Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Gheorghe Stroia         Publicat în: Ediţia nr. 140 din 20 mai 2011        Toate Articolele Autorului

Cristian Petru Bălan – „Răzbunătorii” – Romanul luptei anticorupţie din România, fictivele scenarii ale unor profunde aspiraţii
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Moto:  
  
„Se cuvine mai multă iubire/ Şi nici urmă de ură,/ Ca şi cum am fi ajuns/ La marginea unui univers infinit de fericiri,/ Conştienţi că l-am străbătut/ Cu viteze superluminice,/ Sau mai iuţi decât vitezele gândurilor/ Tuturor geniilor lumii/ Combinate în Marele Gând.” – Cristian Petru Bălan 
  
Aş începe prezentarea plurivalentului om de litere şi arte român, stabilit în Statele Unite ale Americii, prin intermediul propriilor sale cuvinte când, întrebat despre începuturile domniei-sale ca poet, într-un interviu cu Adina Sas-Simoniak (poetă, actriţă şi prezentatoare a postului Televiziunii Creştine Române din Chicago), afirma: „Pe când eram student, se auzea foarte des la radio un cântec al cărui refren suna cam aşa: "Că nu e om să nu fi scris o poezie,/ Măcar odată, doar odată-n viaţa lui...", iar Vasile Alecsandri afirma, în prefaţa culegerilor sale de poezii populare, că "Românul s-a născut poet". Într-adevăr, conform cercetărilor unui Institut internaţional de folclor din Elveţia, s-a constatat că, în Europa, cel puţin, românii ocupă primul loc în diversitatea producţiilor folclorice, dintre care majoritatea sunt versuri. Au fost şi sunt atât de mulţi creatori de poezie, cei mai mulţi fiind anonimi, încât astăzi se spune în glumă că..."din doi români, trei sunt poeţi". Dacă aşa stau lucrurile, din marele număr al anonimilor, am încercat să ies atunci când am debutat cu o poezie, "Început de primăvară", în numărul din 2 aprilie 1956, al ziarului local ploieştean "Flamura Prahovei". A fost foarte stranie senzaţia debutului. În ziua aceea mă simţeam altfel; eram fericit şi parcă mai puternic decât înainte. Vraja cuvântului tipărit îmi dădea curaj şi simţeam nişte fiori ameţitori... Astăzi a te exprima prin litere de tipar, prin ziare, prin reviste sau prin internet, a devenit ceva banal. Astăzi, la drept vorbind, mă impresionează mai mult scrisul de mână decât cel de tipar. Dar atunci aşa vedeam lucrurile. Şi toţi cei ca mine. Aveam 19 ani şi, spre bucuria mea, ziarul mi-a trimis prin poştă 80 de lei pentru acele versuri. Aceşti bani îi ţineam pe masă, lângă o carte cu poezii de Eminescu şi mă uitam cu drag la ei, fiind primul meu "salariu". Nu m-am atins deloc de nici un leu, cam vreo săptămână, timp în care am fost vizitat acasă de doi colegi de facultate. După ce oaspeţii şi-au încheiat vizita, când am vrut să-mi iau banii, i-ai de unde nu-s! Toţi dispăruseră, fiind luaţi de unul din colegi. Aşa am ajuns la concluzia că, în afară de talentul poetic, unii români mai au şi alte talente..”. 
  
Despre distinsul poet, prozator, dramaturg, scenarist, pictor, se pot spune cu siguranţă foarte multe lucruri. Interesant însă - din punctul meu de vedere - este omul Cristian Petru Bălan care, deşi obligat de circumstanţele vremurilor să-şi părăsească ţara pentru a se stabili peste ocean, trăieşte şi simte mai româneşte ca oricând. Ca dovadă a preţuirii de care se bucură, există o multitudine de persoane care-l bombardează zilnic cu sute de mesaje, la care are amabilitatea să şi răspundă. Selectând pe cele mai interesante dintre ele, le redirecţionează către prietenii din toată lumea. Mai mult decât atât, domnia-sa este într-o permanentă vervă creatoare. „Transatlanticul” – aşa cum îi place domniei sale să se autointituleze – surprinde cu gesturi care-i confirmă nobleţea, împărtăşind cu generozitate din florile gândurilor sale. Scrie instantaneu o poezie (pe care n-o publică niciodată) şi o trimite către prieteni, doar ca să le arate cât de mult îi preţuieşte. Cu sufletul încărcat de nobleţe şi cu o modestie cuceritoare, dânsul povesteşte cu umor despre vocea sa: „Nu mi-a plăcut vocea mea niciodată, nu am considerat că ar avea vreo rezonanţă specială, deşi soţia mi-a mărturisit că i-a plăcut de la prima întâlnire”. Şi aceasta o spune un om care a avut privilegiul de a prezenta diverse emisiuni la posturile de radio „Vocea Americii” sau „Europa Liberă” – bastioane ale luptei anticomuniste.  
  
