Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Redactia > Autori > Mobil |   


Autor: Cârdei Mariana         Publicat în: Ediţia nr. 114 din 24 aprilie 2011        Toate Articolele Autorului

Cârdei Mariana - profil de autor
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cine sunt?  
 
 
 
Cine sunt cu adevărat,  
 
deseori m-am întrebat;  
 
cine-s eu în lumea mare,  
 
unde-i locul meu sub soare?  
 
 
 
Sunt în primul rând femeie...  
 
mamă, ca să-ţi faci idee!  
 
în viaţă sunt o luptătoare,  
 
am fost soţie iubitoare.  
 
 
 
Sunt un leu – regele junglei,  
 
sub semnul soarelui născut;  
 
m-am bucurat de toate-n viaţă  
 
tot ce-i uman mi-e cunoscut.  
 
 
 
Să fiu un lider plin de zel,  
 
să mă remarc prin cutezanţă,  
 
era-n a mea adolescenţă  
 
şi mai târziu al vieţii ţel.  
 
 
 
Sunt om simplu - de cuvânt  
 
nu arunc vorbe în vânt,  
 
Stenografia - Henri Stahl  
 
m-a propulsat pe-al vieţii val.  
 
 
 
Şi port în suflet o credinţă –  
 
Eu sunt un simbol de putere,  
 
prin agerimea minţii mele,  
 
văd în cifre – toate cele.  
 
 
 
Viaţa-i calcul strict - magie,  
 
o poţi verifica în chei...  
 
aduni - îţi înmulţeşti puterea,  
 
şi scazi când îţi împarţi averea.  
 
 
 
Aleg să merg pe calea dreaptă,  
 
şi chiar îmi judec orice faptă,  
 
simt energia-mi creatoare  
 
când soarele răsare-n zare...  
 
 
 
Prietenoasă, creativă,  
 
captez atenţia oricui,  
 
sunt despotul prietenos  
 
sau arogantul ce-şi înclină  
 
balanţa în favoarea lui.  
 
 
 
Pot fi tot ce-mi propun în taină,  
 
când am resursa necesară.  
 
Sunt rece ca un sloi de gheată  
 
emoţii nu-mi citeşti pe faţă.  
 
 
 
În clipa când aleg bărbatul,  
 
voi străluci ca briliantul,  
 
sunt caldă, fină, senzuală  
 
şi receptiv pasională.  
 
 
 
Rămas-am singură în cuşcă...  
 
atenție, leoaica muşcă!  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Motto: Oamenii, faptele şi lucrurile au o singură valoare: aceea pe care le-o dăm noi...  
 
Numele şi prenumele: CÂRDEI V. MARIANA  
 
Data şi locul naşterii: 04.08.1947, Joseni, judeţul Harghita  
 
Studii: Liceul, Şcoala postliceală de stenodactilografie şi secretariat – secţia Limbi străine.  
 
Profesia: secretar-stenodactilograf-contabil, în prezent pensionară.  
 
Locuri de muncă: Ministerul Agriculturii, Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale, Ministerul Afacerilor Externe - Ambasade.  
 
Copii: o fiică, Florence-Susanne, căsătorită cu Joseph Pandeli.  
 
Contact: mianacardei2006@yahoo.com.  
 
M-am născut în Ardeal, unde mi-am petrecut primii ani din viaţă, apoi împreună cu părinţii mei, Stefania si Vasile, ne-am mutat în Dobrogea unde am absolvit Şcoala generală. Mi-am petrecut vacanţele la bunicii mei – ţărani din satul Coslugea – judeţul Constanţa, unde m-am format ca suflet iubitor de natură şi am descoperit frumuseţea locurilor, lucrurilor şi faptelor. Am învăţat ce înseamnă cinstea, dreptatea şi spiritul de întrajutorare.  
 
Liceul l-am absolvit la Fălticeni – judeţul Suceava, loc marcat de istorie şi frumuseţe, în care i-au purtat paşii şi viaţa pe Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, apoi am urmat Şcoala postliceală de secretariat şi stenodactilografie - secţia limbi străine din Bucureşti.  
 
Activitatea mea profesională, deosebit de interesantă, desfăşurată în diverse domenii de activitate, mi-a dat posibilitatea să mă formez multilateral şi să înţeleg mai bine esenţa lucrurilor.  
 
Datorită profesiei mele am fost în permanenţă la curent cu tot ce se întâmpla în domeniu şi am avut prilejul să însoţesc delegaţii guvernamentale şi comerciale în exterior. Datorită acestui fapt, am fost în măsură să compar şi să înţeleg situaţii şi stări de fapt.  
 
Apoi, lucrând în exterior, am conştientizat ce înseamnă dragostea de neam şi ţară. Când eşti plecat printre străini simţi pregnant “dorul de ţară”, urmăreşti cu interes sporit emisiunile posturilor de radio şi televiziune. Oriunde te-ai afla simţi în suflet mândria că aparţii plenar poporului român.  
 
La sărbătorirea Zilei naţionale a României, noi - reprezentanţii poporului român, acolo pe pământ străin, ne străduiam să promovăm cultura, arta şi sufletul românesc, în toată bogăţia şi splendoarea lor.  
 
