Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   



Cum este să trăieşti din poezie, într-un timp de înger
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

“La malul Mării Imbrium”, versuri de Daniela Voiculescu,  

despre esenţa iubirii, sensul jocului şi dorinţa unei inimi curate.  

11 septembrie, 2009  

 

Motto:  

“Zarurile au fost aruncate/ între răsărit şi apus...”  

(Giving Up at All)  

 

Autoare a opt volume, între care se remarcă “Nsoromma”, “Doimea materiei” (carte dedicată celui mai mare poet religios al neamului, Vasile Voiculescu), “Indigo şi portocaliu” şi “Orphika”, Daniela Voiculescu debutează pe 9 septembrie 1989, cu poezii, în revista “Argeş”. Deţinătoare a „Premiului Special al Palatului Culturii din Piteşti”, aceasta este colaborator la o serie de publicaţii naţionale şi din străinătate, cum ar fi “Ecoul”, “Tânărul scriitor”, “Luceafărul românesc”, “Oglinda literară”, “Phoenix Magazine”, “Destine Literare”, “România, Liberă în viitor”.
În august 2008, alături de alţi autori români de pretutindeni, Daniela Voiculescu semnează în volumul II din „Mărturisirea de credinţă literară”, ce face parte din seria depoziţiilor colective iniţiate de Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Asociaţia Scriitorilor Creştini din România. Mărturisirea ei de credinţă literară este de fapt, aşa cum afirmă poeta însăşi, cheia adevărului. La Daniela Voiculescu, “nemăsurata iubire, măsura vieţii...” se concretizează într-un mesaj puternic, ce are la bază o filosofie simplă. “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
La începutul acestui an, pe 11 februarie, are loc lansarea celui de al cincilea volum de poezii al Danielei Voiculescu, „Zeiţa de turcoaz”. Scrierea îi este dedicată singurului alpinist român care a escaladat aşa numita „Zonă a morţii” din Everest, Alex Găvan. Două săptămâni mai târziu, pe 24 februarie 2009, la editura Tiparg, vede lumina tiparului cel de al şaptelea tom al Danielei Voiculescu, „Indigo şi portocaliu”. Cu o prefaţă semnată de redactorul şef de la „Destine Literare”, Dan Vulpe, şi având pe copertă pictura „La querrera” (Războinicul), realizată de Marisol Hume, cartea vine să întregească experienţa poetică a autoarei.
De numele Danielei Voiculescu se leagă şi volumul „In memoriam ARTUR SILVESTRI”. Într-un eseu şi un poem, poeta îşi exprimă regretul pentru faptul că nu a reuşit să îl cunoască pe marele om de cultură decât prin firul unei lumi virtuale... Şi ca un tribut adus amintirii sale, pe care o va păstra mereu vie, Daniela Voiculescu îşi propune să scrie, să trăiască şi să iubească adevărul.
“La malul Mării Imbrium”, cel de al nouălea volum scris de Daniela Voiculescu, îmbină într-un mod cât se poate de fericit, simplul cu senzaţionalul, într-un stil original. Universalizând propria experienţă de viaţă, autoarea prezintă lupta sa pentru a fi înţeleasă, iubită şi preţuită, ce devine, în simbol, lupta oricărei femei... Cartea debutează sub semnul certitudinii. Primul poem, “Nicio nedumerire”, vorbeşte despre o descoperire cu valoare iniţiatică, atât pentru poetă, cât şi pentru cel pe care îl iubeşte: “ieri, am înţeles că nu există nicio nedumerire, nicio fărâmă de negru între noi... şi plictiseala, despre care tu vorbeşti, nu va veni niciodată, pentru că noi suntem inventatorii cuminţi ai cuvântului, mângâierii, sărutului şi timpului cu îngeri!”. De altfel, gândul plictisului, al spleen-ului, teama de acel azi sau mâine în care nu se întâmplă nimic, i-a copleşit dintotdeauna pe cei ce scriu, indiferent de timpul în care au trăit şi de curenul literar căruia i-au aparţinut. Probabil că tocmai această spaimă de o stare sufletească apăsătoare ce s-ar putea instala cândva, între ea şi cel drag, o determină pe poetă să se raporteze la “ieri”. Trecutul rămâne un reper stabil, pe când prezentul şi viitorul nu oferă siguranţă.
