilor, cea de la Peterhof le depăşeşte net pe toate şi, după părerea mea, depăşeşte chiar originalul, grădinile din Versailles. Pentru a înţelege mai bine, fac o mică paranteză. În amenajarea unei grădini, există două concepte fundamental opuse. Grădinile franţuzeşti presupun alei pietruite, ronduri de flori bine delimitate, cu forme geometrice complicate, copaci şi tufişuri tunse în formă de cilindru sau con. Cele englezeşti, dimpotrivă, presupun intervenţii cât mai mici în natură, doar atât cât să nu pară lăsată în paragină. O grădină franţuzească trebuie admirată, într-una englezească poţi călca pe iarbă, poţi face plajă pe un şezlong sau o pătură. Dacă aţi fost în Paris şi Londra, puteţi face comparaţie între Jardin du Luxembourg şi Jardins des Tuileries pe de o parte, Hyde Park şi St James’s Park pe de altă parte.  

Ei bine, grădinile de la Peterhof sunt o combinaţie între cele două concepte. Vezi ici-colo ronduri de flori, fântâni arteziene, statui, mici pavilioane de odihnă, mici lacuri, dar când te uiţi pe harta grădinii (noi aşa am colindat-o, cu harta în mână), îţi dai seama că totul a fost proiectat îngrijit, chiar simetric, fiecare fântână arteziană are un nume şi o personalitate distinctă, nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Te poţi plimba şi admira fără să te simţi încorsetat, fără să ai impresia că eşti urmărit în permanenţă să nu calci pe iarbă.  

Cum prin grădini făceam zeci de fotografii, m-am rătăcit deseori de grup. Nu şi de Leni, care mă urmărea cu vigilenţă, pentru a nu rămâne fără mine, cum se mai întâmplase în câteva excursii precedente. La un moment dat, rămăsesem mult în urma grupului care ieşea deja din parc şi Leni m-a strigat, uşor nervoasă:  

- Haai, Dane, hai!  

Doi ruşi mai tinerei, hotărâţi să o ajute, au început să strige şi ei:  

- Haai, Dane, hai!  

Ochiul atent al lui Leni s-a dovedit decisiv la cumpărături. Ea este cea care, ştiind că sunt colecţionar pasionat, zărea ici şi colo câte o halbă de bere şi mă întreba:  

- Ia vezi, aia îţi place?  

Până la urmă, mi-am luat trei, un adevărat răsfăţ. Adică, din acest punct de vedere, excursia a fost la înălţime. De fapt, din toate punctele de vedere, excursia în Rusia poate fi aşezată în Top 3-ul excursiilor de până acum.  

La revedere!  

Referinţă Bibliografică:
Două capitale imperiale / Dan Norea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1223, Anul IV, 07 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Dan Norea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Norea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!