Devotat rădăcinilor sale profund româneşti - un admirator înflăcărat al istoriei naţionale, Cristian Petru Bălan, deşi departe de locurile natale, nu se opreşte în a simţi şi a fi la curent cu pulsul societăţii româneşti, cu evenimentele care o marchează. Ca mărturie a acestei extraordinare implicări, Cristian Petru Bălan publică impresionanta lucrare intitulată „Monografia oraşului Boldeşti-Scăieni sau Meleagul viselor ce trebuie împlinite” (Editura Premier, Ploieşti - 2007) – o lucrare de tip enciclopedic, ce reconstituie secvenţe istorice unice ale localităţii prahovene în care şi-a petrecut copilăria. Romanul „Răzbunătorii” (Editura Premier, Ploieşti - 2010) este o altă dovadă a apropierii pe care domnia-sa şi-l impune în analizarea evenimentelor României actuale, a clasei politice româneşti, a hibelor acesteia. Cu talentul său unic şi irepetabil, utilizându-şi veleităţile poetice şi artistice, Cristian Petru Bălan realizează, prin romanul „Răzbunătorii”, scenarii posibile ale luptei anticorupţie din România, o veritabilă frescă politică şi socială. Romanul este o ficţiune, atât denumirile instituţiilor, cât şi ale personajelor, putând fi asemănătoare cu realitatea, aşa după cum mărturiseşte însuşi autorul în prefaţa cărţii sale. Galeria sa de personaje cu nume fictive încearcă să reconstituie calităţile pe are românul le-a avut dintotdeauna şi pe care, cu trecerea anilor şi prin vicisitudinea vremurilor, le-a pierdut sau le-a uitat.  
  
Lupta anticorupţie se desfăşoară, în roman, la nivel superorganizat, prin instituţii de genul: Organizaţiei de Distrugere a Corupţiei din România (ORDISCOR) şi al Tribunalului Incoruptibil (TRIBINCO) conduse de un anume Zeluş Corbeanu (care mărturiseşte că nu are nicio legătură cu Zelea-Codreanu, pentru care noţiunea de patriotism avea o cu totul altă semnificaţie). O astfel de organizaţie duce o aprigă luptă de rezistenţă împotriva corupţiei şi corupţilor, scopul ei fiind declarat încă de la început de către „comandorul” acesteia: „Nu, noi nu suntem o mafie, căci în realitate nu facem nici o crimă şi nu avem carteluri de tip mafiot, ci slujim cu tot devotamentul poporul român, cinstea, adevărul, echitatea socială, libertatea individuală şi luptăm contra exploatării.” 
  
Locul haiducilor din codru, care luau de la bogaţi şi împărţeau săracilor, este luat în carte de oameni bine pregătiţi pentru a face faţă oricărei provocări. Mai mult, activităţile unei astfel de organizaţii se pot desfăşura cu acceptul tacit al corupţilor, care din teamă se supun demersurilor acesteia. Modul în care o astfel de organizaţie îşi face datoria faţă de români este - din punctul meu de vedere - o utopie, o ficţiune, care probabil că nu se va putea concretiza niciodată. Toate aceste lucruri se petrec cu siguranţă în mintea şi sufletul autorului, rezultând scenarii incredibile. Iată ce spune comandorul Zeluş Corbeanu: „Având bani suficienţi, noi ne-am putut procura absolut tot ce am vrut, tot ce am avut nevoie... Din ea împărţim şi nevoiaşilor. Serviciul de casierie ne-a raportat că o mică parte din milioanele de valută si de monedă naţională a fost deja distribuită la zeci de mii de persoane aflate în mare strâmtoare, precum şi unui număr de trei orfelinate, opt spitale, zece şcoli şi patru aziluri de bătrâni. Este un început bun, minunat!...Acest mod de ajutorare a românilor săraci este de abia la început. Nimeni din noi nu şi-a însuşit nici un bănuţ în scop personal, fiindcă toţi dispunem aici mai mult decât de strictul necesar.”  
  
