Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 725 din 25 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - DESPRE SENSIBILITĂŢI DEMOCRATICE (9) SAU STATUL, CETĂŢEANUL ŞI ABUZUL AUTORITĂŢII (V)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Participare publică la funcţionarea instituţiilor democratice; o legislaţie specială fixând cadrul democratizării societăţii; orice lege sau hotărâre de guvern, indiferent de domeniu, pusă şi în scopul aplicării sistematice a modului democratic de guvernare - sunt idei care fac parte din suita de principii devenind constituţionale pentru statul de drept, menite să vegheze la adâncirea democratismului acestuia şi să-i definească o asemenea funcţie.  
 
Din punctul de vedere al legiuitorului există nenumărate exemple de orientare a unor asemenea legi. Astfel, despre legile reprezentativităţii am vorbit mai dinainte, chiar dacă definirea lor se face şi prin exemplele proaste, negative, neconforme cu aspiraţia superioară. Care chiar întârzie un asemenea deziderat atâta vreme cât prevederea reprezentativităţii există şi e pusă la punct până la elementele procentuale, dar corespondenţa dintre nevoile sau dorinţele reprezentatului şi iniţiativele sau acţiunile celor care-l reprezintă nu beneficiază încă de un cadru de mandat bine definit. Vin la rând toate legile şi măsurile care prevăd descentralizarea administrativă şi a luării deciziilor, punând în valoare principiile democraţiei locale şi definindu-l pe cel al subsidiarităţii care, din păcate, în practica guvernărilor de la noi, mai necesită încă multe perfecţionări şi corelări cu situaţiile reale din teritoriu. Din acestea decurg legile-cadru ale parteneriatului public-privat ce se completează permanent cu hotărâri locale. Înţelept elaborate, ele pot deveni o lărgire democratică a luării deciziei aproape de la caz la caz, în consilii de administraţie direct legate şi implicate în problema respectivă, care hotărăsc şi asupra banului public şi asupra contribuţiilor obşteşti în probleme de valorificare şi dezvoltare locală, sociale, sanitare, etc. stimulând şi o cât mai largă participare publică.  
 
Ca să dăm un exemplu, o asemenea lege ar putea fi cea a invăţământului, cu răspunderi categorice de stat si forme obstesti de contributie şi decizie până la consiliile de părinţi, care ar rezolva mult chinuitele legi de până acum lăsând experimentele pe spaţii mici, la latitudinea celor ce se pricep să le facă, şi nu stâlcind legislatură de legislatură direcţiile magistrale ale învăţământului. Cum se întâmplă acum din pricina amatorismului cu care s-au preluat diferite modele străine, fără a fi formulate mai întâi, din punct de vedere principial, diferenţele de abordare care trebuie să existe între problemele educaţiei şi problemele instruirii. Diferenţe de abordare şi nu de interes, care trebuie acordat în mod egal. Întrucât, într-un stat responsabil de viitorul societăţii pe care o administrează, problemele educaţiei cetăţenilor lui, în general, şi a noilor generaţii, în mod special, constituie o obligaţie categorică a guvernării care, socialmente, trebuie să garanteze populaţiei un anumit nivel cultural, la modul cât mai gratuit posibil, prin instituţiile sale centralizate sau descentralizate. În vreme ce problemele instruirii profesionale, care sunt legate de probleme generale ale politicilor forţelor de muncă, de probleme zonale, aflate în administrarea consiliilor locale, probleme specifice ale diferitelor ramuri sau intreprinderi, probleme de reciclare care intră şi-n statutele sindicatelor profesionale, sau chiar dorinţele, nevoile şi aspiraţiile fiecărei familii, pot avea aspecte diferite şi pot fi tratate pecuniar la modul diferit, prevăzându-se taxe diferite faţă de educaţia care, implicit, trebuie să se bucure de toate prevederile bugetului de stat. Cei ce nu înţeleg încă acest aspect de democraţie a învăţământului care presupune obligaţii bine definite din partea statului şi obligaţii bine definite din partea altor forme de contribuabilitate (şi, din păcate, mulţi dintre aceştia vor chiar să elaboreze reglementări) pot lua, în linii mari, exemplul condiţiilor actuale din armata care vine să angajeze tineri pregătiţi la un anume nivel educaţional, pe care apoi îi instruieşte la nivelul de specializare de care are nevoie. Educaţia este generală şi asigurată prin nivelul la care ridicăm familia şi prin formele bugetare ale obligaţiilor pe care le are statul faţă de cetăţean şi familie. Iar instrucţia o face prin buget propriu instituţia specializată a armatei, legiuitorul ne trebuind decât să precizeze atribuţiile respective. Dar să le precizeze în cunoştinţă de cauză, fără a-şi permite să experimenteze nefondat diverse modele. Din asemenea motive, în unele ţări nici nu există ministere pentru învăţământ; acestea devin autorităţi teritoriale ori regionale ale educaţiei, care administrează bugetele prevăzute pentru interesul naţional de dezvoltare a educaţiei, dar problemele generale ale învăţământului, cu strategiile respective, evident şi cele ale instruirii, se dezbat într-un înalt for specializat, cu rang decident de Consiliu Superior.  
 
