Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



COSTEL, OMUL BIONIC
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
COSTEL, OMUL BIONIC
Seara târzie de noiembrie aşternuse peste pământ o ceaţă mult mai impenetrabilă decât lenjeria foarte intimă a unei starlete din programele de divertisment ale televiziunilor. Costel orbecăia prin ea. Prin ceaţă, deci! Avea motive. În afară de ceaţă şi drumul desfundat mai atârna la socoteală (nu vă gândiţi la prostii!) şi litruţa de trăscău pe care o luase cu prietenul şi colegul său de afaceri Arvinte.
Adevărul este că aveau şi motive! Fiind toamnă, afacerile lor mergeau din plin. Erau distribuitori. Adică luau din ogrăzile oamenilor, şi acum se găsea, ba un purcel, ba un cârlan ori ceva pui de găină, cereale, lemne de foc şi, în general, tot ce le pica în mână. Apoi, cu ajutorul unei motorete la care inventivul Costel adăugase un cărucior, transportau marfa în capul satului la sălaşurile nomazilor pripăşiţi de peste două decenii acolo. Aceştia, oameni de caracter şi foarte parolişti, preluau mărfurile apoi le desfăceau peste câteva zile la piaţă, în mod absolut legal, deoarece aveau certificate de producător. Toată lumea era în câştig! Gospodarii fiindcă se mai curăţau de păcatul avariţiei, cei doi fiindcă le ieşea de-o ţuică şi doi mici în fiecare seară iar nomazii fiindcă, prin muncă cinstită, se integrau valorilor morale ale societăţii capitaliste aflate în plină expansiune şi în spaţiul rural, până acum mai reticent la această evoluţie.
Prin urmare, Costel avea motive să îngâne o melodie mixată din incerte aduceri aminte, dar să şi înjure cu mult talent atunci când mai percuta vreun gard sau chiar şanţurile aferente drumului. La un moment dat însă urechile sale cam înfundate receptară un fel de chemare:
- Băi, fraiere, bă, n-auzi, vino bă, acili-şa!
- Cariii eşt’ uăiii, c-acu-ţ’ dau o ghiogî-n cap, uăiii! Răspunse cât se poate de tradiţional Costel simţind totuşi o răcoare pe şira spinării, mai ales că nu avea nici o ghioagă la el.
Din pământ se ridică un fel de abur luminos iar Costel se pomeni alături de un fel de pitic de grădină, aşa cum îi ştim noi, deoarece el nu văzuse în viaţa lui aşa ceva. Totuşi, raţiunea sa carteziană ajunse subit la o concluzie:
- Olicîîî, aista nu-i di la noi din sat! Aşa poşitanii numa-n Pocreaca-s!
- Pocreaca mă-ii de idiot, eu sunt din Aldebaran băi, ţărane!
Liniştit, deoarece logica sa fermă apreciase corect situaţia iar de Aldebaran nici nu auzise, Costel prinse curaj şi făcu o încercare, eroică, am putea spune.
- Şîîî, cariii triaba!? Dai on rachiu sau te-am pupat şi n-am cuvinti!?
Piticania scoase un sfârâit care nu semăna deloc a dorinţă de noi prietenii şi rosti cam gutural:
- Băi, înapoiatule, tu vii cu mine pe navă ca să-ţi prevalez organele interne şi să ţi le schimb cu unele mult mai bune din materiale reciclabile aduse de pe planeta mea.
Acum, ca să fim foarte sinceri, Costel rămase total indiferent la chestia cu prevalarea, iar cea cu organele interne nu-i dădu nici o spaimă. Pentru el, organe, erau doar cele pe care le putea vedea şi ţine în mână cu diferite prilejuri. Deci, luminat de o inspiraţie divină, foarte senin, începu negocierile, aşa cum învăţase de la nomazi. Pentru început îi arse un şut năprasnic piticotului care se holba la el. Imediat însă regretă, cu răgete, această iniţiativă. Dihania părea făcută din beton şi nici nu se sinchisi de acest tratament mai puţin diplomatic, în timp ce Costel se străduia, chircit de durere să-şi lingă şlapii. Nici acum nu a avut noroc. Din mormanul de ciment ieşi un fel de braţ şi mandibula bietului om păru prinsă într-o menghină. În mod foarte ciudat Costel intră la bănuieli precum că monstrul putea fi un fel de agent sanitar, aşa ca moş Tilihoi de la ei din sat, care-i dădea uneori bunghi pentru dureri de burtă, fiindcă durerea din degetele zdrobite ale piciorului drept încetă brusc să-i mai sfâşie creierii. Se mutase, la fel de brusc, în fălci!