În deplină concordanţă proverbul „cui pe cui se scoate”, organizaţia de luptă anticorupţie îşi desfăşoară acţiunile „împrumutând” metodele de lucru ale corupţilor: răpiri de persoane, interogatorii prelungite, „smulgerea” confesiunilor fie şi sub efectul unor substanţe psihotrope. Rolul acestor metode de luptă este acela de a fi percepuţi ca o organizaţie extrem de dură, cu scopul de a institui în rândul corupţilor frica, teroarea şi implicit obedienţa. Ficţiunea merge până într-acolo, încât răufăcătorii sunt pedepsiţi prin injectarea unui ser, corespunzător fiecărui tip de comportament deviant (pentru violatori, de exemplu, serul utilizat produce „castrare chimică”, iar pe tâlhari îi dezvaţă de prostul obicei). Printre rândurile acestor extraordinare relatări, se poate observa umorul de substrat care, în ciuda circumstanţelor agravante, produc bună-dispoziţie. Deşi sub un titlu grav şi plin de sensuri, redat chiar şi prin coperta cărţii (răzbunarea prin incendierea unei case), romanul este o poveste realistă, dar îmbrăcată într-un fir epic magic, împletit cu artă şi deosebit meşteşug. Când grav şi foarte serios, când hilar, romanul te surprinde cu multitudinea de tonalităţi şi de valenţe pe care i le conferă autorul. Întâmplările romanului sunt logic înşiruite, dându-se dovadă de multă abilitate şi consecvenţă în construirea scenariilor cărţii. Stilul insolit, clar, limpede şi expresiv, prezentarea fără echivoc şi interactivitatea, iată câteva dintre atuurile scrierii de faţă. Mai mult decât atât, în roman sunt prezentate, cu lux de amănunte, multiplele pedepse pe care organizaţia ilegală de luptă împotriva corupţiei le-ar aplica celor corupţi. Lucru care v-ar bucura (cu siguranţă) dacă ar fi realizabil. Practic, prin inventarea unor astfel de scenarii (fără a avea nimic sinistru sau violent), cititorul (care simte şi vibrează româneşte) se va putea transpune într-o ficţiune, ce i-ar putea satisface măcar o parte din setea sa de justiţie. Cred că visul tău, dragă cititorule, este acela de a trăi într-o societate echitabilă, corectă, cu principii solide şi în care să triumfe peste toate dreptatea şi adevărul. Cine le dă dreptul unora de a fi mai presus decât alţii, până la urmă? Aş aminti aici, cuvintele lui Gabriel Garcia Marquez care afirma: „ ... Un om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice” . Cu siguranţă aceste cuvinte i s-a potrivi de minune şi scenaristului Cristian Petru Bălan, care prin conceperea unui astfel de roman, ne transmite subliminal un astfel de mesaj. Credinţa autorului într-o societatea românească mai dreaptă şi mai onestă, ne va îmbunătăţi încrederea în şansele de revigorare naţională, de redobândire a valorilor morale ce au făcut din român - dacă nu un invincibil, atunci un supravieţuitor al paginilor de istorie, scrise cu propriul sânge. 
  