Sunt mândră că sunt româncă, descendentă din familie de ţărani şi că am beneficiat în copilărie de toate frumuseţile pe care ţi le oferă viaţa la ţară.  
 
Alături de bunicii mei am învăţat, de mic copil, ce înseamnă munca, bunul gust şi o alimentaţie sănătoasă. Practic, am trăit la ţară în perioda copilăriei şi am rămas cu acel simţământ de bucurie pentru lucrul bine făcut, pentru frumuseţea obiceiurilor, a zilelor de sărbătoare petrecute în familie, când îi aveam pe toţi la masă. În zilele însemnate cu roşu în calendar, împreună cu bunica Maria, mergeam dimineaţa la cimitir să ne tămâiem morţii, apoi la biserică.  
 
Vremea noastră a trecut, acum este rândul altei generaţii să se bucure de timpurile în care trăim. Doresc să le transmit urmaşilor mei dragostea faţă de ţară, de glia străbună, cu toate frumuseţile şi bogăţiile ei naturale şi spirituale.  
 
Suntem un popor minunat, cu tradiţii, obiceiuri şi o cultură autentică pe care trebuie să le ducem mai departe, aşa cum s-a pomenit din moşi-strămoşi.  
 
Uneori, o muză mă îndeamnă să pun pe hârtie amintiri, simţăminte şi să descriu frumuseţea locurilor, lucrurilor şi a obiceiurilor noastre româneşti.  
 
Amintirile încep cu viaţa la ţară, în satul bunicilor ...  
 
CÂRDEI V. Mariana  
 
AMINTIRI  
 
Vasile - bucovinean, din Vicovul de Sus, tânăr ofiţer; Fany - dobrogeancă, din Coslugea - fiică de ţărani, proprietara unei micuţe prăvălii. El cumpara ţigări şi încerca să intre în vorbă cu Ea. S-au îndrăgostit la un bal al ofiţerilor, când Fany fusese aleasă regina balului. Vasile a reuşit să-şi înfrângă timiditatea şi s-o ceară de soţie, chiar a doua zi. S-au logodit pe 21 mai - de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, timp în care părinţii i-au completat foaia de dotă şi în scurt timp, au făcut o nuntă frumoasă în sat.  
 
Joi, tineri călări pe cai ţesălaţi, având cozile împletite, împodobiţi cu superbe coliere din mărgele albastre şi clopoţei - au mers cu plosca de vin, din casă în casă, să-i invite pe coslugeni la nuntă. Sâmbată s-a oficiat cununia civilă, iar Duminică s-au cununat la biserica din sat şi au petrecut, cu toţi prietenii, la nuntă golindu-se găleţi din rubiniul vin, unii felicitându-i pe miri, alţii invidiindu-i deoarece Ea-l alesese pe El, şi nu pe unul dintre ei.  
 
Fericiţi că sunt împreună, au primit fară proteste detaşarea lui Vasile în Ardeal, pentru stabilirea ordinii şi disciplinei în satele mixte de români şi unguri.  
 
Un an mai târziu ...  
 
România, 4 august 1947 – Joseni – polul frigului.  
 
În familia Cârdei s-a născut o fetiţă şi a primit numele Mariana (după numele revistei pe care Fany, mama ei, o citea cu interes, mai ales, în ultima perioadă de sarcină).  
 
Evenimentul a adus bucurii dar a creat şi mari probleme părinţilor deoarece micuţa se născuse firavă, cât o lingură din lemn. Seceta pustiitoare din anul precedent îşi pusese amprenta peste tot, în ciuda faptului că părinţii erau tineri, normali şi sănătoşi.  
 
Mama, o femeie în floarea tinereţii, brună, cu părul ca tăciunele şi ochi căprui de ciută speriată, strângea cu duioasă stângăcie copila la sânu-i fraged. Neliniştit, tatăl, încerca o întreagă gamă de emoţii şi lăcrima la gândul c-ar fi putut s-o piardă. Îşi ştergea pe furiş lacrimile ce-i luminau ochii de jad şi şoptea rugi fierbinţi pentru ocrotirea familiei, cu fervoarea celui ce crede în El - Dumnezeul tuturor fiinţelor din Univers.  
 
Cum “norocul soseşte când te aştepţi mai puţin” s-a adeverit şi de această dată prin sosirea bunicului Costea - venit din pustiita Dobroge unde-şi avea gospodăria.  
 
Acesta, un bărbat hâtru, bine înfipt în pământul dobrogean asemănător celui din Elada străbunilor săi, s-a oferit imediat să-i poarte micuţei de grijă, aşa cum îşi îngrija de o viaţă mieii, iezii, viţeii şi mânjii fătaţi în saivanele si grajdurile lui primăvara, când natura renaşte la viaţă.  
 
Neluând în seamă comentariile unguroaicelor care deja o socoteau o cauză pierdută, numai în câteva luni, datorită îngrijirii asidue şi alimentaţiei sănătoase, atent supravegheată de bunic ajunsese să-i întreacă pe cei de-o vârstă cu ea.  
 
