Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 643 din 04 octombrie 2012        Toate Articolele Autorului

Dan Ciachir – Gânduri despre Nae Ionescu...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Filosoful şi gânditorul creştin şi orthodox Nae Ionescu - în concepţia şi viziunea scriitorului şi publicistului Dan Ciachir, aşa cum reiese el din cartea: Gânduri despre Nae Ionescu, publicată la Editura “Litera Ortodoxă” din Bucureşti ...  
  
Introducere sau Prolog - Nae Ionescu, profesorul unei noi elite 
  
Moto: " În istoria culturii româneşti moderne, o singură mare personalitate a avut o influenţă asemănătoare asupra contemporanilor săi mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă, Eminescu a creat un curent de simţire şi gândire eminesciană prin opera sa scrisă, Nae Ionescu exercita o influenţă socratică, de la om la om, de la suflet la suflet". (Mircea Eliade) 
  
Mai mult decât simplul elogiu al unui discipol către maestrul său, aceasta afirmaţie exprimă un adevăr care a fost multă vreme contestat. Profesor şi publicist, Nae Ionescu a avut un rol însemnat în formarea şi educarea generaţiei româneşti interbelice, iar comparaţia cu "luceafarul poeziei româneşti " nu este nici întâmplătoare, nici hazardată. Dacă Mihai Eminescu, ca scriitor şi publicist a avut o influenţă decisivă asupra contemporanilor săi tineri, dar şi asupra posterităţii, acelaşi lucru se poate spune, fără reţinere şi despre Nae Ionescu. Profesor şi ziarist, persecutat în timpul vieţii de regimul carlist, opera sa a fost interzisă după moartea sa de către regimul comunist. Nae Ionescu a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că "Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil ca el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explică eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explică ca deşi a fost trecut la index de către regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată. Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din anul 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un număr festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în anul 1941 se înfiinţează "Comitetul pentru tipărirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica , I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica, II, 1944. Această activitate va lua sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu, Conducătorul statului. După razboi apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri - autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În anul 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selectie si note de D. C. Amzar. În anul 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia "Ethos", Logică şi Metafizică. În anul 1989 este reeditată la Paris ("Mioriţa", "Librăria românească"), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vânturilor, la editura omonimă. După anul 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România. 
  
Despre personalitatea lui Nae Ionescu 
  
Mai mult decât scriitor, Nae Ionescu a fost cunoscut ca publicist, director de ziar şi profesor. Stilul său s-a creionat în timp. După primele încercări de tinereţe, la Noua Revistă Română, a profesorului Constantin Rădulescu Motru (1911-1913), Nae Ionescu va scrie din nou la întoarcerea în ţară din Germania (1919), unde, plecat fiind pentru studii de doctorat, a fost surprins de război şi reţinut în lagăr (teza sa de doctorat a fost publicată postum). Întors în ţară, va colabora la Ideea Europeană (1919-1925), al cărei director era de asemenea Constantin Rădulescu Motru, căruia îi va fi de altfel şi asistent la catedră. Va scrie sub pseudonimele: Mihai Tonca, Niculae Ivaşcu (după numele bunicului său), Skytes, Calicles, Nemo, Verax, un prelat, un universitar, un preot de ţară (1). 
  
În această perioadă are preocupari teologice; în numărul din 4-11 aprilie 1920 publică articolul "Pascalia", o primă formă a textului său de referinţă "Juxta Crucem". Articolul, care tratează problema suferinţei în creştinism, va fi reluat pe larg de Nae Ionescu în lecţia de deschidere a cursului său universitar, intitulat "Funcţia epistemologică a iubirii", publicat postum în revista Isvoare de filosofie, I, 1942. Un alt text de referinţă, "Suferinţa rasei albe", va fi publicat în anul 1924. Ca gazetar, dar şi ca filosof, atinge maturitatea în perioada anilor 1926-1933, perioadă legată de activitatea sa la ziarul Cuvântul, al cărui prim proprietar a fost industriaşul Titus Enacovici, timp în care Nae Ionescu a fost redactor-şef (2). În anul 1928 ziarul devine proprietatea sa, între anii 1929-1934 şi în anul 1938 Nae Ionescu fiind director al ziarului. Ziarul a fost suspendat de către Regele Carol al II-lea la sfârşitul anului 1933 şi va reapare pentru o scurtă perioadă în anul 1938 (în acest an Carol al II-lea îl îndepărtează de la catedră printr-o lege promulgată special pentru Profesor, pe motivul "lipsei de activitate ştiinţifică", iar între anii 1938 şi toamna anului 1939 va fi internat pentru a doua oară în lagărul de la Miercurea-Ciuc; prima dată a fost închis acolo după uciderea lui I.G. Duca, în ianuarie-februarie 1934). De remarcat că în perioada primei suspendări a Cuvântului (1933-1938), în anul 1937, Nae Ionescu va semna editoriale în revista de critică teologică Predania, editată de teologul Gheorghe Racoveanu, unul dintre discipolii săi (până în octombrie 1937). În semn de protest faţă de arestarea maestrului, elevii săi vor începe să-i editeze cursurile, pornind cu Istoria logicei, la sugestia lui Nae Ionescu. (De altfel, încă din anul 1937 Profesorul va urma indemnul lui Alexandru Rosetti, un cunoscut editor, de a publica o antologie a articolelor sale). Extrem de important pentru soarta operei sale, publicată postum, a fost aşadar ataşamentul şi loialitatea elevilor săi, pe care în primul rând i-a învăţat să gândească. Dintre aceşti "ucenici", remarcăm existentialiştii de la Criterion-ul anilor 30, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Constantin Noica, precum şi pe Constantin Floru, C. D. Amzar, Gheorghe Racoveanu, Emil Cioran, Mihail Sebastian. Unii dintre ei vor colabora în deceniul al patrulea la Vremea, iar alţii vor avea la rândul lor discipoli (este cazul lui Constantin Noica, cu şcoala de la Păltiniş, care i-a avut ca discipoli pe Andrei Pleşu şi pe Gabriel Liiceanu). Acesta a fost rolul esenţial al Profesorului: să creeze o întreagă generaţie în cultura românească, o elită studioasă. 
  
