Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Gheorghe Constantin Nistoroiu         Publicat în: Ediţia nr. 122 din 02 mai 2011        Toate Articolele Autorului

CRUCEA ŞI ÎNVIEREA ÎN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNEŞTI - PARTEA A II-A
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Poetul Crucii, Virgil Mateiaş s-a prelins în lumina unui farmec cu versul său divin, în care slovele ne sorb haric din limpezimea bucuriei. Foşnirea Izvorului din Rana lui Iisus deschisă, se vremuieşte-n împliniri ca o holdă de dorinţi. În sufletul său viu, cerul s-a ascuns pe o pajişte de dor, înmiresmată de Florile Primăverii. Împejmuit de taină, nădejdea i-a-nflorit în patima credinţei. Peste pomii înfloriţi inima i se deschide într-o sublimă chemare. Destinul lumii se filtrează prin marama Vinerii celei Mari a Patimilor. Sâmburele Vieţii atârnă pe Cruce. Sîngele sfânt picură peste trunchiul lumii veşted. Seva Crucii urcă suspinul şi rugăciunea Măicuţei la Ceruri. Soarele şi Stelele ţes porfira Mirelui Împărat.
  
E mult de-atunci, ostaşii /din garda lui Pilat /au râs când li se spuse /că Tu eşti Împărat. /Ţi-au spus măscări, făcut-au /şi glume de prost gust /când Ţi-au adus cununa /şi haina lui August. /Te-au şi scuipat, şi-n urmă /chiar ei Te-au răstignit, /că la aşa ispravă /iudeii s-au gândit. /Ba unul dintre dânşii /cu suliţa Te-a-mpuns /că se-negrise Cerul, /ca semn că e de-ajuns. /Când totul se sfârşise, /o Mamă mai plângea. /Iudeii-şi dădeau coate /şi garda Te păzea. /A treia zi din piatră /din moarte Te-ai sculat /că garda şi iudeii, /fugind, s-au speriat. /Doamne! În fiecare Vineri /de Paşti, pe înserat, /eu vin să văd vreo rană /dacă s-a vindecat. /Dar când mă uit la Tine, /roşesc şi mă agit /de parc-am fost acolo /şi eu şi am fugit. /Nu cumva rătăceşte, /fugar strămoşul meu /că-n loc să-ţi mângâi rana /încep să tremur eu? /Şi cum îl cheamă, Doamne? /să-l strig de pe la daci, /că Tu nu ţii mânia, /să-l ierţi şi să Te-mpaci! (Vinerea Patimilor, 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
 
Virgil Mateiaş, fiul învăţătorului Ilie şi al Cetăţii Făgăraş, avocat al Dreptăţii şi al Adevărului. A fost arestat în 1933, între1938-1940, prigonit între 1945-1948, re-arestat între 1948-1955 şi re-re-arestat între 1958-1964. Erou şi veteran de război (1941-1943), decorat cu ordinele: “Bărbăţie şi Credinţă cu Spade cls. a III-a” şi cu “Coroana României cls. a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară” . 

Sufletul său se topeşte şi curge în lacrimi fierbinţi. E primăvară în inima sa şi soarele mângâie mugurii, care plesnesc în chiot. Parfumul şi verdele pădurii îl inundă. Bucuria i se lipeşte de zenit. Mireasma rugii suie în timp ce Îngerii se pogoară. Florile îl împodobesc din tălpi şi până-n creştet. Toate ramurile se răsfiră-n el, pline de lumină, înflorind floare lângă floare. Sufletul lui îşi susură cântecul deschizându-şi izvoarele, spre a ne încânta cu savoarea sa.
 