Fetiţa a fost botezată la 9 luni de la naştere, deoarece părinţii voiau naşi români, la Biserica Ortodoxă.  
 
După o vânătoare în munţii Gurghiului, şi un chef încins în cinstea celor ce obţinuseră trofee, tatăl l-a cunoscut pe Theodor-Romangel Popescu - fost consilier de vânătoare al regelui. Din vorbă-n vorbă, acesta l-a întrebat pe Vasile dacă are copii. Acesta i-a povestit că are o fiică, dar încă nu a botezat-o.  
 
Pe loc, Romi i-a propus să-l accepte ca naş, şi în două săptămâni să aibă loc botezul. Naşa - Angela Ermina Popescu - fostă actrţiă (a jucat, pintre altele, în filmul “Lupii din Muntele Suru”) şi cântăreaţă de operă şi operetă a primit cu încântare vestea - naşii fiind lipsiţi de bucuria de a avea copii - şi i-au pus Marianei nume de botez Angela.  
 
Cerbul împuşcat la vânătoare a fost transformat în delicioase preparate culinare şi păstrămioară, şi multe carafe cu vin i-au înveselit pe participanţii la botez. Şi astăzi, coarnele cerbului, amintesc de botezul cu lăutari, şi petrecerea care a adunat laolaltă români şi unguri din împrejurimi.  
 
LA GRĂDINIŢĂ  
 
Fetiţa se juca în curte, cu o păpuşă pe care o spăla de zor, într-o albie, cu apă încălzită la soare.  
 
Strigătele şi larma copiilor, din proxima vecinătate, ajungeau până la ea. Şi aşa, dintr-o dată, s-a ridicat uşurel şi a pornit-o spre poarta, care din nefericire pentru ea, era închisă.  
 
Inventiva, fetiţă s-a întins pe burtică şi a început, asemeni pisoiaşilor să se târască pe sub poartă. Ajunsă în stradă, a zărit printre scândurile gardului copiii care se jucau, şi în câteva clipe era deja langă ei.  
 
Educatoarea – o fătucă frumoasă şi veselă – a întrebat-o cum o cheamă şi unde locuieşte.  
 
Eu sunt Mariana, şi stau acolo ... a răspuns fetiţa arătând spre clădirea impozantă de vizavi. Tatăl meu la dă bomboane soldăţeilor, iar ei mi le dau mie. Eu le ofer copilaşilor care vin să se joace cu mine, apoi mă uit în pungă să văd dacă au mai rămas şi pentru mine, ronţăim bombonele şi toţi suntem fericiţi.  
 
Începând din acea zi, Mariana s-a dus la grădiniţă şi s-a jucat cu băieţei şi cu fetiţe, învaţând cântece, poezii şi dansuri ungureşti, a decupat floricele din pânză colorată şi le-a montat pe o tijă cu frunze verzi; le-a dăruit mamei de ziua ei, a desenat şi colorat felicitări şi a participat la serbările grădiniţei, costumată ca şi ei, vorbind cursiv limba maghiară.  
 
Avea 7 anişori când tatăl a fost trecut în rezervă şi s-au mutat, din nou, în Dobrogea.  
 
Tatăl s-a angajat contabil iar mama a rămas, în continuare, acasă să le poarte de grijă lui şi Marianei. A avut grijă, în mod special ca aceasta să se exprime cât mai corect în limba maternă, având în vedere că urma să înceapă şcoala în toamnă.  
 
Deseori fetiţa întreba: mama, am voie să spun?... (cuvinte pe care ea nu le înţelgea) şi mama-i răspundea: se poate, sau - nu se poate, este ruşine ...  
 
LA ŞCOALĂ  
 
Strângând mâna mamei, cu ghiozdanul în spate, emoţionată, atât cât se poate, i-am întins timidă învăţătoarei, buchetul de flori.  
 
În clasă, soarele pătrundea prin ferestre, dând o strălucire aparte florilor aşezate pe fiecare bancă. În uniforme negre, din satin, cu guleraşe şi manşete albe din poplin, păream nişte stăncuţe. Băieţii purtau şi ei uniforme bleumarin şi cămăşuţe albe.  
 
Era linişte deplină când învăţătoarea ne-a strigat pe nume citind o listă scrisă de mână.  
 
Eu sunt învăţătoarea voastră şi mă numesc Florica, vom învăţa să scriem şi să citim, vom fi împreună câteva ore, în fiecare zi, iar în recreaţie ne vom juca împreună.  
 
Stimulaţi de laudele învăţătoarei, ne străduiam să scriem frumos, caligrafic, literele mici si mari de mână, cifrele şi să descifrăm cuvintele din Abecedar.  
 
Vremea trecea şi noi copiii, bucuroşi, desluşam cuvinte pe care deja le ştiam. În recreaţie jucam „Podul de piatră”, „Batista parfumată”, „Ţăranul ară câmpul”, „Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, „Pietricele”, uneori săream coarda, jucam şotron sau băteam o minge.  
 