Spuneam despre romanul „Răzbunătorii” că este o radiogafie a societăţii actuale româneşti, în care se regăsesc: interlopi, manelişti, afaceri necurate şi răufăcători, oportunităţi şi oportunişti. Pentru autor, prezentarea fidelă a realităţilor momentului a implicat o intensă muncă de documentare, studiere a jurnalelor, presei atât din ţară, cât şi pe cea din diaspora. Această muncă de documentare, făcută departe de România, îi pune în valoare calităţile de rafinat cunoscător al acestor realităţi şi implicit atenţia la orice detaliu relevant. În roman, scenariile sale „tratează” multe mistere nerezolvate, precum revoluţia din decembrie şi degradarea vieţii politice şi sociale post-decembriste, pensiile „nesimţite” ale nomenclaturiştilor şi acoliţilor politici, operaţiunile de spălare a banilor murdari. Limbajul folosit de Cristian Petru Bălan este bogat, divers şi adaptat fiecărei situaţii şi fiecărei tipologii umane la care se referă. Este adaptat înţelesului tuturor, eruditul scriitor făcând lesne trecerea de la limbajul academic la limbajul suburban. Eroii romanului au fie accentul de „capitală”, fie pe cel „neaoş” al românului (uneori pur moldovenesc). În sens peiorativ, până şi jivinele unor gospodării ţărăneşti împrumută numele unor personalităţi politice ale momentului, din tagma foştilor nomenclaturişti. Modul în care comandorul împarte celor săraci alimente şi bani aminteşte de legendele româneşti cu haiduci. Când spunem ordiscorieri, ne amintim despre faptele de vitejie ale unor vestiţi haiduci precum: Baba Novac, Toma Alimoş, Pavel Lotru sau Radu Ursan, Stanciu al Bratului, Grigore Pintea sau de Iancu Jianu (boierul-haiduc). Prezentarea faptelor „răzbunătorilor ” de către media din toată ţara producea în rândul maselor sentimente de satisfacţie generală. Se conştientiza astfel că, în lupta cu „morile de vânt”, au apărut personaje care reuşesc prin actele lor de curaj, să împlinească visele de dreptate ale multora. Limbajul dur folosit de către anchetatori (în timpul investigaţiilor) şi umorul relatărilor de după, te trimit cu gândul la eroii romanelor lui Sven Hassel, când comicul de circumstanţă alterna cu gravitatea situaţiei în sine.  
  
Recrutarea ordiscorierilor se făcea din rândul tinerilor cu capacitate intelectuală sau fizică deosebită, fiind mai întâi şcoliţi prin universităţi de renume, pentru a putea dobândi o pregătire de excepţie, transformându-i în adevăraţi cameleoni ai unui altfel de „sistem justiţiar”. În fiecare dintre cele 22 de capitole ale romanului, profilul moral al unui discorier este din ce în ce mai bine completat. Oameni speciali, dotaţi cu inteligenţă şi o pregătire temeinică, ei dau dovadă de mult patriotism, înrolându-se în slujba dreptăţii. Prin crearea unor astfel de personaje şi a unor astfel de întâmplări, Cristian Petru Bălan trage de fapt semnalul de alarmă, avertizându-ne (pe un ton uşor profetic – încărcat de speranţă) despre posibilitatea concretizării unei astfel de stări de fapt, care astăzi ni se pare pură ficţiune. Românul, fire blândă, iertătoare şi tolerantă, şi-ar putea pierde într-o bună zi răbdarea. Ar putea trece peste barierele ineficiente ale justiţiei. Ar putea trece la a săvârşi acte de justiţie personale în numele unei justiţii general-valabile. Dacă asta ar duce la îndreptarea societăţii româneşti şi la prosperitate (prin stârpirea corupţiei), daţi-mi voie să împărtăşesc punctul de vedere al autorului şi să opinez că orice este posibil. Recunosc în multe dintre pasajele cărţii, întâmplări similare celor relatate de tatăl meu în copilărie. Şi, deşi le recunosc, mi s-au părut dintotdeauna fabulaţii. Acest fapt înseamnă – cel mai probabil şi pentru autor – proiecţii ale unor evenimente din trecut, mulate peste realităţile prezentului, de aici rezultând şi doza de ficţiune a cărţii.  
  
Ultimele două capitole ale romanului, ne scot din magia stărilor induse de autor (evadarea într-o lume imaginară, unde dreptatea este lege) şi ne readuc în realitate. După un lung şir de plătire ale unor poliţe către corupţi, comandorul (un colonel cu o excelentă formaţie intelectuală) este prins şi deferit (ironia sorţii) „justiţiei”. Procesul este unul scandalos, deşi Zeluş Corbeanu le demonstrează ziariştilor ce asistau la proces „adevăratele” motive ale temerilor generale (celebrul brâu cu explozibil era doar o banală rezervă de băuturi răcoritoare). Iată descrierea justiţiarilor români: „Pe uşă apărură trei persoane cu dosare sub braţ, un bărbat si două femei tinere, cu feţe grave de sfincşi, toţi serioşi, neschiţând nici un zâmbet, îmbrăcaţi în robe negre, cu mâneci largi, cu garnituri şi cu raglan închis la gât. Gulerele erau gen tunică. Procurorul avea brevetă albă, judecătoarea purta brevetă roşie-ciclamen. Toţi trei purtau insigne pe care se vedeau clar două cuvinte: JUS-LEX.” Invocând Constituţia : „Nimeni nu este mai presus de lege”, tribunalul hotărăşte că acuzatul îşi merită pedeapsa. Însă, demolând acuzele, una câte una, acuzatul devine acuzator, prezentându-le de fapt adevărata faţă a celor care-l judecau. Câştigând procesul, Zeluş Corbeanu avea viitorul deja asigurat. Era aparent triumful dreptăţii asupra injustiţiei, era un nou triumf al binelui aspra răului. Din păcate, aparent, când în locul stârpirii răului din rădăcină, binele este ucis şi este înlănţuită astfel dreptatea pentru veşnicie. Un final regretabil, care ne trezeşte la realitate.  
  