Timpul în sine este format din clipă, clipă cu valoare de simbol, pe care Daniela Voiculescu îşi doreşte să o dumnezeiască. În “Nesocotind logica”, aceasta ia o decizie esenţială: “nu mai plâng de neîmplinire,/ nu mă mai uit după albul/ pantofilor de mireasă.../ plâng de fericire, calc liber,/ lângă pasul tău roşu...”. Prea multe renunţări, prea multe negaţii, iar de aici şi până la a ajunge la ideea că “există un scenariu de soartă” (Protestul îngerului) nu mai este decât un pas. Iată de ce, aşa cum este şi firesc, poeta conştientizează efemerul existenţei: “eu sunt un vis.../ şi visul ţine puţin!/ eu sunt un vis frumos.../ şi visul frumos ţine şi mai puţin!”. De altfel, starea de tristeţe persistă şi devine emblematică pentru paradisul pierdut al Danielei Voiculescu: “lacrimile mă definesc. seamănă cu un vers scris la vremea când portocalii se scutură de floare... iubirea mă părăseşte! din nou... a stat puţin lângă mine! el nu crede în dragostea mea, în verdele senin al inimii mele... şi acest indecis sfârşit de aprilie îmi zguduie presimţirea!” (Prin întuneric). Lucrurile merg atât de departe, încât într-un final, în acelaşi poem, autoarea reuşeşte să frapeze prin sinceritate şi fermitate absolute, recurgând la soluţia extremă: “voi abandona jocul.”
Odată cu poemul “Sweet Basil”, Daniela Voiculescu găseşte “formula unei singurătăţi acceptate”. Ea înţelege că “oamenii nu se mai complică/ să iubească...” (Via Dolorosa), de aceea, timpul “trece/ pe drumul suferinţei,/ acolo unde stau doar sufletele/ care cred în Dumnezeu...”. Timpul îşi păstrează aceleaşi valenţe, chiar dacă poemul este diferit. “...timpul nu o să mă asculte... şi îmi va aduce alte amintiri! şi iubirea mea va rămâne tot pe hârtie, pustie!” (Mi ama pensare, per favore!). Peste tot, Daniela Voiculescu rămâne aşa cum o ştim – experimentează azi, acel ieri ce îi conturează profilul şi dragostea: “mă uit la ceas şi văd trecutul./ fluturi de mai, vibrând pe inima noastră.” (Ultima dublă). “In extremis”, poeta se vede obligată să penduleze “între taină şi delir, picurând alchimic un fir pe care se vor strânge inimi de perle”. Această echilibristică sfărşeşte în recunoaşterea plină de francheţe a unei nelinişti existenţiale, ce are ca rezultat destrămarea universului ce o ţine captivă: “m-am tot luptat cu îndoiala, cu moartea care îmi pândea numele... şi-acum pot să evadez cu liniştea unei nopţi albe!” (Scoicile îşi caută locul).
Acest univers, amintind de spaţiul lui Dostoievski, în care viaţa este văzută ca închisoare, la Daniela Voiculescu este viu şi în expansiune. “şi închisoarea mea va creşte ca un turn din vise, poveşti şi speranţe... cât voi mai continua? poate... o veşnicie! trăind din poezie. firavă ca o frezie, minunată iluzie!” (Protestul îngerului). Obsesia timpului se proiectează asupra celui iubit, perechea alături de care poeta află sensul echilibrului bărbat-femeie: “eşti timpul meu.../ lecţia pierdută de tristul profesor,/ ca să simtă dulcele mister al jocului/ din rai... şi toţi, citind acest poem,/ îşi vor dori să moară... hai-hui...”. (A, da, iubesc!). Şi totuşi, Daniela Voiculescu sfidează moartea. Ea are puterea să spună: “am murit... şi mă bucur!” Pentru că “de fapt... am învins timpul!“ (Un mesaj de iubire). Însă Cronos nu poate fi biruit decât metaforic. Iar poeta înţelege acest lucru.