- Ţărane, eu unul, nu te-am rugat să vii şi ca să fiu sincer te-aş tranşa aici, pe loc. Ar fi mult mai igienic şi mai comod, însă şeful meu, un bou cum spuneţi voi, are pretenţiile lui. Să-ţi explic: şi-a băgat în colecţia lui de neam prost nişte fiinţe de pe împuţita voastră de planetă, se numesc pirania, şi ce-i drept seamănă perfect la caracter cu el. Halesc băieţii tot ce prind. Iar ăsta, şeful deci, i-a nărăvit la organe proaspete de inferiori, aşa ca tine. Dar că să nu se prindă Consiliul Suprem că prăduieşte banii planetei pe tâmpenii a făcut un proiect prin care sifonează lovele din fondurile imperiale pe motiv că doreşte îmbunătăţirea rasei voastre de nemernici, paranoici şi schizofreni. Pe el îl doare exact în pix de rasa voastră, iar mie de banii imperiului. Aşa că, te iau pe navă şi acolo îţi fac un transplant total de organe. Bă, poţi să te bucuri de fapt! Îţi schimb şi rahatul acesta de creier, că dihăniile alea sunt moarte după aşa ceva, iar în rest toate piesele au certificate de origine, nu-s piratate de la hoţii ăia din Betelgeuse, aşa că ai putea trăi mult mai bine ca acum, cine ştie, o mie-două de ani de-ai voştri. Nu ştiu la ce ţi-ar folosi, dar nici asta nu mă interesează!
Şi acum, hai, că n-avem timp de poveşti! Ţi-am spus toate astea fiindcă aşa-i codul nostru deontologic. Hai, bagă poponeţ, că n-o să te târâi eu şi nici nu am vreo obligaţie să te iau în spate!
Costel, o fire inteligentă de la natură, prinse imediat şpilul afacerii, şi socotind că va ieşi într-un câştig nesperat, mai băgă una doar aşaaa, de manevră:
- Băiii, tăticu’, da nici măcar c-o ţuică nu sari, că iote, io-s domn şi te ajut să nu te tuflească şăfu’!
- Nu fi îngrijorat! Anestezicul folosit este studiat de cei mai mari savanţi ai noştri şi corespunde perfect tuturor cerinţelor pieţei de profil.
- Aaa, p-aşa spune băiii, vericane! Mă lăsai să mă dau dă ceasu’ morţii, doar aşa, ca să te râzi dă mineee… Perfect, da’ nu mai puţin de-o litră, că am şi io pretenţiile mele, clară!
- Băăă, la noi cu consumabilele nu-i problemă! Anestezicu-i la bidon, bei cât crezi, adică până înţepeneşti şi ce rămâne ţi-l iei acasă că poate-ţi mai trebuie…
- Şi cam cât are bidonul? Costel format la şcoala dură a negociatorilor rurali nu se lăsa cu una cu două…
- Mdeee, ştiu şi eu… aşa cam la o deca de-a voastră…
Costel, în forul său intim, behăi de plăcere, însă pe faţă nu i se clinti nici un muşchi. Nici nu era prea greu! Îşi spuse în gând:
- Frateee, l-am făcut pe Nichipercea! Şi-o sî mă mai râd di Arvinti cân’ i-oi spuniii… Moari di şiudî… Porni, vesel nevoie mare, după piticul de fontă care părea că pluteşte prin aer, însă Costel nu credea în levitaţie sau alte fenomene paranormale, aşa că nu se preocupă în mod excesiv de fenomen.
Intrară într-un fel de autobuz ale cărui uşi glisau silenţios iar în interior, unde totul părea acoperit cu foiţă de aur, Costel, bulversat de splendoarea decorului, primi un bidon de plastic şi, absolut tradiţional, o cană de lut.
- Băiii, hahaleră, uite aşa se face treaba, ţinând cont de specificul local ca să arăţi respect pentru victimă, nu cum tăiaţi voi porcii cu toporul, de n-apucă bietele fiinţe nici să moară ca lumea şi voi le hăpăiţi!