Este absolut firesc şi normal ca o personalitate atât de remarcabilă să fi inspirat numeroae scrieri, numeroase dintre ele polemice. Despre Nae Ionescu au scris Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă (Ulysse printre sirene. Amintiri universitare), Constantin Noica, Emil Cioran (Nae Ionescu şi drama lucidităţii, în "Vremea", 6 iunie 1937), Măriuca Enescu (Cantacuzino) şi chiar Nicolae Iorga (în O viaţă de om, aşa cum a fost), dascălul şi modelul său declarat. De altfel, ca înălţime şi aristocraţie a spiritului, Nae Ionescu poate fi aşezat lângă Titu Maiorescu, Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga, dar dintre aceştia, doar Titu Maiorescu poate fi comparat cu Profesorul în ceea ce priveşte rezultatele strădaniilor sale în generaţie, prin influenţa pe care a produs-o între tinerii contemporani. Aceştia îl considerau pe maestru realist şi mistic în acelaşi timp, el însuşi spunând că cele două merg mână în mână şi pronunţându-se hotărât împotriva pozitivismului. S-a vorbit de "trăirismul" lui Nae Ionescu, care spunea că "O metodă creşte cu un om...", ca despre o soluţie răsăriteană (3), care respinge reţeta şi standardul. De altfel, unii au spus că Nae Ionescu ar putea fi înţeles cu greu în Occident, el aparţinând spaţiului oriental, balcanic, cu preocupări teologice, legate de ortodoxia "dură şi pură". Concepţia creaţionistă este foarte clar şi limpede exprimată în toate cursurile sale. Ideile de forţă, perene la Nae Ionescu sunt: mântuirea, păcatul, salvarea, aceasta din urmă fiind corelată cu problema trăirii, a exprimării personale şi a găsirii echilibrului sufletesc (4). Aceste idei apar clar exprimate în Teoria cunoştinţei, care are privilegiul de a fi primul curs de această factură din istoria Universităţii bucureştene. Autorul evidenţiază adevărurile, dar şi limitele cunoaşterii ştiinţifice, pronunţându-se împotriva dialecticii şi a tuturor idealismelor care au marcat istoria gândirii omeneşti, de pe poziţiile unui realism lucid, care ne lasă să întrezărim poziţia tragică a gânditorului creştin care ştie că, dincolo de adevărurile relative la care cugetarea omenească poate ajunge, stă nedezlegată marea taină a Adevărului (5). Totuşi, departe de a se complace în limitele culturii răsăritene, Nae Ionescu poate fi considerat un european, un uomo universalis (6). Era un anti-provincial. Pe de altă parte, cerea elevilor săi să nu citească traduceri, dacă pot consulta originalul. Dădea dovadă de universalism, scriind în anii ‘20 despre teatru, cinema, făcând cronică dramatică, ocupându-se de grafologie. El contrazicea un anumit tip cultural, cel al profesorului şi un anume tipic, cel al intelectualului care trebuia să scrie obligatoriu. Era un spulberător de iluzii, de prejudecăţi, de idei primite de-a gata; contrazicea tonul şi tempo-ul epocii. Într-o prefaţă din anul 1951, Mircea Eliade şi Gheorghe Racoveanu declară că: "Nae Ionescu ne-a învăţat să gândim. Geniul lui era, în primul rând, de structură socratică; ne ajuta să căutăm şi să scoatem singuri la iveală adevărul. Nu ni-l oferea de-a gata, nu ni-l impunea. Ne obliga să judecăm, noi, cu mijloacele noastre, să tragem singuri concluzia propriilor noastre eforturi. Ne învăţa cum să citim un text filosofic şi ne îndemna să mergem întotdeauna la izvoare: ne interzicea cărţile despre un filosof sau un sistem de filosofie. Nae Ionescu a fost cel dintâi profesor care, într-o vreme când pozitivismul şi agnosticismul domneau încă în universităţile româneşti, a arătat validitatea metafizicii şi a vorbit cu înţelegere despre mistică şi despre experienţa religioasă" (7). De fapt toate cursurile lui Nae Ionescu sunt un spectacol de gândire liberă şi implicit, un îndemn. Mircea Eliade spunea că: "Simţeai că ceea ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gândit şi organizat în faţa ta, pe catedră". Iată ce spunea Profesorul însuşi: "Mâine mă veţi depăşi pe mine, chiar aveţi datoria să mă depăşiţi, întrucât sunteţi vii şi întrucât eu trebuie să ajung la soluţia absolută a felului meu de a vedea şi trebuie să mor deci înaintea dumneavoastră. (...) ...eu sparg un tipar vechi, care tindea oarecum să oprime viaţa şi apoi să ridic zăgazul realităţii, pentru ca, aşezându-vă dumneavoastră în curgerea ei, să ajungeţi la ţărmul care vă este propriu" (8). 
  
