Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 730 din 30 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - DESPRE SENSIBILITĂŢI DEMOCRATICE (12)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Compromisul are în tratativele politice sensul bun al înţelepciunii şi calmului de a negocia. Prin el, din raţiuni suprioare, doctrine aflate în opoziţie demonstrează că înţeleg un comandament naţional sau internaţional şi ajung a selecta sau a pune accentul pe ce le apropie şi nu pe ce le desparte, găsind chiar şi cadrul de compromis al aplanării unor conflicte care, iniţial, par de nerezolvat decât prin luptă şi înfrângere...  
 
Doamne, câte vorbe mari într-o singură frază! Înţelepciune; calm; raţiuni superioare; comandament naţional... Numai când le rosteşti şi ţi-e ruşine să-ţi mai aminteşti mutra de pârâci plângăcios şi tonul de mahalagioaică ţâfnoasă cu care Preşedintele Ţării, chiar el, rostea injurii publice a doua zi după ce biata populaţie credea că s-a găsit o cale de „pace între palate”, ca să ne rezolve, dracului, câte ceva din bietele pensii, sau salarii şi să lase alegerile care sunt atât de apropiate să rezolve ele conflictele! Ei bine, nu; murdăria şi mahalagismul răutăţilor meschine a mai răbufnit încă o dată, spurcând totul exact când s-at fi putut stabili două săptămâni de calm naţional în care fiecare să-şi vadă de rezolvarea problemelor pentru care este plătit de la bugetul de stat. Iar, măcar de ziua naţională, să nu stea unul cu fundul la altul. Să nu se mai gândească la ranchune şi dosare pregătite, ci la poporul pe care l-am văzut ce bucuros reacţionează la tricolorul pe care „e scris unire”.  
 
Dar degeaba-i invoci mahalagioaicei vorbele şi sintagmele subliniate mai sus în cursive! Înţelepciunea e pentru generali, raţiunile superioare sunt pentru politicianul adevărat, comandamentul naţional are semnificaţie doar pentru omul cu simţire patriotică. Mahalagioaica moare cu tine de gât şi din „curvă” nu te scoate chiar dacă ea a fost prima care a-nceput cu curvăsăria!... Generalii se înţeleg, peste starea de beligeranţă, să facă un armistiţiu pentru a-şi strânge morţii sau a evita căderea totală în iraţional. Lorzii politicilor găsesc loc de calm pentru a putea vedea raţional priorităţile. Mahalagioaica face ceva pe comandamentele naţionale care nu se văd printre şipcile gardului peste care-şi iţeşte buruienoasa agresiune, iar raţiunile superioare n-o fac să tacă fiindcă ea nu are nici măcar raţiune. Ea are doar venin, invidie şi invectivă; iar gura nu-i face parte din capul cu creier, ci din viscerele cu scârnă. Mahalagioaica nu tace nici măcar din lehamitea de a spune: „lasă, domnule, că sunt zile numărate; vin românii la vot şi rezolvă ei starea asta!” Nu. Ea nu are nici un Dumnezeu şi trebuie să împroaşte cu venin şi cu noroi. Şi rânjeşte numai când are vreun docoment la mână ca să te înfunde: „Pac la Washington... Post!”„Pac la Europa... F.M!”... „Te spun eu lui Angela!”... „Asmut eu procurorii pe tine!”... Sau pe gazetari, dacă poţi, chemându-i în faţa pupitrului cu Înaltele Insemne şi motivând drept mare docoment incriminator dosarul cu fluturaşi strânşi prin provincie de urmaşii celor care l-au lăsat din mână pe Ceauşescu mai înainte decât alţii... Da, dacă se va găsi vreun admirator cretin să-i facă statuia, aşa trebuie să i-o facă: Fluturând un dosar cu bieţi fluturaşi, dar cu gestul turnător de „te am la mână”, sprijinit pe insemnele Republicii, fără jena că le spurcă!  
 