În celălalt taler al balanţei se află sentimentul sacrului. Dialogul poetei cu divinitatea este nostalgic, cu valoare de experiment, dovedind vulnerabilitatea fiinţei ei: ”ce caut eu, Doamne,/ în pustiul lumii?/ mângâie-mă, Doamne,/ cheamă-mă la Tine!” (Black wind). În poezia Danielei Voiculescu, nimeni şi nimic, în afara divinităţii, nu are legătură cu viitorul. ”aş vrea... să evadez în viitor! să patinez pe refrenul unui cântec portughez... şi să te găsesc pe portocaliul inimii mele... luptând pentru filozofia simplă a unui licurici, căutând drumul ce duce spre veşnicie!” (Unio Mystica). În ”Fire de jasp”, zbaterile şi căutările acesteia se finalizează din păcate, ca şi până acum, cu o concluzie având valoare de verdict: ”şi nu mai ştiu să-mi privesc viitorul!”. Starea ei este una incompletă, pentru că nicio fiinţă nu poate fi întreagă, atunci când nu are parte de bucurie. Din nou, în ”Oriental Sweetness”, aceasta Îl invocă pe Dumnezeu, de care depinde ca unică opţiune viabilă: ”Doamne, câtă dezamăgire mă împinge de la spate, câtă tristeţe mă întâmpină!”.
Durerea poetei nu este o mască: ”este ca şi cum ai începe direct cu sfârşitul... gata, trebuie să mori!” (Un număr prea mare). Incursiunea în propria existenţă începe la Daniela Voiculescu cu un punct terminus.
Povestea ei de viaţă are gust de ”sare de lacrimă amară”, iar fericirea este elementul lipsă în poezie. Autoarea ştie un singur lucru – ”trebuie/ să accept viaţa... nefericirea.” (Sadness). Tocmai din acest motiv, cu o ironie stinsă, ea se separă de experienţele obişnuite, cotidiene: ”nu mai vreau să mă privesc în oglindă... nu pentru că nu aş fi frumoasă, ci pentru că este prea multă durere în ochii mei!” (About immortality). Lucrurile evoluează, până când aceasta se adânceşte în ”cea mai neagră noapte”: ”sunt în mlaştină... până la gât! atâta mi-a mai rămas... privirea disperată!”, se confesează Daniela Voiculescu în ”Roving Eye”. Aceiaşi dezamăgire marchează şi momentele ce ar trebui să fie de bucurie. La aniversarea zilei de naştere, autoarea recunoaşte cu luciditate că îşi va ”sărbători suferinţa şi-atât. un tort în formă de inimă şi un pahar de şampanie pentru tot circul... pentru prostia de a crede că fericirea este simplă! simplu este să dăruieşti şi să deschizi mereu braţele sufletului! nu ai cum să fii fericit, atunci când deschizi uşa şi timpul îţi trece prin faţa ochilor, singuratic...” (Vine vremea să plec!).
“Prostia de a crede că fericirea este simplă” face ca trăirile emoţionale ale Danielei Voiculescu să fie încărcate de dramatism. Declaraţiile ei vădesc o sensibilitate acută, cu o rezonanţă afectivă ce aminteşte de tragediile antice, aşa cum este în ”Tristeţea”: ”moartea s-a hotărât, demult.../ să mor mai mult decât trăiesc!”. Lacrimile şi moartea au în poemele Danielei Voiculescu culoarea unui vis roşu. La malul mării ei, “cerul nu se vede.../ şi răstignirea se face pe scena/ unei vrăjitoare cu ţipăt/ de mandragoră.../ totul e o sfâşiere de suflet,/ o halucinaţie de dor...” (În orezărie). În aceste condiţii, devin cât se poate de fireşti întrebarea şi mirarea din acelaşi poem mai sus amintit: ”ce haz mai au aceste lacrimi?/ sau această moarte!”. Într-un astfel de joc, ce aminteşte de simbolismul lui De L'lsle Adam – ”şi tu mă vei pierde,/şi eu mă voi pierde/ căci eu sunt cea pierdută/ de îndată ce a fost găsită” – poeta se întreabă retoric: ”la malul mării mele,/ cine mă va mai găsi,/ dacă eu nu mă mai găsesc?”.
