Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Meditatie > Mobil |   



CREDINTA SI SPIRITUALITATE ROMANEASCA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

  
Trenul lăsă în stânga magistrala spre Bucureşti. Privind prin fereastra compartimentului în care deocamdată am rămas doar eu, văd staţia Teiuş, nod de cale ferată, unde se întâlnesc şi trenurile care vin dinspre Arad-Alba Iulia. Urcând pe valea Geoagiului din oraşul Teiuş, prima localitate cu un trecut îndepărtat pe care o străbaţi este comuna Stremţ, în centrul căreia se află vechea cetate a Diodului sau Stremţului, construită, probabil, la începutul secolului 14. În dreapta, la mai puţin de şapte kilometri, drumul de ţară te duce în satul Geomal, aşezare pitorească, cu o frumoasă biserică de lemn şi unde s-a descoperit un important tezaur de denari imperiali romani. Atestată documentar la 1263, te aşteaptă comuna Geoagiu de Sus, unde pe una din culmile dealului ce străjuieşte malul stâng al văii, într-o poiană cu pomi fructiferi, se zăreşte turla bisericii, care aminteşte de fosta mănăstire a Geoagiului, care a împilnit, o vreme, şi rolul de reşedinţă a episcopilor şi care au avut aceeaşi soartă ca cele 150 de biserici şi mănăstiri din Transilvania, distruse de trimisul Imperiului Habsburgic, generalul Bukow, în anii 1760. Totuşi, pe parcursul vremii, biserica a fost refăcută şi restaurată, a fost confecţionat iconostasul şi stranele din lemn de stejar.  

 
  

 

  
Printre stâncile muntelui şi albia văii, pe acelaşi drum, pe unde au trecut Horea şi Iancu, eroii mari ai neamului nostru, semănând jertfa vieţii pentru idealul sfânt al românilor, drumul îşi face loc spre mănăstirea Rîmeţ. “Tocmai în vale te cobori prin pietriş, sub această intreită cunună sălbatică; vechea mănăstire vorbeşte despre un trecut lung de sărăcie şi primejdie”, cum cu adevărat a grăit marele istoric al neamului Nicolae Iorga.  

 
  

 

  
Peisajul devine tot mai fermecător, în plină zonnă montană, unde înălţimile încântă privirea, până la Cheile Râmeţului, dominate de vârfurile Pleşii şi Prisecii. Trasee de legătură te conduc la Piatra Cetii, cabana şi Cheile Întregalde, unde se mai întâlneşte floarea de colţ, Cabana Sloboda, la Ponorul de la Vânătare şi la Peştera Huda lui Papară. În sfânta mănăstire Rîmeţ se roagă şi ostenesc măicuţe şi surori care trăiesc după rânduiala mănăstirească şi muncesc la ţesutul de covoare olteneşti şi persane, la tricotaj, broderie, în atelierul de pictură - icoane pe lemn şi atelierul de croitorie pentru personalul mănăstiresc. Aici, în această vatră de credinţă ortodoxă şi spiritualitate românească, privim cu veneraţie vechea biserică a Râmeţului, loc de trăire duhovnicească, de îmbărbătare şi încurajare în vremuri grele şi ne înălţăm sufletele cu bucurie şi smerenie, în slujbele oficiate de cuvioşii noştri părinţi, cuvioasele maici şi surori, în noua biserică. De câte ori ajung la Mănăstirea Rîmeţ şi privesc frumuseţea sobră şi sălbatică a împrejurimilor, gândul mi se duce la mulţimea nevoitorilor, “eremiţilor”, care s-au nevoit aici, la cei din adâncuri de istorie, sau mai încoace, la Sfântul Ghelasie, şi până în zilele noastre la părintele Dometie Manolache. Ei s-au lăsat, după spusa Sfântului Maxim Mărturisitorul, scrişi cu condeiul Duhului. Necontenit s-au depăşit pe ei înşişi, lăsându-se deasupra graniţei lor omeneşti şi trăind în contact cu transcendenţa divină.  