În politică, a nu avea nici un Dumnezeu, echivalează cu a nu avea doctrină. Iar, când n-ai doctrină latri orice, numai să nu taci. Asta ar trebui să înţeleagă popularii Europeni care au venit la noi, ca şi cum special pentru noi, ca aluzie la starea noastră, şi-au formulat lozinca congresului drept:„Mai multă Europă”... Mai multă; fie cât de multă! Dar dacă n-ai doctrină, nici de la ce să cedezi cu înţelepciune ceva, nu ai! Şi atunci, cum o să poţi realiza compromisul necesar unor raţiuni superioare ale stării de azi a naţiunii?!... Găsirea cadrului de compromis necesar aplanării unor conflicte înseamnă să cauţi în interiorul doctrinei pe care o susţii ceea ce este mai favorabil rezolvării momentului de conflict, altfel decât cu brutalitatea kaganului bolşevic. Compromisul necesar, explicabil şi scuzabil înseamnă a alege, din intenţiile doctrinare sau pragmatice pe care le are oponentul, acele trăsături care tu ai fi de acord să fie puse în practică, promiţând cu garanţii că te angajezi a le respecta. Şi, cum în cadul unor asemenea tratative, promisiunile cu garanţiile respective sunt reciproce, se ajunge la acele promisiuni comune care constituie şi ligvistic şi de facto com-promisul, adică promisiunile pe care părţile şi le fac în comun.  
 
E o practică curentă, înţeleaptă şi echilibrată cu urmări benefice, chiar mai mari decât pentru cele două părţi, dacă ne gândim că importante deziderate naţionale şi internaţionale se rezolvă astfel. Dar, şi ca să faci un compromis doctrinar, trebuie mai întâi să ai acea doctrină. Astfel, liberalismul îşi află componenta economico-sociala în libera profesie care desfiintează cât mai mult statul; deveniţi cât mai liberi, prin serviciile si produsele lor necesare altor cetateni cu care se află în relaţie directă, oamenii au cât mai puţină nevoie de autoritate mediatoare sau intermediară. Implicarea mai mica a statului, deci, impune o legislaţie şi proceduri care definesc statul-civic, egal cu cetăţeanul. Stat care îi prestează cetăţeanului servcii de administraţie publică, gestionare bugetară şi gestionare a bunului comun. Iar aceste servicii prestate de stat pentru cetăţenii care îl deleagă să-i gestioneze, confera administratiei publice un fel de statut de liber-profesionist prin care îşi castigă pe drept veniturile. Toată lumea câştigă cât munceşte; nimeni nu mai este „bugetar” în sensul pejorativ de astăzi. Riscul unei asemenea orânduiri este o prea mare diminuare a autorităţii, ceea ce poate duce la liberalisme neconvenabile întregii populaţii. Iar, cum lipsa de autoritate apare întotdeauna la braţul lipsei de profesionalism, lucrurile se rezolvă prin meritocraţie, care este trăsătura politicii echilibrate de centru, cu accent pe priceperea umană şi virtuţile ei. Pe de altă parte, social-democraţia care are merite în protecţia socială, exacerbează statul şi trebuie ţinută în frâu. Defectul ei e că statalizează uneori mai mult decât trebuie, exact atunci când calitatea serviciilor administrative se transformă în cantitatea funcţionarilor proşti, dar greu de deşurubat de pe locurile lor. Atunci, în loc de a stimula forţe sociale reale, cu sindicate si bresle bine intenţionate şi ferm democratic organizate, există riscul de a se ajunge la un fel de dictatură birocratica. Soluţia tot meritocraţia este; ceea ce face şi mai mult din ea o viabilă metodă politică de centru. Nu doctrină, ci metoda de cea mai valoare democratică pusă în slujba unor doctrine reprezentând statul pluralist.  
 