În vacanţa de iarnă, pentru prima oară, am mers la colindat, împreună cu ceilalţi copii din vecini. Câteva bombonele, merişoare, nuci şi covrigi se adunaseră-n trăistuţa pe care mi-o dăduse-n dar vecina Despina, mama celor două fetiţe Vasilica şi Rica, tovarăşele mele de joacă.  
 
Tot atunci, cu un set de culori pastelate, am desenat pe o coală de bloc, pentru mătuşa Niculina şi moş Ion, un măr, o pară, o roşie şi un ardei. Mulţi ani mai târziu, la loc de cinste, pe o măsuţă, în camera curată - pentru musafiri, am revăzut desenul meu.  
 
Mătuşa era sora bunicii mele Maria iar moş Ion - soţul ei. Singurul lor fiu, Tudorel, căzuse pe front. Iar eu eram aleanul sufletului lor.  
 
În prima zi de şcoală, după vacanţa de iarnă, am făcut în curtea şcolii un uriaş Om de zăpadă, având drept căciulă o oală roşie, ochi şi nasturi din tăciune, un morcov în chip de nas, o gură facută dintr-un ardei roşu şi o mătură sub braţ. Seara m-am gândit la bietul Om de zăpadă rămas afară în frig şi ochii mi s-au umplut de lacrimi.  
 
Văzându-mă, mama a crezut că nu mă simt bine şi a început să mă întrebe cu blândeţe de sănătate. A râs şi ea, cu lacrimi în ochi, desluşind pricina tristeţii mele. Răbdătoare, mi-a explicat că temerile mele sunt fără rost, că Omului de zăpadă nu-i este frig, şi totuşi...când Omul de zăpadă s-a topit, nimic n-a putut consola suferinţa mea.  
 
Înainte de Paşte, copiii nevoiaşi mergeau cu trăsăndiţa – Incantaţii menite să ureze gospodarilor sănătate şi bogăţie, prilej care le umplea şi lor trăistuţele cu ouă. Bunica Maria, răbdătoare şi grijulie, mi-a explicat că noi avem destule ouă în cuibare şi nu-i bine sa lipsesc de la şcoală pentru nişte ouă de care noi n-aveam nevoie.  
 
Zis şi făcut, a doua zi dimineaţă mi-am luat ghiozdanul şi am plecat la şcoală. Ca de fiecare dată, am trecut să le iau la şcoală şi pe vecinele mele. Mama lor, contrariată, m-a întrebat de ce nu mă duc cu fetele ei la „trăsăndiţă”. Şi, mi-a pus şi mie o traistă pe umar rîzând de fîstâceala mea.  
 
Uite, cum toate bunele intenţii au fost spulberate şi, umblând din casă-n casă, am adunat mai multe ouă. La un moment dat, bunicul Costea a trecut călare pe lângă noi, fără să-mi observe prezenţa. Pe mine însă m-au încercat toate spaimele şi m-am pitit după o poartă. La ora prânzului, m-am întors acasă - chipurile venind de la şcoală, dar am avut grijă să trec mai înainte pe la coteţul cu găini şi să pun ouăle-n cuibare.  
 
Toate bune şi frumoase, a doua zi, Duminică fiind, îmi pune bunica şorţul dinainte ca să-i aduc ouăle din cuibar - voia să le verificie şi să le pună pe cele cu bănuţ la cloşcă.  
 
Cu coşul plin, pentru ca şorţul era prea mic, pentru numărul mare de ouă, m-aşez pe vine în faţa bunicii. Ouă, care mai de care, de raţă, de curcă, de gâscă şi găină, etaland diverse culori şi mărimi, eu zâmbitoare priveam, cu ochi senini...  
 
Bunica se uită la mine, din ochi deodată clipeşte şi-n hohot de râs, chicotind, îl cheamă pe bunul ce tocmai soseşte. Priveşte măi Costeo! ce bine trăim, găinile noastre fac ouă de raţă, de gâscă şi curcă... Emoţii încerc, urchile-mi ard şi-mi vine să plâng de ruşine, ei râd şi-nţelepţi fac cu ochiul spre mine. În uşă stă mama şi tata-i de faţă, trăim împreună o clipă măreaţă, şi eu înţeleg, că ei toţi aşteaptă s-aleg în viaţă - calea cea dreaptă.  
 
Un grup de nomazi şi-au întins corturile în apropierea şcolii. Părinţii ne sfătuiesc să nu ne abatem din drum, să-i lăsăm să-şi vadă de viaţa lor. Curiozitatea ne-atrage, privim copiii sumar îmbrăcaţi, ţigăncile cu fuste lungi şi înflorate. Amintirea poveştilor în care copii neascultători au fost furaţi de ţigani şi transformaţi în cerşetori, ne înfioară. Ţiganii spoiesc tingiri şi ligheane, căldări din aramă şi bat în ciocane tabla roşcată transformând-o în cazane.  
 
O nuntă porneşte şi satul s-adună - bat tobe şi-n noapte clarinete răsună. Dansează ţiganii acum lângă foc, că nopţi ca aceea, le-aduce noroc.  
 