Altfel spus, dimensiunea creştină (şi chiar ortodoxă) a gândirii lui Nae Ionescu nu trebuie confundată cu rigoarea teologică. “Teologul”, “filosoful religios” şi “metafizicianul” reprezintă tipuri deosebite de gânditori creştini. Teologul ramâne în afara “cercului vicios” al filosofiei; el subordonează raţiunea supraraţionalului asumat prin credinţă, mişcându-se smerit în liniile de forţă ale tradiţiei dogmatice, dincolo de orice “aventură” a gândului autonom. Filosoful religios, mult mai tributar raţiunii, simte şi el nevoia de a se raporta la un absolut revelat, faţă de care se mişcă însă mai liber, permiţându-şi anumite interpretări “originale”. Metafizicianul, în fine, este un filosof radical, care se măsoară raţional cu absolutul, având grijă, din scrupul sau din orgoliu, să se delimiteze de religie în demersurile sale, ba chiar să facă abstracţie complet de ea. Altfel spus, teologul nu face altceva decât să “administreze” o sumă de adevăruri veşnice, îngăduindu-şi cel mult o mai limpede formulare a lor sau o mai sistematică ordonare; filosoful religios reinterpretează personal, într-o oarecare măsură, adevarurile revelate sau presupusele consecinţe filosofice ale acestora; în ce-l priveşte pe metafizician, acesta îşi proclamă în mod exclusivist propriile adevăruri. La noi, bunăoară, un Dumitru Stăniloae a reprezentat tipul teologului, un Nae Ionescu – tipul filosofului religios, iar un Lucian Blaga – tipul metafizicianului. De aceea şi trebuie judecaţi cu măsuri deosebite. Spre exemplu, dacă-l luăm pe Nae Ionescu drept “teolog” (ceea ce n-a fost şi nici nu şi-a propus să fie), atunci, pentru anumite afirmaţii, ar trebui să-l declarăm “eretic”; dar aceasta ar însemna să cădem în confuzia dintre teologie şi filosofie – reflex al confuziei mai generale dintre religie şi cultură (curentă, din pacate, în lumea laicizată de astăzi).  
  
Dan Ciachir – Gânduri despre Nae Ionescu 
  
În altă ordine de idei, revenind la prezentarea propriu-zisă a cărţii de faţă, vom spune că autorul ei – Domnul Dan Ciachir s-a născut la data de 17 septembrie 1951. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti, specializarea română-italiană, pe care le-a absolvit în anul 1975. Înainte de Revoluţia din decembrie 1989 Dan Ciachir a fost, printre altele, colaborator la Revista „Săptămâna” care era condusă de Eugen Barbu, revistă unde scriau printre alţii Corneliu Vadim Tudor şi Artur Silvestri. Acolo Dan Ciachir a scris o serie de articole care atacau Europa Liberă, pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma etc.  
  
După Revoluţia din decembrie 1989, Dan Ciachir s-a remarcat în postura de comentator al vieţii religioase din România, fiind un adept al curentului tradiţionalist în Biserica Ortodoxă Română. A colaborat la cotidianele „Monitorul”, „Cuvântul”, BBC şi „Ziua”, publicând rubrica "Cronica ortodoxă". De asemenea, este membru al Uniunii Scriitorilor. 
  
• Muzică şi memorie: poeme? (Ed. Cartea Românească, 1984); 
  
• Străzi de ceară (Ed. Pontica, colecţia Euridice, 1993); 
  
• Gânduri despre Nae Ionescu (Ed. Institutul European, Iaşi, 1994; reeditată la Ed. Dacia, Cluj, 2001; ediţia a 3-a revăzută, Ed. Litera Ortodoxă, Ploieşti, 2010); 
  
• Cronica Ortodoxă (Ed. Timpul, 1994, 1997, 1999); 
  
• Luciditate şi nostalgie (Ed. Institutul European, Iaşi, 1996; reeditată la Ed. Dacia, Cluj, 1999; ediţia a III-a la Ed. Timpul, 2005); 
  
• Lirica italiană contemporană? (Ed. Mirton, Timişoara, 1997); 
  
• Cronica ortodoxă - ediţie definitivă (Ed. Timpul, Iaşi, 2001); 
  
• Ofensiva ortodoxă (Ed. Anastasia, 2002); 
  
• Când moare o epocă (Ed. Anastasia, Bucureşti, 2003, 2004; reeditată la Ed. Paideia, 2006; ediţia a III-a la Ed. Timpul, 2007, 2008, 2009; ediţie definitivă la Ed. Timpul, 2010). 
  
• Antologie de poezie italiană contemporană (Ed. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2006) 
  
• În lumea presei interbelice (Ed. Timpul, Iaşi, 2008) 
  
• File din cronica ortodoxă (Ed. Lucman, Bucureşti, 2008) 
  
• Derusificarea şi "dezgheţul" (Ed. Timpul, Iaşi, 2009) 
  
• Şi noaptea asta va trece (Ed. Timpul, Iaşi, 2011)  
  
A întocmit volumul de articole şi foiletoane ”Nae Ionescu - Suferinţa rasei albe”, Ed. Timpul, Iaşi, 1994. De asemenea, a publicat două volume-interviu cu prof. Radu Dorin Micu, intitulate Dialoguri cu Dan Ciachir pentru o Ortodoxie realistă (Ed. Anastasia, 2002) şi Pentru o Ortodoxie realistă (ediţia a doua) (Ed. Anastasia, 2003). A tradus lucrarea Cavalcada inocenţilor de Mimmo Morina (Ed. Univers, 1974). Cel mai recent volum de dialoguri este cel cu Leonid Dragomir (doctor în filosofie) - ”Bucuria de a fi răsăritean. Convorbiri cu Dan Ciachir”, Ed. Timpul, Iaşi, 2011. 
  
După toate cele spuse mai sus – în Introducere sau Prolog – vom remarca şi reţine fapul că Nae Ionescu a avut un destin strraniu şi, de-a dreptul, ciudat. Acest profesor interbelic a fost un filosof fără operă academică, altfel umplând amfiteatrul la fel cum o facea maestrul său Nicolae Iorga sau cum va face mai tarziu George Calinescu, stârnind şi provocând studenţilor o fanatică admiraţie; un veritabil boier al epocii, îmbrăcat mereu cu o eleganţă ostentativă, fumând peste patruzeci de ţigări Camel pe zi şi plimbându-şi oboseala într-un luxos Maybach; confident al regelui Carol al II-lea şi apoi un adversar înverşunat; cunoscut de marele public mai curând ca gazetar redutabil, de o ironie elegantă şi zdrobitoare, şi ca un cuceritor al frumoaselor doamne ale vremii, alături de care a trăit iubiri fabuloase; trăitor şi susţinător inflexibil al Ortodoxiei; un apropiat al conducătorilor Mişcării Legionare, până într-acolo încât Ion Moţa avea să îi lase scrisorile testamentare înainte de plecarea sa în Spania, iar într-un viitor guvern legionar avea, probabil, să fie premier; a marcat o generaţie remarcabilă, ce avea să cunoască exilul sau Gulagul românesc. Un personaj stupefiant de contradictoriu şi incomod, cel puţin la prima vedere.  
  
