Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 491 din 05 mai 2012        Toate Articolele Autorului

Critica literară şi de artă impune opinia minorităţii
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Eseu de Al.Florin ŢENE  
  
Critica literară şi de artă impune opinia minorităţii  
  
Cu două milenii în urmă Iisus, cel care a clădit un “imperiu” de-o structură neaşteptată spunea “ Eu am venit să iau, nu să dat“. Acest episod este interesant cu cât , deşi are loc o recunoaştere fără probleme pe plan religios, mai bine spus în planul eficacităţii acţiunii eschatologice a profeţilor, instituţiile “ideologice “ moştenitoare sunt o mărturie elocventă a ceea ce înseamnă mal entedu-ul istoric: cine mai poate preciza numărul victimelor şi imensa cantitate de suferinţă ce împovărează ideologiile religioaseca ca un adevărat deşeu? 
  
Episodul istoric cu Iisus este doar unul dintre exemplele arhetipale ale valorii în sine a persoanei (devenită unidimensională, fiind măsurată pe o scală dată de eficacitatea eschatologică ) şi recunoaşterea autorităţii, biunivoce, corespondentei absolutei valori. În lumea lăsată moştenire profaneităţii, avem de-a face cu relativităţi, conflicte de putere, false ierarhizări şi confuzii căci valoarea e măsurată într-un limbaj formalizat. În acest context autoritatea devine efectivă când înceteazăa mai fi persoana cu manifestare imperativă şi voinţă proprie, devenind un loc unde se scurg, ca într-o agoră sau prea-vizitat templu, actele şi voinţa proprie a oamenilor. 
  
Oamenii sărmani, cohortele de bolnavi, păcătoşi şi disperaţi ce au însoţit scurta trecere a lui Hristos prin această lume nu au putut nimic să-i ofere Profetului. Dacă întrebi cerşetorul din faţa bisericii cu siguranţă va spune că el nu are nimic de dat, ci de luat, adică, paradoxal va repeta fără să vrea chiar cuvintele lui Hristos, care a spus:”Eu am venit să iau, nu să dau “. 
  
Înainte de a dezbate această temă, putem sublinia că misterul intensităţii cu care Iisus s-a instalat în istoria omenirii drept cea mai puternică autoritate, observăm că înţelegerea ei greşită de către instanţele laice, drept voinţă proprie, aflată la originea dramaticei confuzii, ţine de incapacitatea subsumării acţiunilor omului unei vocaţii sacrificial. Ce a înţeles Iisus să ia oamenilor, încât prin acest act al transferului să soluţioneze conflictele existenţiale ce aduseseră specia umană în prag de dezastru? Este: faptele, actele noastre reprobabile. 
  
Mutaţiile „psihismului colectiv “ ale conceptului au început chiar atunci, cu încercarea poporului evreu de a-l încorona ca rege pe Hristos, continuând şi acum prin separarea puterii politice de cea religioasă ( vezi :”daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu “a deschis drumul către un armistiţiu istoric impus de Iisus pentru a lăsa răgaz ideilor sale în lume). 
  
Deci, Profetul “ ia“ toate actele şi faptele şi prin aceasta devine puternic. Noi trebuie să putem renunţa la orgoliul de a acţiona “în nume propriu “, să renunţăm la putere, adică- lupta ce ne transfigurează înfăţişarea, personalitatea - şi să-i recunoaştem Profetului calitatea de instanţă superioară. 
  
Odată cu renunţarea are loc şi recunoaşterea- un transfer de voinţă dinspre individualitate spre generalitate. 
  
Însăşi Hristos acţionează “în numele “ Tatălui, El nu are voinţă proprie, ceea ce ne cere şi nouă, o delegare succesivă de identităţi ale fiinţei individuale. În acest context, pot spune că, abia după ce ne dăm voinţa o ai; tot ce poate obţine omul, în afara iluziei, este ceea ce a rămas după ce a renunţat şi deci nu mai are, adică nimicul locuit însă de vechile dorinţe. 
  
Autoritatea este deci cu atât mai puternică, cu cât este mai transferată, puterile sunt delegate în creştinism unor persoane având voinţă proprie, că ele nu mai contează ca fiinţe particulare, fiind doar simpli mesageri ai unei puteri sau unui mesaj.La fel s-a întâmplat în comunism autoritatea a fost transferată de Lenin lui Marx şi Engels, Stalin lui Lenin, Marx şi Engels, etc. Autoritatea ultimă este Cea care acţionează într-un mod de neînţeles, prin vacuitate, despre al cărei singur atribut ştim doar: ”Eu sunt cel ce sunt “. Răspunsurile la criteriile care dau valoare în acest sistem este simplu: capacitatea subiectului de ritualitate. 
  