Din punctul de vedere al legiuitorului, sau al modalităţilor de legiuire se pot menţiona multe alte legi ce pot căpăta conotaţii semnificative, precum cele din domeniul bunului comun care impun perfecta democratizare a beneficiilor de pe urma lui; a îngrădirii totale a monopolurilor prin veghea asupra tuturor facilităţilor pieţei libere care e creuzetul economic al democratizării, dar şi condamnarea lui sub aspect ilicit, ca un delict antidemocratic menţinut şi reapărut cu încăpăţânare; apoi aspectele prioritare ale producţiei pentru consumul intern prin cât mai democratice politici ale stimulentelor fiscale, consultanţa tehnică în completarea controlului şi eficientizarea serviciilor cetăţeneşti pe care le prestează aparatulul de stat, etc. etc... Nu mai continuăm, deoarece ele sunt multe şi se vor mai multiplica prin aprofundarea democratismului ca lege. Încercăm să privim lucrurile şi din celălalt unghi, din punctul de vedere al omului politic, cel care ar trebui să fie legat direct de problemele persoanei umane şi a mediilor care asigură prin respect reciproc existenţa comunitară.  
 
Din punctul de vedere al omului politic, important este exemplul uman pe care el îl reprezintă pentru ca alţii să-şi regăsească aspiraţiile prin el şi să aibă încredere în actul lui de reprezentare. Ceea ce începe a reclama o anumită educaţie, precum şi rolul de model prin comportament şi vocaţie civic-democratică al celor implicaţi în practicile politice. Şi, ca să ne referim la înţelepciunea tradiţională cu parabola Popei Tanda, putem spune că: Acolo unde model nu e, democraţie nu e!...  
 
Iar modelul trebuie să vină din partea celor interesaţi de mersul politic al lucrurilor. Apăruţi recent, sau moşteniţi, aceştia sunt fie anagajaţi ai statului care şi-au făcut astfel o profesie de apreciere mai mult ierahică, fie politicieni a căror apreciere o hotărăşte opinia publică.  
 
Meniţi prin funcţie să asigure un anume nivel de cultură administrativă şi relaţii interumane la modul depolitizat, dar care tot la existenţa democratică se referă, angajaţii, salariaţii, funcţionarii de stat, nu dovedesc însă întotdeauna a fi meniţi democraţiei şi prin vocaţie. În vreme ce politicienii se împart categoric în unii care cred în această nevoie de aplicare şi lărgire continuă a preceptelor democratice sau alţii care, făcând-o pe pragmaticii care uzează de practici uneori condamnabile dar a căror eficienţă li se confirmă, îşi manifestă direct sau indirect cinismul. Ei nu cred şi chiar îşi permit să considere metodele democratice depăşite, fără a ţine seama de faptul că democraţia nu este o metodă ci o filosofie de viaţă, a cărei onestitate poate fi contracarată doar printr-o filosofie a lipsei de onestitate. Elementele negative din cele două categorii: funcţionarii lipsiţi de vocaţie civică şi politicienii care sfidează preceptele democratice fiind direct sau indirect deranjaţi de ele, devin astfel opozanţii aspiraţiilor de libertate şi egalitate încercând mereu să le atenueze, să sară peste prevederile lor, să le estompeze din prim planul atenţiei publice, spre a-şi întări ei puterea. În aceste condiţii, măsurile de stimulare a atitudinilor democratice prin lege, avantajul legiferat privind procedeele şi procedurile democratice şi, respectiv, restricţionarea celor nedemocratice, devin obligatorii în funcţiile statului, dar se pot susţine căpătând cu adevărat autoritate prin curente de opinie publică puternice, exemplificate în plus şi prin viaţa internă de partid. Pentru că, până ajung la guvernare, partidele sunt parte a societăţii civile şi, având deplina libertate de influenţare neguvernamentală a vieţii sociale (pe care oricum o fac în cadrul nevoilor propagandei de partid), au şi obligaţia de a respecta direcţiile democratice ale statului de drept la guvernarea căruia aspiră. Este nu numai ilogic, dar până la urmă devine chiar nelegal să duci o politică de anihilare a democraţiei în societate sau chiar în interiorul organizaţiei tale, acceptând procedee nedemocratice cum ar fi chiar şi cumpărarea locurilor eligibile, delictul fondurilor ilicite, cumpărarea voturilor sau frauda electorală dar, în acelaşi timp, să candidezi la conducerea statului de drept. Pe deasupra, acest comportament devine tot un discurs politic. Nerostit, dar exprimat elocvent, prin care cetăţeanul îţi înţelege intenţia de a submina statul de drept şi a-l distruge, de vreme ce-i sfidezi filosofia existenţial democratică.  
 