Unii îl expediază rapid în seria de epitete, deschisă de "fascist" şi continuată de "cabotin, antisemit, doctrinar legionar, farsor, corupt, filosof fără operă, ortodoxist fanatic, plagiator dovedit". Atunci, în epocă, s-a vorbit şi de "filosemitism" sau "sovietism". Alţii perpetuează legenda aurită a Profesorului, geniului, o legitimare perpetuă a legionarismului şi naţionalismului românesc, cea mai interesantă minte a Vârstei de Aur interbelice. Unde este până la urmă calea de mijloc ? Prea puţini, din ambele tabere, ajung să-l şi citească, în cel mai fericit caz se opresc la imaginea din studiile despre interbelic şi/sau Mişcarea Legionară. Au existat şi se perpetuează zvonuri privind acest ataşament, cum este cel al fotografiei Căpitanului, pe care Nae Ionescu ar fi avut-o asupra lui până în clipa şi momentul morţii. Afirmaţie falsă. Nu apropierea sa de legionarism i-a adus atunci admiraţia anumitor superbe tinere inteligenţe şi nici mai târziu nu a fost singurul motiv pentru care Nae Ionescu provoacă şi deranjează. Aceştia au descoperit în tânărul profesor un alt fel de gânditor. Mai mult, se poate spune ca această controversa legionară îi asigură în mod continuu şi neîncetat o anumită popularitate, spre deosebire de mulţi alţi colegi de generaţie. Numele lui Nae Ionescu provoacă şi astăzi controverse aprige. Pentru că Nae Ionescu este judecat şi adulat fără a se mai trece măcar peste rândurile unui editorial. Aşa s-a întâmplat şi în interbelic, atunci când singurul său volum antum, Roza Vânturilor, editat până la urmă, la insistenţele şi cu eforturile elevilor săi, într-un tiraj de 4000 de exemplare, avea să se vândă foarte greu. Cei care ajung să îl (şi) citească pe Nae Ionescu, cei care ajung măcar să răsfoiască cele câteva culegeri de articole, să il descopere în Predania sau, şi mai bine, în adevărata sa opera, care a fost ziarul Cuvântul, să îi citească măcar unul dintre cursurile editate postum, s-ar putea să aibă o mare şi plăcută surpriză.  
  
Cu toată că este un admirator declarat al lui Nae Ionescu, Domnul Dan Ciachir evită tentaţia hagiografică. Gânduri despre Nae Ionescu (carte ajunsă acum la a treia ediţie) nu este o biografie edulcorată, ci reţine, subliniază şi selectează acele momente ale vieţii, care îl definesc pe filosof, este o succintă şi pasionantă încercare de a descifra enigma, taina şi misterul Nae Ionescu. De ce acest om a fost detestat şi adulat în acelaşi timp şi într-o asemenea măsură? Care este misterul său, şi dacă acest mister a existat mai poate fi descifrat doar din scrierile gazetăreşti, stenogramele cursurilor şi amintirile contemporanilor? Pornind de la descoperirea, în primăvara anului 1980, a Rozei Vânturilor, scriitorul şi publicistul Dan Ciachir retrasează, în cele câteva eseuri ale volumului, procesul de descoperire a operei şi personalităţii lui Nae Ionescu.  
  
Teza esenţială a cărţii şi explicaţia misterului este că cei care îl descoperă şi devin admiratorii lui Nae Ionescu, în perioada interbelică sau astăzi, sunt cei care au ceva în comun cu el, care se regăsesc într-un autor ce nu respectă "scrisul frumos", încărcat de metafore şi răsturnări spectaculoase ale frazei, aplicând ca metodă exprimarea de o simplitate frustă a ideii. Sunt cei care au nevoie de "realitatea nudă", sunt cei care atunci şi acum au fost deschişi la un alt fel de a "filosofa", aplicat în toate ariile existenţei. Cu luminile şi umbrele sale, Profesorul Nae Ionescu a fost în permanenţă ataşat de idealurile sale, şi-a respectat principiile şi nu a ezitat, chiar când acest lucru nu îi era favorabil, din punct de vedere politic ori social, să îşi menţină şi exprime convingerile. Ortodox practicant, în mod nedisimulat, nefăţarnic şi sincer, mereu ataşat de valorile Ortodoxiei, autorul unor eseuri şi articole care dovedesc acrivia şi simţul teologic, nu s-a îndepărtat niciodată de credinţă. Nae Ionescu a fascinat pentru ca a fost, din primele sale scrieri şi aparitii, un personaj diferit şi altfel.  
  
Fiindcă acest lucru îl remarci atunci când răsfoieşti Roza Vânturilor sau cele două culegeri de articole, apărute după anii '90, Suferinţa rasei albe (ingrijită de Domnul Dan Ciachir) şi Între ziaristică şi filosofie, ambele la Editura “Timpul” din Iaşi. Un stil direct şi sincer, parcă sec, aparent simplist, fraze scurte, o familiaritate cu subiectele abordate, sentinţe încredinţate paginii. Aria subiectelor începe de la politică şi se termină la teologie, trecând prin istorie, cinematografie, artă, istorie, teatru, etc. Nimic din scrisul calofil şi întortocheat al altor colegi de generaţie, şi Domnul Dan Ciachir subliniază foarte bine acest lucru. Nae Ionescu este un gânditor împletit cu gazetar, care ştie că ceea ce spune trebuie înţeles de toată lumea, şi ca adesea o construcţie complicată a rostirii scrise, poate fi doar un paravan colorat, ce ascunde o eroare. Prea puţin din excursul gândirii sale apare în ziar sau în revistă, doar un rezumat fugar şi concluziile. La prima citire şi chiar la următoarele s-ar putea să fii dezamagit. Ulterior, obişnuindu-te şi începând să înţelegi, s-ar putea să nu mai scapi de stilul şi felul de a fi a lui Nae Ionescu.  
  