Am fost şi eu cu voi în noaptea asta /şi v-am urat:”Hristos a îviat!”/v-am însoţit apoi la mama-mare /să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat. /Se răsfăţau pe mesele cu flori /belşug pascal şi bunătăţi de soi, /eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou, /să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi. /Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare, /dar n-aţi adus nimic din nici un fel, /un trandafir care căta spre mine /îşi picura petalele în el. /Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă, /m-am închinat adânc, flămând şi mut, /şi m-am întors la ciorba mea de varză, /dar fericit c-am fost şi v-am văzut. /M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta /şi dorul tău mă-ncearcă iar acum, /îmi scot batista-ceea, Tita dragă, /care mai poart-o urmă de parfum. (Înviere, 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
          

Slovele sale plouă peste noi cu mângâieri de cântare ca frumoşii ochi de Fecioară, care tremură în pleoapele moi prin cuiburi de lumină. Neobosite de aşteptări, dorinţele încununează trăirea, bând frumuseţea unei vieţi. Inima lui caldă, dogoritoare ne deschide porţile sufletului. Cântarea răsună din adânc şi ne inundă făptura. Poezia lui bate-n aripile cugetului nostru dorinţi înviorate, chemări din Slava Luminii.
 
Un crâmpei de soare umblă /prin zăbrele loc să-şi facă, /a împins vreo zece suliţi /în celula mea opacă. /Şi pe firul lor subţire /a lăsat uşor să vină /pentru zilele Învierii /o plăcintă de lumină. /s-a uitat în jur şi-n blidu-mi /şi văzând că-i gol, că nu e, /a vărsat un ou de aur /peste ciorba de fasole. /S-a urcat pe mâni, pe frunte /şi mi-a sărutat frumos /lacrima ce mi-a adus-o /Învierea lui Hristos. /Soare milostiv, ascultă /îţi mai cer un dar, şi-anume /varsă un pic de omenie /peste om şi peste lume! (De Paşti, 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52). 
 
Mihai Buracu este o întretăiere a psalmilor de dor cu psalmii de luptă, care s-au pogorât pe pământ cu binecuvântarea Duhului Sfânt, scormonind în vibrări sufletul său ne- mplinit. Se scutură-n priviri mustirea psalmului dintâi, cu dor, ca gândul cioplit în vioară, legănând peste Codrii, scara de argint a crezului de luptă. Strigarea, ca un cântec de leagăn, sângerează ca un apus de soare, la porţile mari şi-ntristate, iar porumbeii purpurii de jale îşi desfac zborul ca  braţele Crucii înlăcrimată-n piroane.
 
Pe ape, din pământ, peste păduri, /Ies nopţile rânjind să ne sugrume, /ca nişte-apocaliptice făpturi /cutreierând flămânde peste lume. /Pe care dintre noi îl îndrăgesc, /de-l caută-atâta prin spărtura-naltă, /de ţărmurile toate se urnesc /cu ploile şi  vântul laolaltă. /Plecaţi pe răngi, ne îndârjim mereu /să dăm de capăt stâncilor şi humii, /de parc-am şti c-aci e Dumnezeu, /Înmormântat de la-nceputul lumii. /Izbim mereu şi ca-ntr-un surd ecou /ni se prăvale muntele-n timpane, /de parcă ne-am munci într-un cavou / să ne zdrobim truditele ciolane. /Şi cum prin pâclă ne mişcăm înceţi, /ni-s tâmplele un scrâşnet de motoare /şi-n loc de mâini par-cam avea lopeţi /şi-am dumica şenile sub picioare. /Iar către zori, împovăraţi de răngi, /de-ngenunchem pe deal ca pe-o Golgotă, /ne pare ceru-ntrezărit prin crengi, /halucinant, ca cea din urmă cotă. (Golgotă).
 
Din rănile crucificatelor iubiri în sufletul său au odrăslit fărâme de dumnezeire. A sângerat, dar nu cu disperare, în noaptea tristă ce sta-ngenuncheată în priveghere. Mătasea aripilor dorului îi scânteia-n inimă chipul iubitei, spulberându-i tristeţea fărâmă cu fărâmă. Din ogorul Casei cu miros de fân, purtat în inimă ca pe-o icoană, i-au mai rămas doar câteva crâmpeie, aplecate peste răspântiile vieţii.
 
Cine mă strigă: Mihai!...şi-mi bate /la porţile mari şi-ntristate, /de-mi farmec auzul cu strigătul ei? /-Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei, /ţi-aduc primăvara şi dorul să vii. /Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii /şi tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere. /Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere! /-Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce. /Nu-i timpul iubito, sunt încă pe cruce. /Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt, /căci scris este ceasul când am să m-arăt /cu răni încă vii la mâini şi picioare /să-ţi spun:-pune mâna şi vezi de mai doare, /dar râzi fericită, deşi-s sângerat, /căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat! (Cine mă strigă...?, Aprilie 1951, Piteşti, camera 4 spital).
           