 
  

 

  
In lupta cu răul se cere bărbăţie. Ei au avut-o; fiind bărbaţi ai tăriei au ieşit biruitori. Bărbăţia lor s-a exprimat prin asceză, prin nevoinţă. Asceza nu este, cum greşit se înţelege într-o lume laicizată, omorârea vieţii din noi; asceza este omorârea morţii din noi. Nevoinţa fortifică firea şi o tămăduieşte de lipsa ei de fermitate, care iese în evidenţă atunci când foarte uşor e atrasă de plăcere şi fuge de durere. Omorârea morţii, fortificarea firii, devine posibilă prin moartea făcătoare de viaţă a Domnului Hristos. Înviem cu El dacă şi murim cu El. Lucrul acesta ni-l demonstrează nevoitorii de la Rîmeţ. Ei au petrecut în asceză şi-n comuniune de rugăciune cu Hristos, participând la sfintele slujbe şi făcând bine oamenilor. În viaţa lor mânia a fost înlocuită cu blândeţe, lenea de hărnicie, răutatea de bunătate, zgârcenia de dărnicie, vrăjmăşia de dragoste, desfrânarea de curăţie, mândria de smerenie, invidia de bucurie pentru binele aproapelui, calomnia de respectarea onoarei semenului. Fără aceste virtuţi chiar dacă ne ostenim nu ajungem la sfinţenie. Înspre această stare au râvnit nevoitorii de la Rîmeţ şi râvnesc şi maicile de astăzi, dimpreună cu duhovnicii lor, în acest loc râvnit de reconfortare duhovnicească.  

 
  

 

  
Documentele puţine scrise nu expun explicit viaţa sfinţilor de aici. Inscripţia din biserica veche îl pomeneşte pe Arhiepiscopul Ghelasie, acest vlădică cu viaţă sfântă, care-şi păstorea „oiţele” umblând din munte în munte, călare pe măgar, cum l-a găsit şi ceasul morţii, şi „sluga necuvântătoare” l-a dus la mănăstire în sunetul clopotelor satelor, care băteau singure. S-a sfârşit discret, ca Moise, asemănându-se cu acela şi prin faptul că, lovind cu toiagul la Hopagi, a izvorât apă; până astăzi găsindu-se acolo „fântâna vlădichii”.  

 
  

 

  
Părintele Dometie a fost adus de Dumnezeu în Transilvania, atât de încercată spiritual de stăpâniri vrăjmaşe, pentru a da un nou suflet duhovnicesc vieţii religioase din jurul Mănăstirii Rîmeţ. Vechea mănăstire de călugări a fost transformată în mănăstire de călugăriţe şi, cu toate şicanele guvernării comuniste, a ajuns un izvor tămăduitor de suflet. Ştiind că numai cel ce arde poate înflăcăra pe alţii, a făcut-o, dar s-a consumat înainte de vreme. Cei care au preluat steagul ne-a spus maica Ambrozia, merg cu râvnă înainte şi cum bine zice Andrei episcopul de Alba Iulia „nădăjduim că aşa precum sunt realizările edilitare văzute, multe la număr şi frumoase, vor fi şi cele nevăzute, pe care le ştie numai Dumnezeu”.  

 
  

 

  
În Munţii Trascăului, pe aşa zisa „vale a mănăstirii”, acea vale îngustă, săpată de apa Geoagiului, râul pornit din Munţii Abrudului, care se varsă în Mureş, lângă Teiuş, se află Mănăstirea Râmeţ, una dintre cele mai vechi aşezăminte ortodoxe monahale din Transilvania. Drumul îngust, care duce spre mănăstire descoperă credinciosului şi călătorului un monument istoric unic, datând din secolul 14, o mănăstire, cum arată Nicolae Iorga, ctitorită de călugări singuratici, căci numirea „rîmeţi” nu înseamnă altceva decât „ermiţi”, adică pustnici. Privitor la vechimea mănăstirii, cercetătorii au remarcat că anul de pe piatra aşezată deasupra uşii de intrare în biserică: „Dintîău au fost zugrăvită s(fân)tă biserica în zilele lui Matiiaş crai, văleato 6895”, nu corespunde domniei lui Matei Corvin(1458-1498) şi este posibil că cel care a săpat inscripţia lapidară a greşit cifra sutelor. Recent, un colectiv de cercetători după ce au studiat o inscripţie slavonă de pe arcada dintre naos şi pronaos, au descifrat următorul text de o însemnătate deosebită: „Am scris eu prapăcătosul rob a lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crişul Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 6885 (1377), luna iulie 2”. Aşadar, mănăstirea este cu cel puţin un secol mai veche decât se credea, după cum arată inscripţia de pe cel de al treilea strat de pictură şi că la acea dată în Transilvania exista o organizare bisericească superioară, cu un ierarh propriu, în fruntea ei, cu titlul de arhiepiscop.  