Discursul oarecum moralizator nu avu nici un efect asupra lui Costel care-şi regala papilele cu lichidul din bidon. Părea a fi o palincă de prună iar culoarea aurie nu venea de la reflexele de pe pereţi ci de la îmbătrânirea acesteia în butoaie cu doagă de dud. Nu era el, Costel, o enciclopedie a rafinamentului bahic, dar măcar o tărie de calitate putea să o aprecieze. Aşa că plescăia încântat şi dădea de duşcă din cana de lut. Nu prea mult deoarece, peste câteva minute, era deja muci şi se întinsese, gemând de plăcere, pe duşumea, ca să se odihnească.

***
Soarele palid al toamnei lumina decorul ruginiu iar Costel afişa o privire ceva mai goală decât a unui înţelept pe drumul Nirvanei. Lângă el stătea bidonul cu trăscău, cel pentru care Costel manifesta o duioşie excesivă dar perfect motivată. Auzi în cap o voce cunoscută:
- Băi, animale! M-ai băgat în belea! Când fiarele alea din acvariu ţi-au halit ficatul au început să aibă mişcări violente, necontrolate, s-au luat la bătaie între ele şi majoritatea au acum răni grave. Spre norocul tău, şefului i-a plăcut aşa de mult chestia asta că le-a dat şi creierul. Aici lucrurile s-au complicat fiindcă bestiile au dat semne clare de nebunie şi au început să muşte din geamurile acvariului. Însă, aşa cum îţi spuneam, pe şef l-a distrat la culme şi faza asta, prin urmare, a propus chiar să fim şi noi hrăniţi cu reziduuri de-ale tale. Cică într-un alt program susţinut cu bani imperiali. Ce-o ieşi, vom vedea! Dar, precum se vede, ai mult noroc! Dispari, că-mi vine să-ţi dau cu ceva în cap! N-o fac însă ca să nu pierdem materialele pe care le-am băgat în tine, unele cu nişte upgradări de ultimă oră, absolut surprinzătoare. Într-o zi le vom recupera! Hai, sictir, din ochii mei!
Costel se uită de jur împrejur şi pentru că nu văzu nici un fel de ochi îşi spuse că e stresat, are vedenii şi, în consecinţă, ca să scape de ele, bău direct din bidon. Mda, imediat îi veni o idee fenomenală!
Luă bidonul în braţe şi se duse direct la cârciumă. Aşa cum se aştepta, acolo era deja plin de oameni care dezbăteau planurile de muncă pentru ziua care abia începuse. Disputele erau în toi! Dar, la intrarea lui, toţi tăcură şi un aer îngheţat se strecură abil în atmosfera încinsă. De la o masă se auzi răcnetul lui Arvinte:
- Unea-i fost uăiii, că intrăm în falimnet, uăii, baieti, uăiii!?
Foarte degajat, Costel se aşeză la masa lui Arvinte, deşurubă dopul bidonului şi, după încă o duşcă zdravănă, spuse vesel:
- Aidi, uăii, sî vă spui! Oamenii însă, reticenţi şi plini de bun simţ, aşa cum sunt sătenii de regulă, se adunară numai când Costel, dând dovada unui caracter eroic, le promise fiecăruia câte un pahar de palincă, de la mama ei!
Ascultară poveştile narate cu mult haz din ce-şi amintea Costel, mai băură câte un pahar, apoi altul şi, treptat-treptat începură să fie încrezători în spusele acestuia. E drept că aşa ceva s-a întâmplat doar la faza când erau deja făcuţi pulbere, spre surprinderea lui Costel care deşi băuse ca spartul nu avea nimic. Era treaz ca şi cum ar fi băut agheasmă. În interiorul său însă se auzeau tot felul de zgomote, multe asemănătoare cu cele ale motoretei despre care Arvinte îi spusese că de o săptămână, de când lipsea, îi fusese furată de concurenţă. Unde mai pui că, pe căile naturale de evacuare, ieşise din el cam dublu de cât băgase. Ca să nu mai vorbim de faptul că atunci când, îmboldit de foame, a înghiţit nişte mici, zgomotele s-au înteţit şi micii au fost evacuaţi imediat sub forma unor bile verzi extrem de puturoase. În creier i se strecură ideea, de unde oare, că tot ce mănâncă şi bea este otravă curată iar organismul lui perfect ejectează urgent totul, înainte de a-şi face efectul
Cert este că până şi Saveta, o văduvă care la treizeci de ani avusese cam cinci soţi, nişte măgari care au dezertat fugind care încotro, însă femeie vrednică şi foarte pricepută în a manevra orice fel de unealtă, se mira de rezistenţa lui Costel, ea fiind cam pulbere. Dar, suflet caritabil, atunci când toţi era chiori de beţi l-a invitat la ea acasă cu tot cu bidonul în care mai era ceva licoare. Cam jumătate, deci se impuneau deja unele măsuri de raţionalizare.