Mama în glumă mă ameninţă că mă dă la ţigani, de nu-mi dau silinţă la şcoală şi n-ascult de dojană.  
 
A doua zi-n poartă ţiganii sosesc şi-o roagă pe mama să se mai gândească şi de se-nvoieşte, mult aur să-i plătească, că „fata-i frumoasă şi nouă ne place, am vrea puradeii cu ea să se joace”...  
 
Şi speriată, mama-n braţe m-a luat... voi mergeţi cu Domnul, n-am fată de dat...  
 
Îţi dăm şi-o tingire, şi tot ce-ţi doreşti, eşti tânără încă, poţi mulţi copii să creşti....  
 
Bunicul în curte apare, ţigani-şi iau desagii-n spinare şi pleacă agale...  
 
De-atunci biata mamă n-a mai glumit – ţiganii învăţătoarei un fiu i-au dăruit.  
 
De Sf. Gheorghe plângeam scaloienii plutind pe o frunză de brusture verde, cu haine colorate – din cojile de ouă, jeleam şi-i petrecem o oră, chiar două.  
 
În floare livada se-mbracă, albinele colindă din cracă în cracă, polenul din floare-l transformă în miere şi faguri, în rame, clădesc în tăcere. Un trântor reginei îi intră în graţii, dar matca-l trimite la muncă, că floarea se trece ş-apoi o să plângă...  
 
Vremea a trecut şi iată, clasa I am absolvit, cu Diplomă de merit premiată, şi uite-aşa, pe toţi i-am mulţumit.  
 
Părinţii mei pleacă, rămân la bunici, ce viaţă frumoasă e vara aici. E satul stupină, că-i vreme de muncă, bunicul spre seară îmi dă o poruncă, bunica-i bătrână, trebuie ajutată, în tine-i nădejdea, dragă nepoată!  
 
Mândră de mine, nevoie mare, îmi iau motănelul şi plec la culcare.  
 
Bunicii se scoală când cântă cocoşii, amnarul scânteie, ţigara s-aprinde, în tindă miroase-a tutun. Mă-ntorc iar pe-o parte, ş-adorm ...  
 
“SĂ NU CUMVA SĂ TE MUŞTE ŞARPELE DE INIMĂ SĂ COMIŢI FAPTE REPROBABILE!”  
 
Împreună cu părinţii mei petreceam concediul la bunicii din Coslugea. Copil fiind îmi făcea plăcere să-i ajut în fiecare zi, implicându-mă plenar.  
 
Uneori, duceam oile la adăpat la cişmeaua satului, călare pe cal, însoţită de trei câini ciobăneşti. Oile beau apa rece din ulucele cişmelei apoi se aşezau pe burtă, somnolente, în arşiţa soarelui. Numai cu ajutorul nepreţuit al câinilor, care se dădeau la ele lătrându-le, reuşeam să le aduc acasă.  
 
Alteori, duceam caii la potcovar şi priveam uimită cum foalele suflă înteţind arderea cărbunilor, care înroşeau bara de fier. Urma transformarea în potcoave a acesteia. Cu un cleşte special, potcovarul tăia metalul incandescent în bucăţi de dimensiunea necesară, apoi le îndoia cu alţi cleşti dându-le forma potcoavei. Pe nicovală, sub bătăile ciocanului, continua finisarea potcoavelor, datul găurilor şi în final răcirea acestora într-o baie de apă rece. Unul dintre meşteri dădea jos vechea potcoavă, tăia copita calului şi o curăţa, apoi aplica potcoava, ţintuind-o în caiele. Călare, poposeam la cişmea, adăpam caii şi apoi ne îndreptam spre casă. Vecinii-şi ziceau, uite-o pe nepoata lui Costea, mai curajoasă şi harnică decât toţi băieţii noştri la un loc. Mândră şi plină de încântare mă grăbeam, spre casă, mai tare. Bunicul mă lua în braţe şi mă săruta zicându-mi „Să trăieşti fata moşului şi să te bucuri de viaţă, că ne eşti de mare ajutor!” şi ochii lui aveau un zâmbet poznaş, admirativ.  
 
Dimineaţa când mă trezeam, alergam din casa de oaspeţi, unde ne primeau bunicii, la bucătărie, şi-mi beam, pe nerăsuflate cana cu lapte fierbinte, muls dis-de-dimineaţă de bunicul meu. Pe furiş, îi turnam un pic de lapte în străchinuţa şi lui Petrişor-motanul, care nu prididea să se alinte de mine, pe sub masa rotundă cu trei picioare, ştiind că-l voi răsfăţa negreşit cu bunătăţi.  
 
Bunica-mi făcea cu ochiul, îmi dădea un coşuleţ şi eu alergam să strâng ouăle din cuibare, în cotcodăcitul găinilor mândre de isprava lor.  
 
Mai târziu, când soarele sorbea roua dimineţii, cu şorţul bunicii prins în brâu, trăgeam o raită prin grădină şi strângeam bumbacul alb din capsulele deschise, apoi adunam într-o strachină din lut ars, roşii şi castraveciori proaspeţi, pentru masă.  
 