 
  

 

  
Mănăstirea Rîmeţ a avut numeroşi ctitori şi binefăcători, începând cu acei modeşti eremiţi şi credincioşi din împrejurimi sau de mai departe, care au găsit aici loc de reculegere sufletească ori de refugiu în vreme de primejdie. Pe parcursul veacurilor, biserica a fost reparată sau renovată de mai multe ori. După inscripţia de la intrare biserica a fost zugrăvită în vremea lui Matei Corvin, ce se trăgea dintr-o veche familie românească, care o dată cu înnobilarea a trecut la catolicism dar nu a persecutat biserica ortodoxă, ci a ajutat-o. Dealtfel, soţia lui Mateiaş era ortodoxă, iar la curtea ei avea preoţi ortodocşi. Se pare că în vremi de restrişte, Matei Corvin era adăpostit la mănăstirea Rîmeţ. După anul 1500, mănăstirea este ocrotită de domnii de peste Carpaţi. Peregrinările, schimbul de cărţi, de antimise şi alte obiecte de cult, între români, au fost permanente, astfel că aici se găsesc cărţi de cult tipărite şi donate de domni şi ierarhi munteni şi moldoveni. Deşi a căzut pradă tunurilor generalului Bukow, mănăstirea a fost refăcută, dar la puţin timp, o nouă furtună se abate asupra ei. Stăpânirea străină pedepseşte pe călugării şi credincioşii din jur, care au participat la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, cu o nouă „stricare” a mănăstirii. Ca urmare a stăruinţelor depuse de localnici Curtea de la Viena dă un decret, prin care îngăduie să se repare biserica „dar numai ca biserică de mir”. Deşi mănăstirea se desfiinţase, credincioşii o considerau „maică” a celor şapte biserici de pe Valea Rîmeţului. Mănăstirea Rîmeţ a rămas continuu în stăpânirea călugărilor ortodocşi. După 1940 viaţa monahală se reface şi se construieşte clădirea cu paraclisul actual, iar 15 ani mai târziu se transformă din mănăstire de călugări, în mănăstire de maici. Dar suferinţele mănăstirii nu s-au terminat şi trebuie să amintesc încercarea la care a fost pusă viaţa monahală din ţară în anii 1959-1960 şi în timpul regimului comunist. Maicile izgonite din mănăstire s-au strâns la Teiuş, apoi în Aiud şi au organizat o secţie de covoare până în anul 1969 când s-a acceptat să revină la mănăstire, unde să facă o secţie mai mare de covoare cu fetele din satele de moţi, din jur, fără a se permite să facă slujbe şi nici să reia activitatea călugărească. Dar Dumnezeu a auzit ruga maicilor şi după câţiva ani de grele încercări, în 1972 s-a ajuns la redeschiderea Mănăstirii, la autorizarea şi reluarea vieţii monahale.  

 
  

 

  
Este cunoscut că mănăstirile au împlinit, pe lângă menirea lor religioasă, şi un rol cultural, ele fiind sanctuarele în care poporul dreptcredincios se ruga, dar şi învăţa să scrie şi să citească, ori deprindea meşteşugul artelor frumoase: caligrafia, broderia, miniatura, tiparul. La mănăstirea Râmeţ, exista o şcoală chiar înainte de 1762, când acest aşezământ a fost devastat, iar copii sătenilor din jur au rămas fără învăţătură de carte. Exista de asemenea aici o şcoală de pictură bisericească, ce avea legături cu cea de la Hurezu. Acest lăcaş de cultură a constituit tot timpul loc de lumină pentru copiii satelor din zona munţilor Trascăului, chiar dacă nu aveau condiţiile care se cereau. Din 1973 funcţionează o şcoală unde măicuţele se străduiesc să sădească în mintea şi inima acestor copii învăţătura de carte, dragoste de Dumnezeu şi iubirea de ţară., iar câteva orfane sunt crescute şi primesc o educaţie aleasă aici.  