Ajuns acasă la simpatica văduvă, bine stârnită de rachiu dar şi de curiozitate, se lăsă în voia ei. Iar priceputa femeie avu parte, în afară de figura complet năucă şi de zâmbetul tâmp al lui Costel şi de mari surprize, ceea ce trebuie să recunoaştem, era cam de mirare pentru ea, la câtă experienţă avea. Deci Costel funcţionă ireproşabil şi neobosit, organele sale interne nu scoaseră nici un zgomot precum că ar fi suprasolicitate iar cele externe, bine, numai acelea strict necesare, se comportară ireproşabil. Exigenta văduvă, mai spre dimineaţă, se dădu bătută şi adormi cu gura căscată, în timp ce Costel afişa acelaşi zâmbet serafic şi indescifrabil.
Peste câteva zile Costel ajunse la concluzia că nu poate mânca decât pâine uscată iar de băut numai apă chioară dacă vrea ca să scape de huruitul interior şi evacuările intempestive. Se resemnă! Saveta însă, femeie cu multă iniţiativă, văzând uimitoarele sale performanţe îl dădu cu împrumut şi altor femei, amărâte ca ea, care se foloseau astfel de darurile lui în toate felurile, în grajdul pus la dispoziţie cu mare generozitate de buna văduvă. La preţuri modice, mai mult în natură, sub formă de găini, ouă, şuncă, smântână sau lapte proaspăt, după cum avea fiecare şi cum se obişnuieşte în rural. În consecinţă, Saveta cânta toată ziua de bucurie. Pe Costel cheltuia mai puţin decât pe un pui de curcă, spre deosebire de hăndrălăii ăilalţi, iar la capitolul încasări stătea mult mai bine decât dacă omul ei, aşa-l numea, ar fi fost primar. Şi nu uita nici o clipă să-i arate, în toate felurile, cât de mult îl preţuieşte.
Arvinte s-a retras din afaceri deoarece lipsit de abilităţile lui Costel, care nici nu mai putea să se gândească la furat fiindcă îl apuca o cumplită durere de măsele, a fost smotocit de nişte câini iar gospodarii, într-o pândă, l-au băgat în spital cu mai multe oase rupte. Era însă doar prima rundă, a doua fiind gestionată de nomazii care nu au primit marfă la timp. După ce a reuşit, mai spre primăvară, să se mişte, în cârje, s-a reprofilat şi a început o carieră de succes instalându-se pe treptele bisericii şi povestindu-şi viaţa în versuri elegiace de mare impact emoţional. Ce-i drept printre pomenile primite de la babe mai dobândea şi picioare în burtă de la unii ranchiunoşi care dădeau dovada că memoria le funcţiona numai la răutăţi, dar se obişnuise şi nu purta pică nimănui.
Părintele Sfatcu, om înţelept şi foarte realist, intuind potenţialul de sfinţenie al lui Costel îl invită într-o zi pe la el şi trată cu colivă şi prescuri. Foarte surprins, Costel, constată că aceste alimente, hai să fim sinceri, mult mai gustoase decât cojile de pâine uscate, nu-i dau meteorisme, ba chiar sunt bine receptate de noul său organism. Deci lăcrimă de fericire şi ascultă vorbele pline de duh ale bunului preot.
Duminică, la slujbă, înfăşurat într-un cearşaf împrumutat de la preoteasă, Costel le vorbea oamenilor despre abţinerea de la lăcomie, de la păcatul beţivănelii dar şi de la încălcarea decalogului. Asta cu decalogul o învăţase pe de rost fiindcă nu ştia despre ce este vorba. Cert este că aerul său serafic, paloarea naturală şi vorba gâjâită au produs impresie, mai ales că, spusese el în încheiere, pentru toate păcatele, bunul părinte avea puterea să dea dezlegare prin slujbe speciale de mântuire. Foarte ieftine!