Pentru autoare, iubirea ar trebui să fie elementul dinamic, menit să îi asigure comunicarea, libertatea, să destrame întunericul. Ea îşi exprimă credinţa în perfecţiunea cuplului edenic, primii părinţi, Adam şi Eva, revenind mereu la ei, în versurile pe care le scrie. ”cred în aerul domnesc al perechii, cred în semne şi tipare... da, ăsta e tâlcul! noi ne punem, unul pe altul, în rânduială, în lumină! şi Dumnezeu se va bucura de această lucrare-mesaj!” (Passiflora). Divinitatea Însăşi e chemată să Se bucure de unirea ei cu cel iubit, aşa cum S-a bucurat, de prima nuntă, în Eden. Iată de ce, cu atât mai neagră, venită din semiobscuritate, cu străfulgerări oculte, este decizia omului pereche de a pune capăt iubirii. Vinovat de crimă, răspunzător pentru o situaţie fără ieşire, el este cel ce ar fi trebuit să aducă şi nu să ucidă lumina: ”m-ai ucis, iubitule, tocmai când lumina/ îmi pătrunsese în suflet, cu luna...” (În orezărie).
Un element luminos în versurile Danielei Voiculescu este faptul că dincolo de această tristeţe ancestrală, poeta nu traversează o criză de identitate. Divinitatea o ajută să depăşească momentele de cumpănă. ”vom spune tuturor că timpul trebuie trăit în sensul că Dumnezeu este mereu prezent... singura clipă în care putem să folosim timpul în favoarea noastră este prezentul!” (Celebrul ”Acum”) sau ”Dumnezeu îmi păşeşte în ochi, liber” (A şasea fericire). Spectacolul poeziei Danielei Voiculescu pune în valoare frumuseţea sufletească a autoarei şi vorbeşte despre şansa noastră, ca oameni, de a trăi într-o lume de calm şi echilibru. Condiţia este ca fiecare să gândească şi să trăiască, urmând modelul iubirii, modelul primordial: ”nu pot să urăsc pe nimeni, nu mai pot să urăsc... simplu! ce voi face? aş vrea să schimb ceva, să ies în stradă şi să strig! să trezesc lumea din întuneric, să o mângâi... cine se va mai lupta cu diavolul, dacă se îngroapă viaţa, trăirea adevărată?” (Protestul îngerului).
Sobrietatea stihurilor sale arată că Daniela Voiculescu îşi trăieşte poezia pe care o creează şi îi confirmă stilul inimitabil. Poeta produce o stare, concretizată în aspiraţii şi năzuinţe ce provin dintr-o altfel de lume, din lumea ei interioară, ce a rămas curată, neatinsă totuşi, de dezamăgirile trăite: ”sunt un copil./ tresar şi sper.../ iubesc şi visez.../ rostesc, cu dor albastru,/ seninul unei inimi.” (Pneuma). Într-o lume în care tinerii au început să privească romantismul ca pe o bizarerie, poezia Danielei Voiculescu ne propune un univers paralel cu cel real, în care fiecare poate parcurge un drum ascendent, spre absolut. Acesta este drumul înţelepciunii, este soarele unui anotimp al belşugului: “vreau.../ să miros a pământ înţelept,/ a toamnă însorită de belşug!” (Khawwa). Imaginea profanată a iubirii este salvată de la dispariţie, prin aceeaşi înţelepciune: ”noi ne iubim ca necuvintele,/ prin înţelepciunea amânării...” (Insolaţia spirituală). În ”Tristeţea unei iubiri”, Daniela Voiculescu se întreabă retoric: “ce se va alege de filosofia mea? chiar nu-mi va cunoaşte nimeni numenul? chiar nu-mi va înţelege nimeni visul?”. Natura feminină a versurilor din volumul “La malul Mării Imbrium” relevă un spaţiu al sinelui ce păstrează dorinţa după frumuseţea şi perfecţiunea edenică: “mă duc în altă grădină,/ să îmi culeg narcise şi lalele,/ să te aştept cu vers transparent!/ şi pe banca din suflet, rotundă,/ voi asculta simfonii pierdute/ în zâmbet...” (Un mesaj de iubire).