 
  

 

  
La mănăstire, îmbinând rugăciunea cu munca, după rânduielile mănăstireşti, a fost refăcut paraclisul, s-a adăugat arhondăria, stăreţia, trapeza, s-au extins chiliile, s-a construit o şcoală nouă pentru copii, în cea veche deschizându-se o colecţie muzeală, cu exponate variate, documente vechi în legătură cu istoricul mănăstirii, cărţi vechi de slujbă, icoane pe lemn, icoane pe sticlă, o valoroasă colecţie numismatică şi obiecte cu caracter etnografic. S-a construit o nouă clopotniţă, un pod peste râu, s-a introdus lumina electrică, apa potabilă, canalizarea şi alte lucrări pentru buna gospodărire a mănăstirii. Biserica Mănăstirii Rîmeţ are formă de navă dreptunghiulară, prevăzută cu o boltă semicilindrică longitudinală, absidă semicirculară şi pronaos boltit cu un semicilindru transversal, deasupra căruia se ridică un masiv turn clopotniţă, având padimentul original din cărămizi hexagonale, înfăţişare care o reaminteşte pe aceea a numeroaselor ctitorii hunedorene ridicate de cnejii români, indicând prin unele diferenţe, o fază mai evoluată a arhitecturii româneşti din Transilvania, o desprindere de influenţele arhitecturii gotice. Specific bisericii de la Rîmeţ este zidul care ţine loc de tâmplă care are numai două intrări în altar, dintre care una are rol de uşi împărăteşti şi alta de uşi diaconeşti şi turnul care nu mai este alăturat la extremitatea vestică a navei, ci se înalţă deasupra pronaosului.  

 
  

 

  
Pictura este în tehnica fresco şi, deşi deteriorată în mare parte, are o deosebită valoare pentru istoria artei medievale româneşti. În urma cercetărilor efectuate de numeroşi specialişti, s-au identificat 9 straturi de pictură murală Prima etapă de pictură în frescă reprezintă „Iisus în mormânt” datată aproximativ 1300 şi se găseşte în Altar la Proscomidiar, a doua etapă de pictură reprezintă o scenă de martiriu, pe peretele estic, datată ceva mai târziu, dar tot secolul 14, a treia păstrează fragmente de o remarcabilă ţinută artistică datată 2 iulie 1377, punctul de pornire iconografic fiind arcada de trecere dintre pronaos şi naos cu inscripţia zugravului Mihu de la Crişul Alb. A patra etapă, reprezintă scena „Naşterea sfântului Ioan Botezătorul” şi se află pe peretele de Nord la Vest de fereastră, datată la jumătatea secolului 15, a cincea se află pe iconostasul de zid reprezentând scena „Înălţarea Domnului” şi „Sfinţii Trei Ierarhi”, aparţinând epocii lui Mihai Viteazul. Datând din perioada postbrâncovenească, a şasea etapă de pictură, este stratul de pe bolta şi pereţii altarului, a şaptea pe peretele de Sud în naos, datată secolul 19, iar ultimele două etape de pictură sunt de o slabă calitate artistică. Sub altar, se află un izvor cu apă potabilă, de la care mănăstirii i-a fost dat şi hramul „Izvorul Tămăduirii”. Au trecut mai bine de 20 de ani de la ridicarea monumentului istoric pentru a fi protejat de pericolul pânzelor freatice.  

 
  

 

  
În urma săpăturilor făcute pentru înlăturarea pământului de sub biserică au ieşit la iveală opt morminte; patru în interiorul bisericii şi patru în jurul ei, conţinând douăzeci de schelete. Cu vechime datând din secolul 9-16, iar ca vârstă nu depăşeau 50 de ani. Este evident că problema vechimii vetrei de spiritualitate ortodoxă românească a Râmeţului nu şi-a aflat încă ultimul cuvânt din partea cercetătorilor. Fiind un monument de valoare pentru istoria arhitecturii şi artei vechi româneşti, biserica mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” şi casa veche, au fost cuprinse pe lista monumentelor istorice şi de arhitectură veche bisericească, încă din anul 1955.  