Îngenuncheat cu sufletul în sfială, pe cerul teafăr licăre o stea şi-şi prinde anii de pripas în dangăte de clopot şi beteală. Telegarii visului îl poartă pretutindeni ca o logodnă de taină, ca leagănul în zbor al cocorilor. rostogolindu-l pe tot ce-a fost marele dor. S-a prins de Cerdacul (cerul dacului) cerului cu ochii înfloriţi de lacrimi, cu inima pe cărăruie spre împlinite vreri, cu armonii de cânt în care se revarsă Harul sfânt.
  

Nicicând răstignirea nu mi-a fost mai grea /şi fierea mai amară, Maica mea. /Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie, /să-mi plângă la picioare nimeni nu e, /căci osteniţi de prigoniri şi drum /m-au părăsit şi-apostolii de-acum. /Daca-i ştiut de soarta mea, Marie, /de ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie /şi să-mplinească voia din Scripturi? /De ce măcar acuma nu te-nduri /să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas, /Căci dintre toţi doar Tu mi-ai mai rămas /de la-nceput, de m-ai fi dus în munţi, /m-aş fi-tovărăşit cu lupii crunţi /şi fiarele, în juru-mi stând cuminte, /mi-ar fi cinstit parabolele sfinte... /Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe, /aş fi cinat la una dintre Marte /şi desluşit m-ar fi privit prin gene /cea mai frumoasă dintre Magdalene. /Atunci proorocii-ar ar fi cătat pe-un altul /să se jertfească pentru Prea Înaltul... /aşa de singur, Tata nu mă cheamă, /de eşti cu El, de ce nu-i spui Tu, Mamă, /ca să-mi trimită unul dintre îngeri /să pună capăt istovitei plângeri...(Plângerea de pe Cruce).  

Ionel Zeană, vlăstarul armân din Doleani, salonic-Macedonia. Doctorul de aur al pătimirii daco-române a purtat cu demnitate şiragul anilor în temniţelor totalitarismului :1936, 1938- 1940, 1948-1963. Poetul creştin Zeană şi-a zămislit crezul într-o confesiune lirică, în care viaţa urcă şi coboară ca strigătele de pe cruce. Suspinul lui ca un jurnal de luptă deapănă azurul în părul nins al suferinţei, ca gândul plăpând al Măicuţei. Răbojul durerii ca un vis beteag se frânge-n ruga-ngenuncherii, tulburând veşnicia. Salcâmul înflorit, necontenit în adierea sa îşi trece mireasma din părinţi în prunci, iar tăcerea închisorii a îngenuncheat atunci ca lacrima de sânge pe cetina de brad. Plânsul sufletului său caută odihna Strămoşilor în rodul în pârg al dragostei de Dumnezeu. Misterele cu falduri albe dau târcoale Doinelor de jale îndârjind în Potirul aprins, râvna de nectar a Învierii Neamului.
 
 Ni-i trupul răstignit, bătut în cuie, /sus pe Golgota pătimirii noastre. /Cucernic ca unscgivnic gândul suie /spre cerul limpeyimilor albastre. /Pe crucea jertfei cutrmurătoare, /pe care mor şi visele şi anii, /oftăm prelung în deznădejdi amare: /O, Eli, Eli lama sabactani! /Credinţa însă biruie năpasta, /cădelniţându-şi ruga în tăcere. /Călăii ne străpung cu suliţi coasta /şi ne adapă cu oţet şi fiere. /În urletele crâncenei gheene, /din zvârcolirea cărnii sfâşiate, /sclipeşte-n diamantul de pe gene /lumina jertfei noastre ne-ntinate. /Pe creasta de văpaie a credinţei, /noi ştim, în greaua zbatere-a durerii, /că încolţeşte-n miezul suferinţei /grăuntele de foc al Învierii. /Ni-i ruga, Doamne, pură ca zambila, /şi chinu-l înfloreşte-n bucurie. /Revarsă-Ţi harul roditor şi mila /pe fruntea-ntinsă de mucenicie! /În bunătatea Ta dumnezeiască, /tămăduieşte-ne cu sfinte leacuri /şi fă ca jertfa noastră să rodească, rotundă şi bogată peste veacuri!(Golgota românească, memoriei lui Nicolae Chisălicescu, mort în Zarca din Aiud)
 