Înainte de ora prânzului mai trăgeam o fugă până la cişmea să aduc apă rece pentru masă. În drum, mă opream la baba Iana (o bătrână anchilozată de reumatism, pe care copiii ei o scoteau în uliţă, pe-o bancă, să nu se plictisească), schimbam cu ea câteva vorbe şi-i lăsam o cană cu apă. De fiecare dată îmi zicea, în semn de mulţumire, „Să trăieşti maică!”.  
 
Alergam apoi grăbită către casă, unde mama mea, punea deja masa pentru toţi. În farfuria mea de supă mă aşteptau picioruşele şi gâtul puişorului pe care le savuram împreună cu Petrişor. Uneori bunicul îl lovea, în glumă, cu coada lingurii de lemn zicându-i „ai răbdare că va fi destulă mâncare şi pentru tine”.  
 
După masa de prânz, încheiată cu plăcinte dobrogene, şi vin din recolta anului trecut, puneam discuri la patefon şi ascultam muzică. Ulterior, când n-a mai găsit ace de patefon, bunica a transformat plăcile în capace pentru acoperirea cratiţelor, spre a feri mâncarea de muşte, unele s-au spart, altele s-au curbat din cauza aburilor fierbinţi.  
 
Într-o duminică, dimineaţa, trezindu-ne din somn, tatăl meu zise: hai să mâncăm dulceaţa de tranfiri ce a mai rămas în borcanul de pe noptieră şi să bem un pahar cu apă. Bucuroasă am sărit din pat să iau carafa cu apă de pe masă, dar ochii mei au descoperit în acea clipă un şarpe mare, galben încolăcit în jurul piciorului mesei şi scaunului, care tocmai îşi ridica ameninţător capul. Am strigat: şarpele! şi am rămas încremenită, cu braţele în aer; în acea clipă, tata m-a luat în braţe şi l-a strigat îngrozit pe bunicul ce trebăluia prin curte: tată, vino repede, avem un şarpe în casă!  
 
Cu biciuşca din piele împletită în mână, bunicul l-a pocnit în cap pe şarpe, apoi l-a luat pe băţ şi l-a dus în curte. Până către seară, la apusul soarelui, şarpele s-a tot zvârcolit deşi avea capul sfărâmat. A doua zi, bunicul a încărcat şarpele mort în roabă şi l-am dus la groapa cu gunoi de la marginea satului. Acea imagine şi ulterior icoana Sfântului Gheorghe (care-l reprezenta călare pe un cal, omorând un balaur cu suliţa), m-au impresionat negativ, inspirându-mi frică şi vise de coşmar cu şerpi, de-a lungul vieţii mele. Unii ziceau că acel şarpe era şarpele casei şi nu trebuia omorât.  
 
Ulterior, de câte ori intram în acea casă, controlam din priviri toate ungherele să descopăr un eventual şarpe, înainte ca el să mă atace.  
 
Am mai văzut şerpi la grădina zoologică în captivitate, în filme de groază cu sfârşit tragic, în natură. În Turkmenistan am văzut un şarpe gri-vînăt lung de câtiva metri, ce traversa autostrada. Dimensiunile lui m-au îngrozit. Ajuns la parapet s-a ridicat asemenea unei cîrje prelingându-se apoi ca apa în cultura de bumbac. În altă zi, întorcându-ne de la un ştrand am văzut în mijlocul şoselei, faţă în faţă, doua cobre unduindu-şi ameninţătoare corpul, cu gâtul umflat, având capetele ca o cagulă cu ochelari.  
 
Chiar de curând, am avut un vis în care o năpârcă mă muşca de mâna dreaptă, altul în care spaţiul dintre două blocuri era în fapt o groapă proaspăt săpată, colcăind de şerpi iar eu încercam să scap de acolo, cât mai repede, călcându-i la întâmplare în timp ce ei se mişcau sub picioarele mele îngreunându-mi astfel mersul, ţinându-mă în loc, umplându-mi sufletul de groaza că toate eforturile-mi sunt inutile, şi m-aş fi putut scufunda în orice clipă, prin urzeala mişcătoare de şerpi. Alteori, în vis, sunt atacată din toate părţile de tot felul de şerpi, uneori coloraţi în verde sau cenuşiu, având dimensiuni înspăimântătoare.  
 
Se pare că experienţa din copilărie şi toate poveştile în care oamenii sunt atacaţi de şerpi m-au marcat pentru totdeauna, deşi în realitate n-am fost muşcată niciodată de şarpe.  
 
Vorbele tatălui meu, “Să nu cumva să te muşte şarpele de inimă să comiţi fapte reprobabile!” au fost laitmotivul vieţii mele şi au constituit pentru mine un avertisment, care să mă atenţioneze şi să mă ferească, în permanenţă, de capcanele vieţii prezente la orice pas.  
 