 
  

 

  
Cu mult înainte de a fi descoperită inscripţia care-l pomeneşte pe Ghelasie ca arhiepiscop al românilor din Transilvania, locuitorii satelor din jurul mănăstirii cinsteau amintirea unui monarh cuvios, cu acelaşi nume, cu o viaţă plină de sfinţenie, cu dragoste faţă de păstoriţii săi. Sfintele sale moaşte, descoperite în chip minunat la mănăstirea Rîmeţ, în urmă cu peste o jumătate de veac, au săvârşit multe vindecări în rândul dreptcredincioşilor creştini. Multe din faptele sale au rămas povestite, din generaţie în generaţie. Tradiţia locală a păstrat o întâmplare cu fântâna de la Hopagi, care se cheamă astăzi Fântâna Vlădichi”. Locul se află la câţiva kilometri de mănăstire. Într-o vară, călugării s-au dus acolo să cosească fânul. Fiind cald, au început să cârtească, fiindcă nu aveau apă. Egumenul Ghelasie s-a rugat lui Dumnezeu, apoi, făcând de trei ori semnul Crucii cu toiagul, şi lovind cu el în pământ, a ieşit apă. Izvorul există şi astăzi. Moartea lui a avut loc în chip minunat. Coborând de la Hopagi, înspre mănăstire, a murit călare pe asin, care l-a dus, singur, acasă. În faţa bisericii, unde s-a oprit, măgăruşului i-a rămas imprimată copita în piatra care se află şi astăzi în muzeu. Se povesteşte că la şapte biserici, între care şi la mănăstire, clopotele au început să bată, singure. Capul lui se păstrează într-o raclă de lemn în biserica mănăstirii. În anii trecuţi, se spunea că o mireasmă se răspândea din capul sfântului, învăluind mănăstirea şi împrejurimile.  

 
  

 