Aurelian Bentoiu, ialomiţeanul temerar şi martir a bătut la porţile luminii în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Din Caierul tinereţii tors în Colegiul “Gheorghe Lazăr” şi-a urzit firul vieţii ca ofiţer, încorporându-şi Dreptul şi Filosofia, ce i-au netezit calea liberală spre Parlament şi Ministerul Justiţiei. Magistrat şi avocat de renume este radiat de Lucreţiu Pătrăşcanu prin reforma sa din 1948. Noua putere îi “conferă” magistratului 8 ani de temniţă fără judecată. Revizuindu-şi greşeala justiţia comunistă l-a condamnat cu judecată la 25 de ani de temniţă grea. Sub povara durerii moare la închisoarea Jilava în 27 Iunie 1962. În pâlpâirile ultimilor ani ai detenţiei a aprins scânteia poeziei. Creaţia sa se reflectă în broboanele de sânge picurate pe tâmpla trecutului. Dorul dunărean i-a împins carul cu osia de lemn spre bisericuţa veche a părinţilor. Chemările Strămoşilor sunt miresme de trandafir, sunt florile de salcâm scuturate pe ştergarul ce-nfăşoară pâinea nouă aburindă. Dorinţa binelui coboară turma anilor spre pajiştea suferinţei, iar pe covorul verde-al gândirii au înflorit fără vină, Florile, petale din Lumină.
 
Văd un Hristos bătut în cuie, /când mă gândesc la biata-mi ţară ./O altă filă mai amară, /în cartea neamurilor nu e. /Dar tu o ştii pe dinafară, /duioasă doină legănată. /Sub a durerilor povară, tu te-ai născut cu ea odată. /Tu ştii minunea de poveste /de când strămoşii dejugară, /durând pe plaiurile-aceste /din piatră temelii de ţară. /Ei rădăcini de neam, străbunii, /ne-au semănat aici în glie, /şi la răscruvile furtunii /legatu-ne-au de veşnicie. /De-atunci alungi cu-a ta cântare /urâtul zilelor ursuze, /şi în urcuşuri pe calvare /blestemele opreşti pe buze. /Şi ori de câte ori destinul /ne toarnă în pahar otravă, /tu, Doină, îndulcind veninul, /ne vindeci inima bolnavă. /Iar când în jale şi-n durere, /de soartă sufletul ni-i frânt, /el ţie alinare-ţi cere, /din leagăn până la mormânt. /Ascult în orele vegherii /cum picură balsam ceresc, şi ca în filtrele durerii, /necazurile se topesc. /Şi înţeleg, smerită Doină, /cum ajutat-ai pe părinţi /să-moaie viforul în moină /în iadul lor de suferinţi. /Noi azi privim aceleaşi stele /şi ascultăm acelaşi glas; /prinşi la răscruci de vremuri grele, /nouă doar tu ne-ai mai rămas. (Christos bătut în cuie, Craiova, august 1950).
 
     Dumitru Oniga, desprins din mirificul bucovinean al Stupcăi lui Ciprian Porumbescu, a împletit cântarea cu sonetul şi ruga.La 16 ani a fost “musafirul” aproape un an al închisorii din Cernăuţi, deasupra celulei care l-a “găzduit” şi pe marele Rapsod Ciprian Porumbescu. Prin suferinţă, a îmbrăţişat la îndemnul lui Crainic poezia: “Bucovinene, nu te juca. Versurile tale sună bine, mergi pe acest drum şi vei realiza lucruri frumoase”.  Dumitru Oniga a luat suspinul Zorilor din cutele portului popular prefăcându-l în curcubeu de metanie, convertindu-l apoi în pioşenia psalmului. Când gându-i deschide miezul de noapte, şoapta-i pe furiş i se cuibăreşte-n patima poeziei.
 