Mesajul romanului este unul profund, pe care îl vei resimţi având un puternic impact personal: indiferent de aparenţele unei lupte imposibile, va triumfa cu certitudine dreptatea şi adevărul. Cu siguranţă românii vor regăsi sursele şi resursele care au făcut din ei nişte supravieţuitori. Practic romanul „Răzbunătorii” – deşi o scriere de ficţiune, este o frescă a realităţii româneşti actuale, în care interesul personal primează asupra interesului general. Citind paginile cărţii, vei rememora evenimente cunoscute, sau mai puţin cunoscute, ale istoriei naţionale, punctate cu rigurozitatea şi consecvenţa ştiinţifică a unui istoric de formaţie. În romanul de faţă se regăseşte o unitate a contrariilor (legătura dintre viaţă şi moarte). Având în vedere caracterul hibrid al scrierii (ce combină peisajele occidentale cu cele indigene, pe cele urbane cu cele rurale), perspectiva (uneori ironică a autorului) cât şi reticenţa auctorială, putem spune că romanul se apropie de realismul-magic latino-american (Italo-Calvino).  
  
Cu o bogată implicare emoţională, vei descoperi în carte personaje pe care le vei adora pur şi simplu, ori altele pe care le vei urî sau le vei compătimi. Cu siguranţă o astfel de carte, deşi poartă în ea accentele grave ale realităţii româneşti, te va face să-ţi recapeţi, fie şi pentru moment, speranţa într-o lume mai bună şi mai prosperă. Fără nicio exagerare, prin lecturarea romanului, îţi vei însuşi acţiunea, ca pe o luptă personală. Cu siguranţă, vei admira tenacitatea şi devotamentul eroilor în lupta lor pentru o cauză nobilă: stârpirea corupţiei şi prosperitatea poporului. Cu siguranţă n-aş putea să detaliez toate sensurile pe care o astfel de lectură mi le-a dezvăluit dar, nu pot decât să apreciez prestaţia autorului care ştie să construiască scenarii „imposibile”, pe care apoi să ni le dăruiască cu generozitate. Probabil scrierea unei astfel de cărţi are izvoare profunde, înrădăcinate în sufletul nobil al autorului, care speră, crede şi dăruieşte apoi: speranţă, încredere şi certitudine. Citind romanul „Răzbunătorii”, vei descoperi cazuri sau situaţii care te vor reprezenta (te vei transforma din cititor în protagonist ). Deşi îl pot considera un pamflet la adresa înrădăcinatei corupţii din societatea contemporană, scrierea are două calităţi esenţiale: realismul - dublat de ficţiune şi magia – ca o extensie a adevărului. Cristian Petru Bălan nu doreşte prin demersul său să stabilească un adevăr, cu care să ne îndoctrineze, ci doreşte să ne facă să ne exprimăm clar propria opţiune: suntem de partea adevărului, sau doar ne mulţumim să credem că recunoaştem adevărul? Un întreg univers, o întreagă lume, condimentată cu intrigi interesante, peste care se pot suprapune stilul unic, logica indubitabilă, adevărul istoric, versatilitatea emoţională. Iată aspecte pe care trebuie să le ai în vedere în lecturarea unei astfel de scrieri. Prin valenţele sale , cartea te va îmbogăţi. Te vei îmbogăţi, dorindu-ţi să te exprimi, fără teamă şi fără echivoc! Te vei bucura să transformi visul tău, într-un vis al tuturor: ADEVĂR ŞI LIBERTATE! 
  
Gheorghe A. Stroia 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Cristian Petru Bălan – „Răzbunătorii” – Romanul luptei anticorupţie din România, fictivele scenarii ale unor profunde aspiraţii / Gheorghe Stroia : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 140, Anul I, 20 mai 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Gheorghe Stroia : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gheorghe Stroia
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!