Filosof cu un doctorat în Germania (doctorat despre care mulţi au spus atunci şi acum că nu a existat, chiar daca teza a fost până la urmă, postum, publicată în România), neliniştit şi reluându-şi cu o trăire intensă ideile, repetând şi regândind totul, încercând mereu să înţeleagă, adesea pentru a abandona şi distruge totul. Mulţi dintre foştii săi studenţi au fost atunci fascinaţi tocmai de stilul său de a preda, frământat teatral, încercând de faţă cu ei să găsească soluţiile, adesea pornind cursul de la o notiţă rătăcită prin buzunare. De atunci un adversar al ideii de "operă" încremenită pe rafturi, şi abia în ultima perioadă de lagăr, în anul 1938, se gândea la elaborarea mai multor titluri, idee rămasă, din pacate, în stadiul de proiect. Pentru Nae Ionescu se pare că mult mai importante au fost articolele din Cuvântul, eseurile din Predania sau Ideea Europeană, în ciuda (sau poate tocmai datorită) efemerităţii articolului de ziar sau revistă. Pentru că metoda, modul şi felul în care ajungi la un rezultat, maniera de a gândi un subiect, diferă de la o inteligenţă la alta. Şi pentru Nae Ionescu esenţial nu era să înveţi cum să gândeşti, ci să înveţi a gândi. Nu programa universitară contează, ci preocupările dascălului, atunci când vorbim de gândirea profundă şi autentică, şi aici este o filiaţie Iorga-Parvan, maeştri pe care îi admiră în mod deschis şi declarat. Era aici, în rezervă şi reţinere faţă de opera scrisă, opera "filosofică", să-i spunem, şi un reflex al credinţei ca actul de creaţie este "înrudit mai degrabă cu căderea decât cu redempţiunea". Era într-o rivalitate cu Nichifor Crainic, un alt personaj cu numeroase umbre şi însoţit de controverse, care avea să ajungă mult mai "sus" decât Nae Ionescu, să publice, să se impună, ajungând şi ministru. Un alt fel de scriitor/gânditor/teolog. Mircea Eliade (păcat că nu a scris până la urmă cartea despre Nae Ionescu) spunea că paradoxal atunci, pentru un gânditor ortodox, a fost că Profesorul anticipase în cursurile sale filosofiile ce vor veni la modă abia în anii postbelici, speculând şi gândind teorii şi subiecte ce se vor bucura cu adevărat de interes în mediul universitar abia în anii 1950 - 1960.  
  
Nae Ionescu a murit pe 15 martie anul 1940. A pierdut totul - catedra, poziţia la Palat, ziarul şi revistele unde a publicat. La Cuvântul, în perioadele în care nu îşi mai permitea să plătească vechii colaboratori, a scris adesea prima pagina a ziarului (şi nu numai) reuşind adesea să imite în chip strălucit stilul celorlalţi redactori. A fost închis în mai multe rânduri din cauza apropierii de legionari, dar nici acolo nu şi-a pierdut felul de a fi. Pentru mulţi dintre admiratorii săi moartea sa a fost un şoc, un sfârşit de lume, în timp ce pentru adversari a fost, categoric, o uşurare. S-a speculat mult atunci despre posibilitatea unui asasinat prin otrăvire, organizat de Regele Carol al II-lea, dar în lipsa unor dovezi clare şi limpezi poate fi doar încă un element care să sporească mitul lui Nae Ionescu. Cuvântul avea să reapară în perioada scurtei guvernări naţional-legionare, ca principal organ de presă al Mişcării, departe, foarte departe de ceea ce fusese în perioada de glorie. Câteva dintre cursurile sale aveau să fie publicate în anii războiului, de unii dintre foştii lui studenţi, până când Ion Antonescu a dispus sistarea proiectului. Apoi încadrarea de către noua orânduire la "legionari", interzicerea, uitarea. Redescoperit, iniţial cu entuziasm, după anul 1990, când Editura “Humanitas” din Bucureşti, după cum aminteşte Domnul Dan Ciachir, îi retipăreşte cursurile universitare, iar Editura “Timpul” din Iaşi va scoate cele două culegeri de articole. Doamna Doina Mezdrea publică o impunatoare biografie, în patru volume, se scrie şi se vorbeste despre el în cele mai diverse medii. Unii se vor folosi de legenda pentru legitimarea legionarismului, alţii îl vor acuza tocmai pentru aceasta.  
  
Am citit cartea "Ganduri despre Nae Ionescu" cu fascinatia celui care se apropie de un personaj istoric. Este un alt Nae Ionescu decât cel despre care se tace ori cel care este acuzat vehement. Este un Nae Ionescu viu, inteligent, mereu neliniştit, încercând să afle şi să se lamurească pe sine, chiar în timp ce îi lămureşte pe ceilalţi. Mi-a adus aminte, în numeroase clipe şi momente, de acel Nae Ionescu al lui Mircea Vulcănescu, poate cea mai frumoasă mărturie despre Profesor, cu atât mai mult cu cât Dan Ciachir a selectat exact acele informaţii şi mărturii, care construiesc o imagine logică şi coerentă, oferă o interpretare şi o explicaţie, fără a face paradă de note de subsol şi amanunte inutile, fără a transforma cartea într-o biografie obositor de lungă. Cursa şi capcana unui discurs lung şi greoi a fost evitată cu talent şi seriozitate, ca şi cea a fascinaţiei subiective pentru Nae Ionescu. şi este nevoie, cred, şi de o doză de curaj pentru a aborda un subiect dificil şi născător de ridicări de sprâncene. Volumul Ganduri despre Nae Ionescu este o carte ce îţi răspunde la primele întrebări şi îţi provoacă şi stârneşte curiozitatea. O recomand ca o altă variant şi viziune, ce poate fi discutată, ce poate fi contestată ori aprobată, dar important este că te provoacă să încerci la rândul tău să-l citeşti pe Nae Ionescu.  
  