Aşa cum se profilează lucrurile la noi cu o alianţă stanga-dreapta, speranţa este că ea ar putea aduce beneficiile centrului prin contracarea reciprocă şi compensarea eşichierului de unde s-a pierdut centrul. Este unica şansă la noi; dar pe moment. Doar pentru un anume timp si cu speranţa de a se ajunge până la urmă la un partid bine organizat în jurul unei doctrine, ca un pilon adevărat al centrului, cum a fost cândva democraţia creştină când se baza pe De Gasperi, Adenauer şi chiar De Gaulle, când Piaţa Comună însemna Schumann şi Monet, politica agricolă comună Hollstein si Mansholt, apărarea şi tratatele de la Roma Spinelli şi Spaak, politologia coeziunii Dennis de Rougemont, iar filosofia statului, trecând de experimentele nefaste ale revoluţiilor provocate sângeros, se alinia în plan spiritual cu tradiţiile creştine ale demnităţii omului, prin viziunea postmodernist europeană a lui Jacques Maritain şi Emmanuel Mounier... Pentru că democratia crestina, cu aspectele economice comunitare, aspectele sociale ale credintei şi aspectele morale ale spiritului civic este cu adevarat populara. Iar, daca e bine organizata, dacă nu e îndoctrinată fundamentalist ci doctrinata în spiritul armonios al raţiunii libere, poate aduce si servicii sociale si independenţa faţă de statul ale cărui servicii se profesionalizează mai ales pentru gestionarea cât mai transparentă şi mai echitabilă a Bunului Comun şi a Interesului Public.  
 
În mod secularizat, adică temporal-acum, în momentul de faţă, această politică de centru ar fi benefică pentru noi aşa cum a fost pentru afirmarea republicii italiene, transformarea RFG într-o Pasăre Phoenix şi consolidarea unei noi republici franceze postbelice; pentru capitala modernizare a statelor monarhice; pentru demnitatea garantată de prosperitatea statelor mici. E o solutie favorabilă şi favorizatoare de dezvoltare cu calm a propriilor noastre priceperi. Dar iata cum n-o folosim, politicienii noştri ne având capacitatea de a pune pe picioare un asemenea partid, iar urmaşa lui Adenauer ne fiind preocupată de problemele doctrinare în care a excelat întotdeauna filosofia clasică germană; ci, mai degrabă, în manipulările monopoliste în care a excelat „I.G. Farbenindustrie”.  
 
Pentru că, vă rog, vă rog pe toţi, teoreticieni şi practicieni dinăuntrul şi din afara ţării, nu-mi vorbiţi, vă rog, de PDL! Nici condus, nici necondus de Băsescu!... În afară de faptul că din Aleea Modrogan se expediază o cotizaţie substanţială către Partidul Popular European, poate chiar calculată greşit dacă e raportată la proporţiile ţării şi nu ale formaţiunii respective, ca şi nevoia unei internaţionale de partide credibile să aibă în evidenţele sale măcar o adresă postală sau electronică într-o ţară ca România, noi nu avem în scumpa noastră patrie nici mădular de popular european!  
 
E ca în bancul cu reprezentantul Zanzibarului la Internaţionala a treia, comunistă, când Lenin apostrofează lipsa lui de la tribună, dar i se explică cum unul, de genul lui Kaganovici, a spus că face orice pentru partid, dar inel în nas nu-şi pune!  
 
Băsescu, sau Videanu au fost doar cei dispuşi să-şi pună inelu-n nas; după cum Monica Macovei sau Elena Udrea, în alte părţi, exterioare sau interioare, conform reprezentării parlamentare. Dar, cu toate aceste eforturi, altceva din doctrina populară, decât să le doarmă Pinalti pe umăr, n-au reşit.  
 