   La Crucea Ta am stat îngenuncheaţi, /când înfloreau în Ghetsimani măslinii, /să-ţi sărutăm şi rănile şi spinii, /de patimile Tale luminaţi. /Iisuse blând, iertaţi-s asasinii /deşi, de veacuri, sunt stigmatizaţi, /călăii sunt puternici şi bogaţi, /noi am cules doar caznele,, ciulinii. /N-am căutat petreceri sau plăcere, /am înfruntat prigoane şi durere /crezând nelimitat în Înviere. /  -O, Doamne Sfinte, de ce, Tu, voieşti, /pe cei ce Te urăsc să-i fericeşti /iar cei ce Te iubesc, îi răstigneşti?!...(La Crucea Ta).
 
      Constantin Aurel Dragodan este Zefirul care a învăluit parfumul proaspăt al zilei, peste cronicile vechiului Zimbru. Vrerea-i se cerne-n dorul ceresc. În vârtej de spadă îngerească a încrustat în inimă altar, să-şi adape arşiţa pătimiri la al tămăduirii Izvor. Mugurul suspinului i se desface în ochii de azur ai serii. Flautul brazilor urcă-n chemarea de bucium şi-n lacrimile apelor se cumpănesc stihuri. Cântecul de foc plămădeşte Liturghia comuniunii. Rostuit în gând şi faptă deodată şi-a ciuntit gorunii tinereţii într-o corolă sfântă a Învierii. Plâng trandafirii spre seară şi luna luceşte-n amvon, iar bolta-nstelată  stă în sărbătoare. Tot omul străluce lumină, tot pomul surâde în floare.
 
   Sub cazne fără seamăn am sângerat şi greu /m-am prăbuşit cu fruntea în beznele afunde, /când m-am trezit, ce noapte era! Şi numai eu /mai rămăsesem, moale, bezmetic, nu ştiu unde. /Şi m-am târât pe lângă pereţii goi şi uzi. /Frânt, rezemat de-o grindă, agonizam ca pe-o cruce. /Călăii stihiali mai zdrobeau mădulare-mi cruzi, /şi-amuşinau hiene zburlite, gata să mă apuce, /îmi era limba de iască şi nu mai puteam /de pe braţele crucii să mă desfac. /Deodată, am auzit o şoaptă stinsă, neomenească: “Doamne, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” /Am tresărit şi ridicând mâna /am alungat, blestemând, arătarea nătângă- /ca tâlharul din partea stângă /pe Răstignitul de pe Căpăţână. /Se-nvolburase bezna, ca-n seara aceea de Vineri grozavă, /şi mi-era sete, sete fără saţiu, de răzbunare. /Îmi străjuiau Golgota doar amintiri amare /ce-mi întindeau, în suliţi, bureţii cu otravă. /Şi-ntr-un târziu, căzut sub cruce, când /doar aripile morţii băteau încet pe ploape, /am auzit din nou glasul acela blând, /şi cineva, deasupra-mi, s-a aplecat, aproape, /balsam pe durere, simţeam răsuflarea-i nepământească. /Am înălţat ochii spre ochii Lui lângă mine rămaşi. /Ca un copil uituc, sufletul a început, /după El să şoptească rugăciune pentru cei vrăşmaşi. /Palidă, ura-ngrozită-napoi se trăgea, /ca un duh necurat ce fugise din mine. /Ca-n vis, în beznă Iisus a-nceput să lumine, /m-a luat de mână şi-am ieşit pe poarta temniţei, grea. (Spovedania unui Schingiuit...lui Petre Vila, Gheorghiţă Cîrciumaru şi Mircea Cătuneanu, morţi sub schingiuiri)
 

 
 
  

Referinţă Bibliografică:
CRUCEA ŞI ÎNVIEREA ÎN POEZIA GOLGOTEI ROMÂNEŞTI - PARTEA A II-A / Gheorghe Constantin Nistoroiu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 122, Anul I, 02 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Gheorghe Constantin Nistoroiu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Constantin Nistoroiu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!