Epilog - Despre Ortodoxia asumată, mărturisită şi propovăduită de Nae Ionescu 
  
În altă ordine de idei, în spaţiul culturii şi spiritualităţii româneşti, Nae Ionescu reprezintă fără îndoială un reper ilustru şi antologic. Gândirea lui a putut să influenţeze o întreagă generaţie într-un mod atât de puternic încât apariţia lui în istoria noastră a putut fi catalogată de urmaşii săi drept providenţială. Într-adevăr, el a făcut şi a lăsat moştenire urme adânci, care nu pot fi şterse niciodată, într-o epocă în care era nevoie mai mult ca oricând, pentru salvarea neamului şi a valorilor acestuia, de o minte strălucită, capabilă să înţeleagă mersul vremii şi să moblizeze resursele limitate pentru a nu se pierde nimic din ceea ce am avut şi nici a se irosi talanţii generaţiilor contemporane. Graţie eforturilor sale concretizate într-o întreagă generaţie de adevăraţi români şi creştini, planurile dezintegratoare care au pândit valorile româneşti, au fost zădărnicite şi vor mai fi prin neîntrerupta prezenţă vie a exemplului „Profesorului” şi a recursului permenent la spiritualitatea şi cultura generate de el în tezaurul neamului. Spiritul filosofic al lui Nae Ionescu trăieşte şi va trăi în cei care l-au ascultat, l-au iubit şi l-au înţeles.  
  
Cu alte cuvinte, Nae Ionescu şi-a fundamentat întregul sistem filosofic pe adevărurile creştine, propunând un curent bazat pe valorile naţionale şi pe religia ortodoxă. Acest filosof modern, şcolit la universităţile europene şi căruia îi plăcea să surprindă în toate prin avangardismul său, face din teologia ortodoxă răsăriteană, un cadru general pe care se încumetă să fundamenteze o metafizică sistematică, predabilă într-o universitate modernă. Adică alege să abordeaze problematica fundamentală a filosofiei, dintr-o perspectivă inedită, aceea a valorilor creştine. Mai mult decât atât, spre stupefacţia multora şi spre indignarea numeroşilor detractori, nu numai că-şi raportează cursurile de metafizică la problematica creştină, dar face o adevărată apologie a creştinismului printr-o virtuoasă şi mutuală justificare a creştinismului şi deopotrivă a metafizicii sale. În metafizica lui, pe care o descoperim în cursurile ţinute la Universitate: Cursul de filosofie a religiei (1924-1925); Cursul de metafizică: I. Cunoaşterea imediată (1928-1929), II. Cunoaşterea mediată (1929-1930) şi Tratatul de Metafizică (1936-1937), găsim dezbătute temele fundamentale ale gândirii omeneşti. Astfel, Nae Ionescu era interesat despre Dumnezeu, condiţia originară a omului, sfinţenie, metafizică, iubirea ca soluţie metafizică, naţiune, act religios, cunoaştere şi trăire, substanţă, mistică şi magie, metafizică în raport cu religia, moarte, fiinţă şi existenţă, timp, spaţiu, libertate, conştiinţă, Biserica creştină, intelect şi raţiune, ştiinţă, suferinţă, etc. 
  
Observăm astfel în Nae Ionescu preocupările unui teolog. Într-adevăr, dacă prin teolog înţelegem pe tot omul care vorbeşte, în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Vorbind despre „Teologul” Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu spune: “Ca teolog, Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică”. Astfel, deşi “doar licenţiat în matematică”, ca teolog, Nae Ionescu nu este purtătorul unui mesaj alogen, în rândul acelora care afirmă superioritatea raţiunii, ci cel care cheamă la redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp. Faptul că el abordează consecvent şi aceste teme preponderent teologice, dar mai ales atitudinea sa condescendentă vis-a-vis de filosofia clasică, exclusiv raţionalistă, care nu poate accepta decât ceea ce intră sub incidenţa logicului şi analiticului, l-au recomandat ca fiind un indezirabil în eşicherul universitar bucureştean. Însă Nae Ionescu nici nu a dorit vreodată să intre în rândul celor care afirmă suveranitatea raţiunii, ba din contră, metafizica trebuie să se axeze pe viaţă, spunea el, pe trăire, pentru că ea are prin excelenţă un caracter antropologic. Aceasta trebuie să fie funcţia metafizicii, de a oferi soluţii liniştitoare pentru totalitatea experienţei noastre în legătură cu sensul existenţei noastre şi a tot ceea ce ne înconjoară. În acest sens, metafizica este o încercare soteriologică a celor care nu au reuşit să se mântuiască prin trăirea sfinţeniei.  
  
Astfel, ca teolog, propune imaginea creştinismului metafizic. El afirmă: „nu văd vreun interes al speculaţiei metafizice, în afară de necesitatea aceasta de a ne găsi noi un loc în existenţă”. Iată că Nae Ionescu are atitudinea caracteristică adevăraţilor filosofi (presocraticii, Socrate, Platon), pentru care înţelepciunea trebuia să se transpună într-un mod de viaţă armonic şi echilibrat, mod de viaţă care se găseşte în plenitudinea lui, pe deplin concretizat în Ortodoxie. Fiind ataşat de Ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale Ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Este cu adevărat fascinant să vezi cât de mult îl preocupă pe el temele fundamentale ale Ortodoxiei. Toate darurile omului, inclusiv viaţa, sunt considerate de Nae Ionescu, doar nişte calităţi particulare existenţei. El afirmă că, atunci când omul pierde viaţa, nu dispare, căci viaţa este o simplă calitate a omului. Ceea ce este important pentru om, nu sunt aceste calităţi în ele însele, ci doar prevalarea frumoasă şi corectă de ele în existenţă, astfel încât omul să se împlinească, să devină întru fiinţă. Tocmai de aceea, atunci când se cere, când se impune, sacrificiul vieţii este chiar o datorie.  
  