Nevoia de democraţie crestina ca politică ce vede problemele din punctul de vedere al centrului echilibrat socio-economic si nu face doar concesii dinspre dreapta ori dinspre stânga în cadrul unei alianţe bazate pe compromisurile necesar politice, este evidentă. Ea naste politici de centru, ca o nevoie populară si nu ca o alianţă de moment. Din acest punct de vedere, ea nu practică doar o politică de sincronizare, ci are perspectivele diacronice ale actului politic echilibrat, de centru. De asemenea, în aceste politici, ea vine creştineşte să înlocuiască cu o anume spiritualitate a cooperării solidare actul pragmatic al alianţelor bazate pe concesii şi compromisuri de moment. Dacă îmi e îngăduit să visez la o politică ideală, aş îndrăzni să spun că democraţia creştină a deschis pentru prima dată o cale de comunicare dintre secularul brutal al politicilor economice şi geopolitice care de multe ori au condus la conflict extern şi crimă totalitaristă internă, cu transcendenţa nevoii de înţelegere, cooperare şi solidaritate umană care sensibilizează sufletul omului. Mulţi cunoscători vagi ai politologiei europene atribuie aceste calităţi de cooperare spiritului practic, bun urmăritor de rezultate precise, adus în viaţa comunitară de viziunea religiilor neoprotestante. Explicaţia este superficială şi porneşte doar de la o evaluare a bogăţiei burgheze din unele state nordvestice. Care merită tot respectul, însă nu trebuie uitat că legătura democraţiei cu biserica s-a înfiripat mai întâi în lumea catolică prin ideea de justiţie socială, iar grija pentru semen este un sentiment religios universal care se dezvoltă oriunde într-un mod foate popular stabilind legături temeinice între organizarea obştească şi credinţele locului. In ceea ce ne priveşte, nu este deloc de neglijat că obştile săteşti ale ortodoxiei noastre au ţinut îndelungă vreme loc de organizare feudală sau statală, politica existenţei zilnice a unor populaţii întregi (care, pe deasupra, mai trebuiau să se apere şi de năvălitori) conducând la politicile spirituale ale existenţei în timp printr-o cultură unitară. Zămislită şi din viaţa materială şi din credinţă. Iar, din punctul de vedere al epocii moderne în care domină conceptul de drepturi ale omului, e bine de ştiut că filosofia personalistă în baza căreia s-au creat temeiurile acestui concept, s-a manifestat în filosofia noastră concomitent cu începuturile ei europene. Şi, ca să nu mă hazardez chiar cu un act de mândrie protocronistă, precizez momentul post-kantian al primelor preocupări de la noi.  
 
Că, în perioada postdecembristă am avut ghinionul ca multe minţi laminate şi forjate pe calapodul marxist al arivismului brutal, bolşevico-securist, să caute scăpare cu eticheta creştin-democrată, e riscul nostru. Oameni învăţaţi să considere partidul o haită prin care capeţi ceva mai mult decât în spiritul responsabil a ceea ce blamau drept „individualismul burghez”, s-au etichetat într-atât de creştin democraţi încât au reuşit să dizolve alianţe şi formaţiuni întregi, în imoralitatea de pe vremea când fuseseră tovarăşi. Iar, mişcare cu adevărat liber-democratică fiind, cei care se numesc astăzi „Popularii Europeni” nu i-au controlat la doctrină, ci s-au mulţumit să-i aibă cotizanţi. Dacă asta s-o fi întâmplat şi cu partide de titulatură asemănătoare din alte ţări nou venite, inclusiv fostul RDG care, cândva, pe vremea CAER-ului şi a Pactului de la Varsovia era un fel de diriguitor de cercetare marxistă pentru ideologia comună a tuturor ţărilor din „Lagăr”, atunci ne dăm seama clar de criza de identitate care a făcut recentul congres să ceară şi să îndemne, nu spre mai multă democratizare, ci spre „mai multă Europă”. De ce? Nu cumva, tocmai pentru că, în compromisurile cu energiile puternic asiatice ale marxism-leninismului, asemenea partide au adus prea mult asiatism în politicile popularilor europeni?!  
 
Iată cum o abordare formală pe plan european poate întări ghinionul nostru naţional pe care greşit, cum spune Sorin Roşca Stănescu, îl numim „dâmboviţean” când, în loc de toponimie, i-ar fi mai potrivită onomastica. Ceva de genul: Faliment absolut, numele tău este Băsescu!  
 
(va urma)  
 
Corneliu LEU  
Bucureşti  
decembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - DESPRE SENSIBILITĂŢI DEMOCRATICE (12) / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 730, Anul II, 30 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!