În acest sens, indiferent că e vorba de stânga, dreapta sau centrul, pe eşichierul politic al statului de drept se înscriu partidele care demonstrează a fi democratice şi ca politică generală şi ca organizare internă, societatea democratică ne având nevoie de extremisme, declarându-se principial şi chiar constituţional împotriva lor şi recunoscând ca atare contradicţia şi incompatibilitatea acestora cu mişcările politice benefice democraţiei. Din acest punct de vedere eu consider politicianist şi lipsit de cultură politică gestul de a glisa pe eşichier locul unui partid, împingându-l prin titulatură mai spre centru. Este o mişcare formală de fardare care până la urmă nu face decât să deruteze electoratul; ceea ce, de fapt, se şi urmăreşete crezându-se că astfel, mai păcălim pe câţiva să ne voteze. Centru-dreapta, centru-stânga nu poate fi decât o formulă de coaliţie din care să rezulte o guvernare de mai mare audienţă, mai mare adresă şi, poate, mai mare eficacitate. Dar, pentru a fi credibile electoratului tocmai printr-o doctrină fermă spre care vrea să-şi atragă militanţii permanenţi, lăsând nuanţele de compromis necesar numai pentru programele bine calendarizate ale guvernării, partidele trebuie să exprime clar o culoare politică. Un program politic temporar, care să corespundă mai multor nevoi sociale, poate şi chiar este indicat să-şi caute nuanţele de guvernare prin amestecarea culorilor demnitarilor care constituie cabinetul, demonstrând astfel care sunt direcţiile sectoriale ale acelei guvernări. Dar tocmai pentru ca asemenea programe să fie temeinice, opţiunea politică a celor care le pun în pactică este, categoric, o obligaţie de transparenţă. Nu prin înclinarea către centru se subliniază democratismul unui partid, cum cred afonii care pun asemenea cratime; ci prin fermitatea convingerilor democratice de fond, prin care se pot face fără ruşine şi fără restricţii şi politici de stânga, şi de centru sau de dreapta, în cadrul adâncirii democratismului de stat şi de regim politic pluralist constituţional. Iar doctrinele de partid, cu cât sunt mai ferm exprimate atât prin programe de guvernare cât şi prin modelul transparent de viaţă internă democratică, promovând în cadrul fiecărei doctrine meritocraţia, cu atât vin să răspundă mai bine constituţionalităţii acestui pluralism.  
 
De pe asemenea poziţii, considerăm că avem astăzi un semnal pozitiv al societăţii noastre. Redundant chiar celui de la participarea la referendumul de astă vară, el nu mai exprimă dezinteresul absenteist, ci preocupare. Dacă sunt reale, sondajele politice care situează USL în jur de 50%, în vreme ce ARD care i se opune nu depăşeşte 20%, demonstrează luciditatea electoratului, nu pentru că înclină spre primii, ci pentru că amendează inconsistenţa doctrinară a celorlalţi . Mi-aş dori foarte mult să pot crede că e vorba de năzuinţa încurajatoare a „minţii românului cea de pe urmă”. Nu neapărat, cum spuneam, pentru că ar fi vorba de câştigul electoral al cuiva, cât pentru şansa de a exista în societatea românească acea conştiinţă politică ce-i spune că dreapta liberală, plus stânga social-democrată, bine şi cinstit dirijate, pot ajunge la programul de guvernare care în mod necesar trebuie să fie acum de centru. În vreme ce oscilările celorlalţi, atât în schimbarea culorii fularelor, cât şi în fofilarea spre alte circumscripţii electorale, unde să nu fie traşi la răspundere pentru legislatura trecută, la care se adaugă şi traseismul aşa zis doctrinar al PDL, care doar şi-a mutat plata cotizaţiei de la socialiştii la popularii europeni, sunt amendate cu această diferenţă de 30% în sondaje.  
 
Şi mă rog la Dumnezeu să nu fie vorba de vreo manipulare politică, ci de o asemenea opţiune doctrinară, care ar putea confirma, nu atât pe unii sau pe alţii la guvernare, cât revigorarea criteriilor politice ale opiniei publice româneşti, care acum îşi dă seama de soluţia cea mai bună pentru a se bucura, în sfârşit, cu programul unei guvernări de centru.  
 
(va urma)  
 
Corneliu LEU  
Bucureşti  
decembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - DESPRE SENSIBILITĂŢI DEMOCRATICE (9) SAU STATUL, CETĂŢEANUL ŞI ABUZUL AUTORITĂŢII (V) / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 725, Anul II, 25 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!