EVENIMENTE CARE MI-AU MARCAT VIAŢA  
 
Implinisem 8 ani, în august 1955, şi mai locuiam împreună cu familia în gazdă, într-o casă frumoasă din comuna Băneasa, când pe 15 ale aceleeaşi luni, a venit pe lume fratele meu, Mircea - bucuria şi mândria familiei, deoarece avea să-i ducă numele mai departe. Evenimentul a fost sărbatorit aşa cum se cuvine, prin sacrificarea unui curcan, vin din belşug şi un lighean de gogoşi pudrate cu zahăr.  
 
Îmi amintesc că a venit la noi atunci, tocmai din Vicovul de Sus, bunica Ecaterina - mama tatălui meu care apucase să-şi vadă visul - moştenitorul, şi după spusele ei semăna cu bunicul Iacov care-i dăruise doi băieţi, Dumitru şi Vasile şi o fiică, Eufrosina, apoi căzuse pe front.  
 
Ulterior, pentru a-şi creşte copiii în bunăstare bunica s-a recăsătorit cu Bogheanu Petre, şi a mai avut, împreună cu acesta, o fiică - Măriuţa.  
 
Mircea avea ochii albaştri şi părul blond, ulterior ochii lui au căpătat culoarea ochilor tatălui – verzi, iar părul s-a mai închis la culoare. Eu aveam ochii mamei – căprui, moştenire a liniei elene în familie. Mi-am îndrăgit fratele din clipa când l-am ţinut, prima oară, în braţe şi eram nespus de mândra de el. Le mărturiseam tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, marea mea bucurie, naşterea frăţiorului meu.  
 
Şi totuşi, marea mea bucurie avea sa fie umbrită de prenumele Mircea, pe care-l primise de la naşul lui - Mircea Dobre, deoarece fiecare doream să poarte numele pe care-l alesesem - tata voia să-l cheme Octavian-Augustus – nume respins categoric de mama care se temea să nu-l strige copiii “August prostul” - asemeni claunului din Fram - Ursul polar. Ea, mama ar fi vrut să-l cheme Aurel, iar eu – Azorică, (la acea vreme, eram profound impresionată de devotamentul pană la sacrificiu, al câinelui Azor, din poezia “Câinele soldatului”, pe care mama mi-o recita, la cerere, printre poveştile şi basmele cu zâne şi zmei) - lucru care desigur nu s-a întâmplat deoarece, îmi explica mama, oamenii nu poartă nume de câine, indiferent cât de mult ne-ar face plăcere. În final, l-au alintat Mircel şi toată lumea a fost mulţumită.  
 
Construirea căminului nostru, o casă frumoasă dintr-un grup de şase, din cărămidă roşie, tencuite în gri-carbon, ce aveau să aibă alimentare cu apă potabilă proprie şi electrificare, construite cu credit de la Banca “Furnica” a fost marea noastră şansă şi mândrie. În acea vreme, tatăl meu Vasile, căruia-mi plăcea să-i zic tăticu Vasilică, era contabil la Staţiunea de maşini şi tractoare din localitate.  
 
Împreună cu tatăl meu am plantat 450 butuci de vie, (Risling Italian şi struguri de masa). Am sădit pomi fructiferi, câte doi din fiecare: meri, peri, cireşi, vişini, caişi, pruni şi vreau să spun, că au ieşit nişte soiuri minunate. Partea din faţa casei am umplut-o cu trandafiri şi flori de sezon, aşezate-n straturi geometrice, frumos trasate, aşa încît până la căderea zăpezii, curtea era mereu în straie de sărbăroare având culoarea florilor de sezon. Intrarea în curte era o alee din cărămidă roşie umbrită de o frumoasă boltă cu struguri de masă.  
 
Acolo am crescut sub privirile drăgăstoase ale mamei, care renunţase la serviciu, rămânând acasă pentru a ne creşte şi educa cum se cuvine. Am avut o copilărie minunată şi amândoi ne străduiam să fim exemplari, cu rezultate bune la învăţătură, disciplina fiind punctul nostru forte.  
 
Între timp, Dobrogea fusese colectivizată, Partidul Muncitoresc Romîn şi Uniunea Tineretului Muncitor îşi măreau rândurile.  
 
Colectivizarea, forţată la început, începuse să dea roade, ridicând nivelul de trai al sătenilor prin aplicarea în practică a cunoştiinţelor agricole şi mecanizarea agriculturii. Pământul arat cu pluguri tracţionate de tractoare, însămânţat (cu seminţe selecţionate) cu semănători, discuit şi irigat, aplicând principiul rotaţiei culturilor dădea recolte bogate, fapt ce s-a reflectat prin ridicarea nivelului de trai al sătenilor dobrogeni şi apariţia multor case noi şi frumoase care le înlocuiau pe cele ridicate din chirpici.  
 
A fost instituit învâţământul obligatoriu de şapte clase, liceul fiind opţional.  
 
Toate bune şi frumoase până când, după examenul de admitere în liceu, am fost respinsă cu media 8,50 deoarece eram fiică de funcţionar şi tata nu era membru de partid, în timp ce colegi de-ai mei au fost admişi cu media 5 deoarece ai lor părinţi erau muncitori, înscrişi, la grămadă, în partid. Împreuna cu tatăl meu ne-am dus la sediul Raionului de Partid unde am văzut dosarul pe care era trecută media şi scris cu roşu pe diagonală “RESPINS”. O strună s-a rupt în sufletul meu, văzându-mi visele spulberate şi viitorul ratat. Dar soarta n-a vrut să fie aşa.  
 
