Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Eveniment > Recomanda > Mobil |   


Autor: Teo Cabel         Publicat în: Ediţia nr. 836 din 15 aprilie 2013        Toate Articolele Autorului

Cronică Ion Roşioru la romanul „Întoarcerea”, autor Dumitru Dănăilă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Dragoste şi tranziţie  

 

 

Iată că palmaresul romanesc al lui Dumitru Dănăilă sporeşte cu o nouă carte inspirată din actualitatea imediată, Întoarcerea (Editura Editgraph, Buzău, 2012). Este cel de al cincilea roman, după Destine la indigo (2008), Iubirile de altădată (2010), În căutarea paradisului (2011) şi Robul zarului (2012), toate apărute, după cum se poate vedea, într-un interval de timp destul de redus, ceea ce dovedeşte puterea de muncă uimitoare a autorului care, ziarist de profesie, a acumulat o vastă experienţă şi probabil că şi o dexteritate extremă a scrisului străin oricărei redundanţe.  

Romanele lui Dumitru Dănăilă, proaspăt membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bacău, conturează avizat o amplă frescă a tranziţiei româneşti care nu dă niciun fel de semne că s-ar mai isprăvi vreodată.  

Protagonistul ultimului roman este un ţăran din Câmpia Bărăganului, mai exact comuna Padina aflată în partea de sud a judeţului Buzău, nonagenarul George Bărăgan (nume generic încărcat de o întreagă simbolistică rurală), poreclit, se înţelege de ce, Pălmaşu. Planul diegetic principal se derulează din primăvara până în toamna anului 2012, mai precis din ajunul zilei în care bătrânul Bărăgan îşi serbează împlinirea celor nouă decenii de viaţă şi până la moartea acestuia intervenită câteva luni mai târziu. Drama ţăranului atât de încercat de istorie şi de destinul propriu este aceea că dorinţa sa secretă de a-şi vedea recoagulat, pe temeiuri întrucâtva feudale, clanul familial, nu se mai poate împlini. Şi nu doar familia lui s-a ciocnit atât de violent de o istorie vitregă care o va scoate definitiv din matca ei rurală. Comunismul cu colectivizarea lui forţată a avut un impact nefast asupra satelor româneşti şi a dispersat o întreagă civilizaţie ancestrală şi mai ales a reuşit trista performanţă de a distruge dragostea românului faţă de pământ. O ultimă, dar destul de palidă şansă ar fi ca tranziţia, prin înrăutăţirea vieţii orăşenilor cărora pensia drastic diminuată nu le mai ajunge să trăiască nici măcar la limita decenţei, să-i readucă în satele pe care le-au părăsit în cadrul atât de celebrelor, prin tam-tamul propagandistic făcut în jurul lor, mutaţii geografico-sociale prilejuite de furia megalomanică a industrializării socialiste din anii 50-60. Nonagenarul are bucuria să vadă că măcar una din fetele lui, Angelica Răducanu şi soţul ei, Ilie, s-a întors la vatra părintească. N-a recurs din convingere, ci din stringentă nevoie, de nu cumva din disperare, la acest gest salvator. Nu se ştie însă dacă familia sexagenară va beneficia pentru multă vreme de avantajele vieţii la ţară, dat fiind că o boală tainică şi neiertătoare o sapă lăuntric pe pensionara reruralizată. Sora ei mai mare, Profira Leonte, căsătorită cu un maistru, Drăgan, şi ajunsă, prin transferul acestuia, învăţătoare în Bucureşti, va muri de aceeaşi maladie neiertătoare chiar în vara cu pricina. Abia cu ocazia înmormântării ei, familia înţelege de ce bucureşteanca îşi tergiversase sine die stabilirea în provincie. Nonagenarul, fost şef de echipă în ceapeul cu pământ mănos al satului de câmpie, îşi pierduse în împrejurări tragice cei doi fii care ar fi putut să-i perpetueze numele şi visele de truditor al gliei. Vlad căzuse cu tractorul într-un canal de irigaţie întrucât, obligat să lucreze şi noaptea, adormise la volan, iar celălalt, Luca, „a înroşit câmpia înainte de a pleca la oaste”, adică a fost ucis, probabil din gelozie, de un criminal al cărui nume nu s-a aflat niciodată.  