Daniela Voiculescu iubeşte şi respectă literele, crede în lumea lor.
Versurile ce îi poartă numele se detaşează ca o pledoarie pentru şlefuirea unei emoţii esenţiale – iubirea – emoţia sfântă a sufletului. La fel ca toate volumele ei, “La malul Mării Imbrium” reuşeşte să uimească plăcut, atragând prin sinceritatea trăirilor, prin grija pentru detaliu. Mesajul cărţii se îndreaptă spre iubire, cel mai frumos sentiment, cel mai frumos dar în viaţa unui om. Poezia sa nu este un marş triumfal, ci un argument pentru acel soi de discreţie încărcată de dramatism, în care iubirea, tristeţea, perechea edenică, Dumnezeu sunt piese ale unui puzzle ce aminteşte de “o combinaţie de vis” (Doi adolescenţi). Viaţa este surprinsă nefardată, iubirii i se aduce un elogiu profund, impostura în dragoste este demascată. Poeta mărturiseşte deschis, fără ascunzişuri de prisos, fără pudori inutile, ceea ce se întâmplă în interiorul sufletului ei. Starea de tristeţe a Danielei Voiculescu prinde, cu fiecare vers, un contur nou. Imaginile se îmbină natural, într-un amestec perfect de modern şi romantic.
“La malul Mării Imbrium” este o carte a trăirilor dinamice, a unui apogeu erotic, în care Viaţa şi Iubirea îşi dau întâlnire într-o metaforă. Chiar dacă “viaţa nu mai ţine cont de nimic, ea aranjează cărţile, ea trişează!” (Symbol of the Power of Love), Daniela Voiculescu este în continuare, în căutarea dragostei.
Volumul de faţă se dovedeşte o incursiune în prezentul devenit pe negândite, trecut, în care balansul poetei “se întreabă ce iubire să aleagă... reală sau virtuală?” (Symbol of the Power of Love). Volumul se încheie, aşa cum era de aşteptat, cu un gând despre iubire. Experienţa descrisă este una reală, trăită, risipită cu generozitate. Dragostea se transformă la Daniela Voiculescu, într-o capodoperă, în singura investiţie de suflet cu valoare. Taina stihurilor sale izvorăşte şi alunecă “pe firul timpului în doi/ mai sus de viaţa amânată...” (Tristeţea). Daniela Voiculescu percepe puterea ascunsă a destinului implacabil, dar are totuşi, tăria să mai creadă în iubire, în bine, în împlinire. Experienţele potrivnice, vrăjmaşe – “Doamne, câtă dezamăgire mă împinge de la spate, câtă tristeţe mă întâmpină!” (Oriental Sweetness) – nu i-au răpit puterea de a crede în dragoste. Concluzia la care ajunge Daniela Voiculescu, stând “La malul Mării Imbrium” este că “eternitatea nu poate exista fără iubire!” (Twinflames song), că “iubirea nu dispare niciodată!!!” (Respiraţia seminţei). De azi înainte, Marea Imbrium îşi va purta şi pe mai departe, valurile, dinspre larg către ţărm şi poate că odată, într-un final, poeta care i-a cântat frumuseţea va găsi nu doar idealul mult visat, ci şi răspunsul la o întrebare ce pare retorică, în momentul de faţă: “cine este Regina din Saba?” (Roving Eye).
 

Octavian Curpaş  

Phoenix, Arizona  

Referinţă Bibliografică:
Cum este să trăieşti din poezie, într-un timp de înger / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 244, Anul I, 01 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!