Fratele tatălui meu, moş Mitică, ne-a sfătuit să stăm liniştiţi, să-mi contiunui pregătirea şi să mă prezint la sesiunea a II-a de examen la Liceul de fete din Fălticeni unde mai era locuri disponibile.  
 
Zis şi făcut, m-am prezentat la examen, l-am trecut cu brio şi aşa, am ajuns la 14 ani, să trăiesc departe de familia mea, de cei dragi sufletului meu, dar în compania binevoitoare a unchiului Mitică, a mătuşii Olguţa şi a verişoarei mele - Micuţa, pe atunci elevă în clasa a VI-a.  
 
Poate vă întrebaţi de ce nu m-am transferat în anul următor la liceul din localitate. Ei bine, tatălui meu îi era teamă să nu se repete istoria la absolvire şi din acelaşi motiv, bine întemeiat, la rândul lui, fratele meu a dat examen şi a studiat la Liceul “Mircea cel Bătrân” din oraşul Constanţa.  
 
In acea vreme, tatăl meu avea un salariu de 950 lei pe lună, din care plătea pentru mine cazare şi masă 350 lei şi, din acest motiv, mi-am petrecut acasă numai vacanţele de vară. Mărturisesc că mi-a fost foarte greu deoarece mă despărţeam de familia în care am fost înconjurată cu dragoste şi duioşie.  
 
Admiterea în liceu a însemnat pentru mine o trambulină de lansare, fiind primul meu pas într-o lume educată, disciplinată. Chiar în prima zi de şcoală la Liceul de fete, devenit ulterior Şcoală Medie Mixtă nr.2, îmbrăcată în frumoasa uniformă din stofă bleumarin, cu guleraş rotund şi manşete din poplin alb, cu fundă albă pe cap şi cozi împletite, în pantofi negri din lac şi şosete albe, am simţit mândria de a face parte din elevii admişi, lucru însemnat cu litere aurii, pe matricola prinsă de mâneca uniformei.  
 
Dorinţa mea se împlinise, visul se transforma în realitate. Simţeam în sufletul meu de copil, că făcusem deja primul pas, făcând parte dintr-o generaţie de tineri educaţi în spiritul dragostei de muncă, de ţară şi patriotism.  
 
Colectivul profesoral ne-a învăţat şi educat în spiritul dragostei faţă de oameni, de mediul înconjurător, ne-a stimulat şi ne-a făcut să ne dorim să devenim oameni în adevăratul sens al cuvântului, să nu comitem fapte reprobabile, astfel încât, oricând, să fim mândri de noi. Profesorii ne-au insuflat, de asemenea, dragostea pentru artă, literatură şi muzică. Ne-au trezit interesul pentru cultură, pentru frumos, ne-au educat în spiritual umanitarismului. Poate că, tocmai de aceea-mi amintesc, cu mult drag, figurile lor luminoase, decente şi exigente.  
 
Mă gândesc adeseori că poate tocmai acea seriozitate şi exigenţă, punctată deseori de recompense constând în note şi aprecieri meritorii, vizite la muzee, excursii, concursuri tematice pe obiecte de studiu, concursuri muzicale, vizionări de filme şi piese de teatru în grup, acţiuni de strângere a recoltei de fructe din livezi, plantatul puieţilor de brad pe locurile golaşe ale munţilor precum şi implicarea în competiţii sportive au făcut din noi oamenii care suntem azi. Am trăit cu maximă intensitate acea perioadă adolescentină şi am fost fericită, de fiecare dată, când îmi revedeam familia.  
 
Atunci am trăit şi poezia primelor iubiri platonice, bazate pe atracţie spirituală, cu caracter pur ideal, imposibile de a fi transpuse în viaţă. Băieţii generaţiei mele erau, ca şi noi de altfel, îndrăgostiţi de frumos, de poezia vieţii, lipsită de conotaţiile sexuale de mai târziu.  
 
Serbarea de absolvire a liceului a scos în evidenţă, pentru prima oară, nişte domnişorele în adevăratul sens al cuvântului, îmbrăcate în rochiţe din mătase, ce scoteau în evidenţă busturi uşor proeminente, talii suple, cu picioare subţiri în ciorapi de mătase, pe tocuri înalte, cu fard discret pe buze şi gene, în mare majoritate cu codiţele tăiate, coafate simplu cu breton sau cu părul prins în coamă. Băieţii, purtând primele lor costume şi cămăşi albe înveselite de cravate colorate, cu noduri stângace, încercau să-şi ascundă timiditatea invitând la dans fostele colege. Toate scoteau, pentru prima dată, în evidenţă, frumuseţi până atunci ascunse de ţinuta austeră de licean.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Cârdei Mariana - profil de autor / Cârdei Mariana : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 114, Anul I, 24 aprilie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cârdei Mariana : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cârdei Mariana
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!