Dacă întoarcerea fetelor şi a celor doi gineri ai lui George Bărăgan în sat, spre a lua frâiele gospodăriei în mâinile lor orăşenizate preţ de-o generaţie, stă mai mult sau mai puţin sub semnul iluzoriului şi al imposibilului, de revenirea şi stabilirea vreunuia dintre nepoţi nici nu mai poate fi vorba. Profira are o fiică avocată, e vorba de Despina Nemeş, şi un fiu, Eusebiu, cu apucături de beizadea, neavând nicio ocupaţie la cei 32 de ani ai săi şi fiind implicat într-un eveniment rutier în care a omorât un om. Când bunicul nonagenar află că odrasla nu va fi pedepsită în niciun fel, întrucât va fi scoasă, de către avocaţi diabolici, basma curată, se oţărăşte pentru că aşa ceva nu are niciun punct tangent cu valorile sale morale cultivate cu îndârjire constantă o atât de îndelungată viaţă de om: „Nu-i plăcu bătrânului răspunsul. El şi-a învăţat copiii să fie cinstistiţi şi drepţi. Când nu s-a întâmplat aşa, s-a supărat foc pe ei. Şi acum s-ar aprinde. N-ar fi bine, abia îşi propusese să nu-i contrazică pe ai săi, să accepte ce spun, să nu strice cheful.” Ceva mai bine pe scara de valori morale ale bătrânului care a fost un justiţiar la vremea lui, chiar dacă s-a considerat prea mic pentru a schimba societatea rău întocmită de alţii, stau nepoţii buzoieni aduşi pe lume de mai productiva Angelica: e vorba de Eleonora, coafeză, de Vişan, chitarist într-o formaţie ce cântă mai ales pe la nunţi, de Mirel, agent de pază la o firmă şi de Ionuţ, ziarist la un oficios din Cetatea lui Sava Gotul. Ultimlor doi, încă holtei, părinţii le lasă, prin plecarea lor la Padina, apartamentul de două camere, în blocul în formă de semilună din spatele restaurantului „Pomul Verde”, prilej şi acesta de eternă ciondăneală şi de a-şi căuta râcă neîncetat, chiar şi la anivesarea bunicului, stare de tensiune alimentată de neajunsuri şi de nesiguranţa zilei de mâine. De altfel, cel de al doilea filon diegetic al romanului îl constituie tocmai acest perpetuu malentendu dintre cei doi fraţi celibatari, ultimul dovedind nu odată porniri de-a dreptul malefice.  

E greu de spus dacă romanul social al tranziţiei este ingredientat cu cel de dragoste sau invers, de nu cumva ambele se împletesc într-o structură armonioasă de invidiat. Cititorului îi este dat să asiste, după şi printr-un procedeu amintind de cel din Şeherezada, la frumoasa şi dramatica poveste erotică a lui George Bărăgan care în tinereţe a fost asaltat deopotrivă de înstărita Filiţa Coşovei şi de mult mai săraca Floarea, ambele aşteptând nerăbdătoare să se întoarcă de la oaste acest consătean harnic amintind, până la un punct, de Ion al Glanetaşului. Căile şi resorturile dragostei rămân încurcate pentru flăcăul disputat aprig de cele două fete din sat: „Întrebarea asta m-a zgândărit dă la tinereţe până în ziua dă azi. Nu i-am aflat niciodată răspuns. N-am înţeles dă ce umbla după mine, când ea era bogată, venea dântr-o famile înstărită a Padinii. Când o vedeam aşa frumoasă şi în straiele ei scumpe, nu îndrăzneam nici să-i trec pân faţă. Nu mă gândeam io că într-o zi o să ridice ochii asupra mea. Nu mi-a trecut pân cap că o să mă privească senin şi drăgăstos, fără să-i pese dă prăpastia care ne despărţea. Nu ştiam ce să zic dă privirea aia insistentă, dă dansurile înfocate dă la horă, dă bucuria ei când să afla aproape dă mine (...) Când a apărut Floarea, proaspătă, firavă şi stingheră, era cu doi ani mai tânără dăcât Filiţa, am fost sigur că bogătana o să să dea la o parte şi o să ne lase în pace, vedea şi ea că mă potriveam cu Floarea. Dă unde? Mai tare s-a aprins Filiţa”. În cele din urmă, „Sărăntocu’ lui Pălmaşu” a fugit cu Floarea şi tânăra pereche a locuit o vreme la Smeeni, satul ridicat mult din sărăcie pentru că aici se născuse nomenclaturistul Chivu Stoica. Regretul nonagenarului care-şi relatează, cu suspansurile de rigoare şi factură şeherezadică, traiectoria sa erotică, e că nu i-a spus niciodată soţiei, trecută de mult în lumea umbrelor, cât de mult a iubit-o, cum ar spune, într-un roman cu aceste vorbe în titlu, un personaj al lui Zaharia Stancu. „Îmi pare rău că io, ăl îndrăzneţ, în stare să spună oricui verde, fără ocol, ce gândeşte, eram în faţa ei un neajutorat, nu eram capabil să încheg două vorbe”. După trecerea ei în nefiinţă, Floarea e, pentru bătrânul soţ ce se textualizează neîncetat prin amintiri testamentare, o absenţă prezentificabilă de o mare şi frumoasă acuitate.  