Nae Ionescu, prin ceea ce spune, confirmă adevărurile revelate ale creştinismului dar în acelaşi timp urmăreşte ca valorile ortodoxe româneşti, specificul nostru naţional să fie exploatate la maxim în beneficiul spiritului naţional. Practic, el este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească, deschizând o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze într-o viaţă relativ scurtă şi brăzdată de atâtea lupte, căci într-adevăr, viziunea şi poziţia lui unică la momentul respectiv nu i-au făcut foarte uşoară viaţa între gânditorii vremii, fie ei laici sau clerici. Într-adevăr, „Nae Ionescu s-a ridicat împotriva a tot ce este raţiune uscată faţă de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţia polimorfă şi fecundă a vieţii. El şi-a găsit izvoarele de apă vie, puterea de rezistenţă şi calea spre adevărurile renaşterii în duh, în adâncurile Ortodoxiei, în această ipostază răsăriteană a trăirii şi a rodirii creştinismului, din care a făcut cel dintâi axa cugetării române moderne, chiar dacă nu totdeauna teologul Nae Ionescu s-a putut ridica la înălţimea echivalentă trăirii sale creştine. Dar pe aceasta din urmă el a exprimat-o cu o capacitate de convingere şi contagiune neegalată decât de ceilalţi doi ctitori ai fiinţei noastre creştine: Neagoe Basarab şi Dumitru Stăniloae”, după cum afirmă Dan Zamfirescu în volumul al doilea al lucrării sale Istorie şi cultură. Nae Ionescu defineşte Ortodoxia prin prisma naţionalului afirmând că: „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta este Ortodoxia”.  
  
Această definire este de înţeles dacă cunoaştem faptul că ea este plasată în plin secol naţionalist. Idealul României mari, care să cuprindă toţi românii, se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune, iar cea mai mare, cea mai frumoasă şi cea care venea românilor ca o mănuşă, era Ortodoxia, căci, „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate, o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.” Pentru el Ortodoxia românească nu este activitatea deliberată a vreunei Biserici în sine, ci „... lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce Ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu Biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contribuind la crearea unui suflet specific românesc”. Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul, elementul de bază este Ortodoxia şi se tinde spre o „Biserică puternică, curată şi mândră”. De aceea, nu ne mai putem mira de faptul că generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a Ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de vioi, pătrunzător şi fecund ca Nae Ionescu. Deci putem spune că Nae Ionescu este singurul filozof sau metafizician prin excelenţă creştin, pentru care tot ceea ce, istoric, dogmatic, patristic, cultic, reprezintă creştinism ortodox, are o valoare absolută şi este adevăr absolut. Astfel el nu identifică episoadele biblice ca făcând parte dintr-un tezaur mitologic al umanităţii, ci le consideră ca atare, şi le acordă o importanţă primordială, avându-se în vedere rolul şi funcţia lor cheie în înţelegerea sensului şi raţiunii existenţei.  
  
Mai mult decât atât, Nae Ionescu este un adevărat apologet şi mărturisitor al creştinismului răsăritean, exprimându-şi convingerea şi adeziunea creştină public în faţa studenţilor spunând: „Sunt creştin. Eu cred că noi o să înviem odată din morţi, pentru că sunt creştin.”. Pentru generaţiile de studenţi care l-au avut profesor, cursurile de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei ţinute de Nae Ionescu au rămas de neuitat. Dacă studenţii nu părăseau sala de curs cu bagajul de cunoştinţe sporit, plecau, în schimb, cu altceva, mult mai preţios, mai rar şi mai greu de găsit: cu îndemnul de a nu se rezuma să înveţe numai, să primească ideile de-a gata, să acumuleze pur şi simplu cunoştinţe, ci să mediteze, să trăiască şi să verifice personal problemele. Ori este tocmai dezideratul de astăzi al învăţământului românesc, european sau mondial.  
  
Este din nou momentul să ne întrebăm ce a garantat aderenţa fără precedent pe care Profesorul a avut-o în faţa unei întregi generaţii. Evident că întregul arsenal de calităţi îi explică succesul, dar toate acestea ţin întrucâtva de formă, de ceea ce este exterior şi de fapt, adevăratul ingredient care a făcut să tresalte inima ascultătorilor săi este tocmai această dorinţă nestăvilită de a impune un alt tip de respect pe care toţi ar trebui să îl aibe pentru tradiţia, credinţa, cultura, spiritualitatea românească sau sufletul românesc, un respect bazat nu pe formalism ci pe trăire. Căci, în Răsărit, afirmă Profesorul, “există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în faţa lui Dumnezeu are altă calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legătura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup”. Nae Ionescu a preluat problematica fiinţială din Ortodoxia răsăriteană: „Noi ştim deja până acum că există o relaţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţă obiectivă. Ştim că principial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”. Profesorul consideră că “orice învăţătură religioasă, deci şi învăţătura lui Iisus Hristos, este trăită de oa meni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spaţială şi temporală, consti tuie într-un fel viaţa însăşi a învăţăturii. Căci învăţătura nu este un adevăr oare care, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într-o tablă de aramă şi l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el, sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânţă care e pusă în pământ, încolţeşte şi dă roadă. La învăţătura lui Iisus Hristos se adaugă, deci, într-un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învăţătură pur şi simplu, ci învăţătura care a rodit în noi, învăţătură rodită”. 
  