  
Dezvoltarea mănăstirii, nevoia credincioşilor din întreaga ţară de a veni la slujbele sale, de a se mărturisi şi de a se ruga aici, au impus construirea unei noi biserici, corespunzătoare. Zidirea bisericii a durat până în anul 1986, apoi lucrarea de pictare, urmând ca în anul 1992 a avut loc târnosirea acestui sfânt locaş. Biserica are o suprafaţă construită de 2655 metri pătraţi, arhitectura de tradiţie bizantină ca împărţire interioară a spaţiului. Faţadele au la bază un postament de piatră făţuită, iar zidurile de deasupra sunt împărţite în două registre, de înălţimi inegale, de un brâu, format de un tor sub forma unei funii împletite încadrat de două şiruri de dinţi de fierăstrău. Registrul inferior, foarte înalt, e decorat cu firide înalte, cu deschiderea părţii superioare în acoladă polilobă; în interiorul firidelor sunt amplasate şi ferestrele. Registrul superior, mai scund, este decorat cu un şir de ocniţe, pictate în interior, deasupra lor fiind cornişa bisericii, formată dintr-un şir de denticuli şi patru şiruri de dinţi de fierăstrău. Ancadrementele uşilor sunt din piatră cioplită, decorate cu motive vegetale, o interpretare modernă a motivelor postbrâncoveneşti: stâlpii pridvorului deschis au capiteluri compozite cioplite de asemenea în piatră. Acoperişul, cu învelitori separate pentru diferite încăperi interioare şi poala mult evazată, este propriu bisericilor din Moldova, ca şi şirul de ocniţe din registrul superior al faţadelor, în timp ce pridvorul deschis şi împărţirea faţadelor în două registre de către un brâu median se întâlneşte la bisericile din Ţara Românească. În axul bisericii, la răsărit este reprezentat Iisus Hristos, încadrat în următoarele ocniţe de Maica Domnului şi de Ioan Botezătorul, apoi de la est către vest, arhangheli, prooroci, ţinând în mâini rotulusuri cu inscripţii, apostoli, sfinţi, ierarhi, sfinţi militari, sfinţi mucenici şi sfinte muceniţe, ca un fel de „Mare Deisis” (Deisis=Rugăciune). Ultimii reprezentaţi în ocniţele de la sud şi nord, către vest sunt sibile şi înţelepţi ai antichităţii, iar pe mijlocul faţadei vestice apar cele două hramuri ale bisericii: „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” şi la mijlocul faţadei de sud, şirul sfinţilor este întrerupt de reprezentarea „Acoperământului Maicii Domnului”. În planul iconografic, în absida Sfântului Altar, în concă este pictată Maica Domnului cu pruncul, pe tron (Platitera) încadrată de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi de Sfinţii Ahangheli Mihail şi Gavril; alături pe boltă „Cel vechi de Zile”. Tot în Sfântul Altar, s-au pictat scenele: „Spălarea picioarelor” simbol al umilinţei creştine, „Cina cea de Taină”, „Împărtăşirea Apostolilor”, în care se incorporează simbolul jertfei şi taina misiunii apostolice. În proscomidie, încăperea din stânga altarului, unde se pregătesc Sfintele Daruri, pâinea şi vinul, este reprezentat printre altele “Iisus Arhiereu” şi „Iisus în mormânt” sau „Iisus Împăratul Slavei”. În diaconicon, încăperea din dreapta altarului, unde se păstrează veşmintele liturgice, apare pe boltă „Iisus Emanuel” promis poporului ales în Vechiul Testament, înconjurat de o serie de scene pictate pe pereţi, care prefigurează coborârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi jertfa sa pentru mântuirea neamului omenesc. Naosul este separat de pronaos doar printr-un arc ce îngăduie privitorului să vadă, aproape în întregime, chiar de la intrare, măreţia artistică a interiorului bisericii. Tema iconografică centrală este ierarhia celestă: în calota turlei se află chipul lui Iisus Hristos, ca Pantocrator, înconjurat de serafimi, o adevărată gardă înaripată, simbol al luptei împotriva răului şi necredinţe. Pe pereţii laterali, pictura începe de sus, cu cetele îngereşti, ceata proorocilor şi ceata apostolilor. Pe pandantivii ce sprijină turla, sunt pictaţi cei patru evanghelişti, iar în absidele laterale, sunt reprezentate mari momente din viaţa Mântuitorului: „Naşterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Iisus în templu, Învierea Domnului, Coborârea de pe cruce, Punerea în mormânt” şi mai jos Deisis. Pe plafonul din pronaos este pictată Maica Domnului Orantă-rugătoare -, cu braţele ridicate şi cu imaginea pruncului în medalion, pe piept, iar pe pandativi apar sfinţi melozi. Un loc important, din pronaos, îl ocupă scena Adormirea Maicii Domnului, cel de al doilea hram al mănăstirii. Celelalte scene, de pe pereţii laterali, cuprind: „Răstignirea Mântuitorului, Schimbarea la faţă, Învierea lui Lazăr, Mântuitorul în Grădina Ghetsimani”, iar pe peretele din vest, faţă în faţă cu sfântul altar, apar sfinţi români.  

 
  

 

  
În pridvorul închis sunt pictate scene din viaţa Sfântului Ierarh Ghelasie, astfel: „Sf. Ghelasie scoţând apă din piatră, la Hhopagi, Mihu Zugravul de la Crişul Alb, pictează mănăstirea Rîmeţ, Mântuitorul pe scaunul de judecată”, iar, în genunchi, la picioarele Sale, stă Sf. Ghelasie, de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului fiind Sf. Apostoli Petru şi Pavel.  

 
  

 

  
Iconostasul, strănile şi întregul mobilier din biserică sunt sculptate în lemn de stejar, iar icoanele, sunt pe lemn de tei, în tempera, poleite cu foiţă de aur. Frumuseţea şi valoarea bisericii o dau elementele arhitectonice din exterior şi din interior, precum şi pictura, cu un colorit sobru şi luminos. Totul creează în sfântul locaş o atmosferă de evlavie, meditaţie şi rugăciune. Domnul să fie lăudat pentru toate! Celor ce vor poposi în sfânta mănăstire, Dumnezeu să le numere paşii, dragostea şi jertfa!  

 
  

 

  
Rodica Elena LUPU  

 
  

 

  
fragment din volumul ROMANIE, PLAI DE DOR  

 
  

 

  
Editura ANAMAROL, 2004  

 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CREDINTA SI SPIRITUALITATE ROMANEASCA / Rodica Elena Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 253, Anul I, 10 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Rodica Elena Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Rodica Elena Lupu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!