Nu putem spune că s-a produs o revoluţie în comportamentul oamenilor, ba mai mult Costel a fost şi înjurat la ieşire, dar zvonul apariţiei unui sfânt a făcut urgent înconjurul ţinutului şi o nouă etapă s-a deschis în viaţa lui Costel. Aceea de profet!
Mergea bine şi asta! Mai ales că acum şi preţurile Savetei mai crescuseră, ba chiar domnul învăţător, om luminat şi cu multă carte, a început să vorbească de un nou Rasputin. Mă rog, el vorbea, el auzea!
Însă Costel era pe zi ce trece mai trist! Unde erau mahmurelile de altă dată, unde erau emoţiile furturilor şi bucuriile banilor luaţi de la nomazi? Unde erau bătăile date sau luate în cârciumă? Sau ameninţările cu scopitul din partea mândrelor care se înşelaseră în aşteptări? Eheee, viaţă adevărată, nu prostii ca acum! Acum totul era rutină şi plictis… Amărât, trecea mai mereu prin locul unde îl întâlnise cu un an în urmă pe caraghiosul acela de pitic. Parcă-i ducea dorul…

***
Într-o zi însă…
- Băi, rurale! Ce cauţi? Te-ai plictisit? Stai să vezi cum va fi peste o mie de ani, că aşa eşti programat. Costel, auzindu-l, tresări de bucurie în timp ce acela scârţâia ca o uşă de cavou, semn că se distra de minune…
- Frate, scapă-mă dă nemurire că dă boala-n mine dă perfect ce sunt! Vreau şi eu să mă mai tăvălesc prin şanţuri, să mai borăsc la garduri, să mai pun de o bătaie cu pari la horă, să mă doară capul a doua zi după ce beau ca tâmpitu’ tot felul de zoaie, să dea pântecariţa-n mine când mă îndop cu smântână furată de la baba Zoica din cămară, băăă, să mă fac de căcat când, de beat ce sunt nu pot nici să îngăim două vorbe şi fac pe mine, vreau să trăiesc, băăă, mă-nţelegi!?
- Mdaa, te cam înţeleg şi cred că pot să te ajut. Mai ales că acum ai prins şi o conjunctură favorabilă. Cei de sus ne-au suspendat fondurile şi trebuie să refolosim materialele pentru că nenorociţii ăia de pirania ai şefului, de foame, zac pe fundul acvariului şi n-au nici un haz, iar şeful ne-a tăiat pe toţi de la prime şi vrea chiar să ne aclimatizeze pe haznaua asta de planetă. Bă, e jale! Aşa că ai picat la ţanc! Hai!
De fericire Costel se aplecă să-l pupe pe aldebaranez, însă un pumn de oţel i se înfipse în stomac.
- Băi, termină cu chestiile astea că noi nu avem obiceiuri de ieniceri, ca voi! Gata! Vezi, dacă se poartă cineva bine cu voi, săriţi calul! Măgarule!
Costel o sfecli! Dar aldebaranezul era totuşi un tip de gaşcă şi nu ţinea la supărare…

***
Sătenii nu s-au mirat prea mult de faptul că a dispărut Costel. Erau convinşi că a plecat la muntele Athos şi chiar se bucurau. Adică, mai auzea şi altă lume de ei dar şi scăpaseră de ifosele lui de ascet. Ca să nu mai vorbim de concurenţa în rândul văduvelor şi nu numai, eliminată acum şi revenită în parametri normali.
Deci, şi dispariţia, apoteoză cum i-a spus pe limba lui domnul învăţător, lui Costel a fost considerată o minune care i-a fericit pe oameni. Au fost chiar unele iniţiative ale părintelui, ferm susţinute de femei pentru a-l declara sfânt sub numele de Costeliu Vrednicul în amintirea faptelor sale de vitejie.
Deşi, dacă stai să te gândeşti, tot extratereştrii o rezolvaseră şi pe asta! Oare ce ne-am face fără ei?

Mihai Batog-Bujeniţă


























 

Referinţă Bibliografică:
COSTEL, OMUL BIONIC / Mihai Batog Bujeniţă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1061, Anul III, 26 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Mihai Batog Bujeniţă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mihai Batog Bujeniţă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!