Nivelul prim al instituţiei autorităţii e recunoaşterea- acolo unde e vorba însă de sentinţa mulţimii, avem o experienţă empirică, mai degrabă negativă, chiar dacă democraţia a statuat în lipsă de altceva mai bun, aserţiunea, lipsită de altfel de esenţialitate, că majoritatea nu greşeşte. Dacă am şti că natura îşi trece regulile prin dreptul acestui tip de discurs, că în votul popular s-ar găsi o simetrie, aşi zice că experienţa hristică a legiferat mai degrabă eroarea majorităţii, având în vedere eşecul istoric al votului care l-a condamnat pe Hristos. Împrejurare ce a fost pusă sub semnul unei arhetipalităţi defavorabile. 
  
Astfel, decizia colectivă, în afară de aceea că se iluzionează în himerice raporturi morale, sau că îşi obiectivează subiectivitatea înnăscută, odată trecută prin filtrul unei precare statistici nu are suportul ontic şi legic pe care şi-l asumă. Însăşi recunoaşterea social, cea care dă tonul prim al autorizării, este deci pusă sub semnul unei precarităţi originare. 
  
Gândindu-mă la uşurinţa cu care popoarele îşi omoară profeţii, sau îi combat şi îi pedepsesc pe cei care gândesc cu un ”pas “ înaintea vremurilor ( vezi; Galileo Galilei, Giordano Bruno, şi în ţara noastră au fost destui, etc. ), ca apoi după dispariţa lor pământeană, să le recunoască meritele, mă grăbesc să abordez această problemă în artă, să caut autorităţile care să legitimize, altfel decât recunoaşterea universal, cum ar fi valoarea intrisecă a operei de pildă, ceea ce presupune crearea unei ştiinţe noi a criticii, oarecum ruptă de principiile enumerate până acum, căci după cum se ştie, nu supunem încă o operă unul referendum popular ca să o declarăm de talie naţională. 
  
În ciuda faptului că numărul de exemplare vândute al unei cărţi rămâne un criteriu important, Critica a avut “curajul “aparent mărunt, fără să o roage nimeni, dar în realitate se pare uriaş, de a impune prin felurite tertipuri opinia minorităţii. În acest context, critica s-a pus în situaţii contradictorii, ce o pot costa pierderea statutului, ne întrebăm care ar fi pierderea, de pildă faptul de a fi fost obligată să accepte că valoarea artistică e o dimensiune relativă stabilă( adică frumuseţea ar putea exista în afara ochiului). Discutabilă din punct de vedere filosofic, ipoteza poate fi sinucigaşă pentru critic, principiul fiind promovat tacit, înainte ca ştiinţa criticii să se fi constituit, înainte ca ea să-şi fi definit criteriu de măsurare a valorii plastic în sine, în absolut ... E ca şi cum ai face pregătiri tehnice pentru punerea la punct a unei simfonii pentru o sală absolut goală, sau să accepţi că, de pildă, primăvara îşi poate fi sieşi bucuria reînvierii, fără ca să defineşti cu claritate un subiect conştient ( autoritatea care să vadă valoarea in-abstracto, să-I dea dimensiuni pe scala de ea trasată, înm scopul pentru care expresia plastic există de fapt- acela de a susţine şi compensa maladivităţile spiritului, în sens hegelian ). 
  
Tendinţa generală a criticului, chiar dacă din mândrie şi vanitate nu o recunoaşte, este aceea că “valoarea “ se naşte odată cu autorizarea lui.Scriitorul există doar ca persoană publică şi nu avem încă în manual autorul genial fără un volum. Chiar şi autorii cu o singură carte în deplină ascensiune postumă de tipul lui Mateiu Caragiale sunt de fapt consacraţi de-o exegeză ce le depăşeşte opera, adică mitul lor în ascensiune, sau cum a spus cineva: “ Într-adevăr, a publicat mai multe cărţi decât a scris “. 
  
Dacă filosofia a adoptat o poziţie relativ clară pentru o perioadă istorică în problema reflectării materialităţii în spirit, critica de artă şi cea literară nici măcar nu şi-a delimitat obiectul sau formulat termenii problemei, nicidecum să răspundă la ea. 
  
Cu toate acestea critica recunoaşte sinceră, privind raportul valoare-autoritate, că este practicantă pătimaşă a unui empiriocriticism al valorilor,căci, nu-I aşa, făcându-le vizibile, formă mascată a publicităţii, le dă viaţă. 
  
Este un fel de a afirma că lumea creată de artă părăseşte scena odată ce ochiul şi pana Criticii nu o va fi privit-o şi nu ar fi scris despre ea ! 
  
Al.Florin ŢENE 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Critica literară şi de artă impune opinia minorităţii / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 491, Anul II, 05 mai 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!