Trebuie să recunoaştem că psihologia omului de la ţară e magistral descifrată în acest roman în care relatarea e sincronizată ca aproape niciunde cu realitatea abordată. Poveştii de dragoste, cu toate meandrele ei analepsice, a lui George Bărăgan, i se adaugă cea dintre Mirel şi Zenovia. Aceasta din urmă are revelaţia alienării individului prin munca în echipă. Regăsirea de sine a insului se poate produce în cazul creatorului autentic de opere de artă prin care se învinge acţiunea corozivă a timpului. Fosta lucrătoare într-o fabrică de textile e încurajată de pictorul Gogu Sfinteş, căruia îi devine, de altfel colaboratoare, să revină la preocupările sale picturale din anii liceului. Zenovia e un personaj dilematic şi de o sensibilitate aparte, gata oricând să-şi pună capăt zilelor decât să se lase târâtă în mizerie morală şi-n promiscuitate, fie că-i vorba de atmosfera din familia ei în care certurile şi violenţa parentală erau la ordinea zilei, fie că maleficul ziarist şi cumnat Ionuţ face o pasiune diabolică pentru frumuseţea ei şi vrea s-o posede cu orice chip ori de câte ori o găseşte singură acasă. Ameninţându-l pe agresor că-şi taie venele cu o lamă de ras, după ce a reuşit să se încuie în baie, Zenovia îşi salvează nu doar onoarea şi puritatea corporală, ci şi liniştea conjugală a căminului abia întemeiat în condiţiile din ce în ce mai dure ale tranziţiei ce aţâţă instinctele cele mai animalice ale bipedului ce continuă să-şi zică om. Discreţia şi ingeniozitatea cu care luminoasa Zenovia rezolvă tranşant acest incident năbădăios îl va coborî, mai ceva decât un duş rece, pe Ionuţ cu picioarele pe pământ şi-l va determina să -şi urgenteze căsătoria că Amelia, o tânără secretară care se săturase de tărăgănările ziaristului căruia căderea celor de la puterea pe care o slujea frenetic îi reduce drastic tupeul şi impertinenţa devenite proverbiale în oraş şi în familie. La o ameniţare sau chiar la o tentativă de sinucidere recurse şi Filiţa din povestea de dragoste precedentă.  

Fără a demonstra câtuşi de puţin o anume teză, romanul Întoarcerea implică ideea că, mai devreme sau mai târziu, frumuseţea morală şi cinstea au câştig de cauză. Cuplului conjugal format din Mirel şi Zenovia pare să-i surâdă norocul, fie că acesta ia chipul prietenilor generoşi Dorin şi Veronica Ispăşoiu, cea cu forţe premonitorii, fie pe acela al bătrânilor proprietari ce le închiriază şi apoi le vând casa cu perspective de a deveni vilă de lux pe strada Transilvaniei, nu departe de blocul în formă de semilună în care rămăsese acum singur înfumuratul Ionuţ Răducanu. Neamul Bărăganilor nu se va pierde în colbul istoriei galopante chiar dacă nu mai e niciun descendent care să poarte acest nume. Gospodăria va fi administrată de un băiat sărman, Codrin, asupra cărui nonagenarul şi-a transferat prinosul de afecţiune de care moartea celor doi fii ai săi l-a frustrat. Bocetul metafizic cu care se încheie poematic romanul tulburător, prin realismul lui psihologic, al lui Dumitru Dănăilă capătă din mers inflexiuni şi valenţe optimiste: „George Bărăgan a apucat pe ultimul drum. N-a apucat suta de ani, cum dorea, n-a apucat să mai stea un timp pe lângă ai săi, să vadă că le e şi lor mai bine. Pleacă nemulţumit, cum a fost o viaţă. Nemulţumit că în urma lui nu rămâne mai nimic în afară de gospodăria învechită. Aşa să fie? În urma lui rămâne satul zbătându-se să intre în ritmul noilor vremuri şi să reziste neschimbat în tradiţii şi obiceiuri. Rămâne câmpia nesfârşită, cu păsările cerului şi cumpenele fântânilor. Rămâne pământul care i-a acoperit pe Vlad, pe Luca, pe Floarea, pe Profira... Şi rămân, risipiţi peste tot, Bărăganii. Înainte de toate, oamenii rămân. Ei sunt bogăţia cea mai mare. Ei valorează infinit mai mult decât medalia imensă, din aur, pe care nu ştia cum s-o împartă nonagenarul în vis şi să dea fiecărui urmaş o parte”.  

Lacrima pe care ne-o ştergem pe furiş la terminarea lecturii acestui roman captivant e pe deplin una întru totul motivată.  

 

 

Ion Roşioru  

 

Referinţă Bibliografică:
Cronică Ion Roşioru la romanul „Întoarcerea”, autor Dumitru Dănăilă / Teo Cabel : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 836, Anul III, 15 aprilie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Teo Cabel : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Teo Cabel
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!