Această trăire este de fapt viaţa interioară a creştinismului ortodox, iar acesta, cum observă Profesorul, nu se condiţionează prin legăturile lui sociale, ci „trăieşte prin el însuşi, în absolută independenţă faţă de puterile lumeşti. De aceea, dezvoltarea virtuţilor active, care singurele leagă pe om de om şi pe toţi în societate, nu se bucură de primul interes al Bisericei noastre”. Când au fost unii care au căutat să modernizeze biserica strămoşească, Nae Ionescu a atras atenţia că „marele defect, sau marea calitate a Ortodoxismului, este că nu se poate înnoi. Cine are înţelegere şi dragoste pentru religia noastră trebuie să găsească în el şi curagiul de a privi lucrurile în faţă: dacă Ortodoxismul nostru are un rost şi corespunde unei necesităţi organice sufletului nostru naţional, atunci el să fie păstrat în formele lui originare şi autentice. Iar dacă aceasta nu se mai poate atunci este mai bine să fie lăsat să se stingă în linişte, scutind lumea de scenele apăsătoare ale unor zvârcoliri zadarnice. Noi socotim însă că nu acesta e cazul.”. Pentru Nae Ionescu, înnoirea nu înseamnă schimbare ci „creştere firească” în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcţionează normal, este exclus ca creşterea învăţăturii să fie strâmbă. 
  
Pentru Nae Ionescu, „Ortodoxia nu poate fi liberă de pecetea naţională, ca un sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membrii unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde”. Observăm astfel că ideile sale nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofiei româneşti. Poate de aceea cele mai importante cursuri pe care le-a ţinut Nae Ionescu au fost cele de filozofia religiei.  
  
Totuşi, membrii marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Faptul că a fost contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice (câteodată poate şi pe drept căci, după cum observă Petre Ţuţea, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am apreciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.”), nu a împiedicat pe nimeni să constate la Nae Ionescu acea înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu şi nici acel puternic ataşament de Ortodoxie, din care, înţelegem acum, şi-a tras de fapt seva vitalităţii sale ...  
  
Referinţe bibliografice: 
  
1. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, pag.16 
  
2. Nae Ionescu, Problema mântuirii în Faust a lui Goethe, pag. 128 
  
3. Dan Ciachir, op.cit., pag.24 
  
4. Nae Ionescu, Curs de Istoria Metafizicei, pag.16 
  
5. Nae Ionescu, Teoria Cunostintei, pag. 85 
  
6. Dan Ciachir, op.cit., pag. 59 
  
7. Ibidem, pag.97 
  
8. Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicei, pag. 98 
  
9. Nae Ionescu, Curs de Logica, pag. 11 
  
10. Nae Ionescu, Grafologie, pag. 24 
  
11. Nae Ionescu, Prelegeri de Istoria Filozofiei, pag.6 
  
12. Dan Ciachir, op.cit., pag. 37 
  
13. Nae Ionescu, Curs de Istoria Metafizicei, pag.10 
  
14. Dan Ciachir, op.cit., pag. 88 
  
15. Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu asa cum l-am cunoscut, pag. 124 
  
16. Nae Ionescu, Fenomenul Legionar, pag.20 
  
17. Istoria logicii, 1924-1925; Filosofia religiei. Fenomenele actului religios, 1924-1925; Logică, cu specială privire asupra ştiinţelor exacte (teoria raţionamentului), 1926-1927; Metafizica. Problema salvării în Faust-ul lui Goethe, 1926-1927; Logica formală (Teoria judecăţii), 1926-1928; Teoria cunoştinţei metafizice; 1. Cunoaşterea imediată, 1928-1929; Istoria logicii, 1929-1930; Teoria cunoştinţei metafizice; 2. Cunoaşterea mediată, 1929-1930; Istoria metafizicii ca tipologie a culturii, 1930-1931; Curs de logică generală, 1934-1935; Logica colectivelor, 1934-1936. Între cursurile naeionesciene publicate după 1990 se numără: Curs de metafizică. Teoria cunoştinţei metafizice. 1. Cunoaşterea imediată. 1928-1929; Cunoaşterea mediată. 1929-1930, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991; Prelegeri de filosofia religiei, Ediţie îngrijită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1993; Curs de filozofie a religiei. 1924-1925, Prefaţă de Nicolae Tatu, Postfaţă de Mircea Vulcănescu, Ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, Bucureşti, 2007. 
  
18. Ştefan Iloaie, Nae Ionescu şi ortodoxia românească. Cu bibliografie din şi despre Nae Ionescu, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 20. 
  
19. Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 35-36. 
  
20.  Ibidem. 
  
21. Ibidem. 
  
22. Alex Ştefănescu, „Entuziasmul ca metodă critică", în România literară, nr. 21, 28 mai 2003, pp. 10-11. 
  
23. Publicate constant, din anul 1973 până în anul 1989, în reviste precum Viaţa Românească, Teatrul, Secolul 20, Tomis, Familia, Vatra, Steaua, Astra, Echinox, Orizont, Opinia studenţească. 
  
24. Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, ed. cit., p. 71. 
  
25.  Nicolae Steinhardt afirmă, în convorbirile cu Ioan Pintea: „nu sunt creator, ci critic. Lucrez, aşadar, cu materialul clientului. Scriu numai dacă am despre ce scrie şi numai în măsura în care sunt în stare să înţeleg şi să iubesc sincer cartea (...) pe care o citesc. De altfel, spunând că sunt critic, nu rostesc adevărul, nici critic nu sunt, sunt doar un diletant, a cărui prezenţă în viaţa noastră literară cred că se datorează, îndeosebi, faptului că vârsta n-a răpit scrisului meu decât puţin din entuziasmul său juvenil" (p. 143). 
  
26.  Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii, ed. cit., p. 37. 
  
27. Nicolae Steinhardt, Critică la persoana întîi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 18. 
  
28. Ibidem, p. 21. 
  
29. Ibidem, p. 25. 
  
30. 1978, reeditare 2006. 
  
31. Ibidem, p. 245. 
  
32. Ibidem, p. 268. 
  
Material documentar  
  
întocmit de către Drd. Stelian Gomboş 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Dan Ciachir – Gânduri despre Nae Ionescu... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 643, Anul II, 04 octombrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!