Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 737 din 06 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - DEMOCRAŢIA CREŞTINĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
[1]  
Privesc recenta poză de familie, curios şi eu ca tot românul la ce-o fi conţinând sulul cu care se pozează preşedintele nostru. Ce-o fi în plus faţă de cele recunoscute, sau cele speculate de spiritele care s-au încins, sau ce semnificaţie ezoterică poate avea un asemenea sul; sau, măcar, care-or fi ecourile lui oficial europene pe care nu le-am auzit în direct, din partea tuturor lucrurile petrecându-se cam pe şest, cum nu stă bine nevoilor de transparenţă ale unei democraţii comunitare.  
 
Poate că par un desuet nepragmatic şi romanţios crezând asta în contextul în care se afirmă că politica se face mai mult cu aparate de partid decât cu personalităţi, dar eu consider că, pe lângă politicienii şi guvernanţii care reprezintă în organismele europene interesele, mai mari sau mai mici, ale ţărilor lor, dirijând astfel cu pricepere dezideratele punctuale ale funcţionării Uniunii şi fiind mulţumiţi când găsesc în ţările mai noi clientelă ascultătoare, Europa ar avea nevoie în momentul de faţă de un suflu cum a fost cel adus de marii oameni politici proveniţi din rezistenţa ei împotriva extremismelor şi capabili să convingă popoarele, cetăţenii în căutare de soluţii, electoratele, de idealul democrat-creştin al unei Europe unite în egalitate. Şi aştept ca, din masa de politicieni respectabili şi prezentabili care-şi găsesc locul în tradiţionala poză de familie ce se face la reuniuni, să mai răsară un Churchill, un Adenauer şi-un De Gasperi străduind să-l convingă şi pe De Gaulle, a cărui înălţime patriotică se vede de la distanţă, că nu vor un organism suprastatal, ci o Europă democratică aşa cum îi trebuie bătrânului continent.  
 
Pentru că pe parcursul evoluţiei lor lor la guvernarea ţărilor pe care le-au emancipat, partidele democrate au început de multă vreme să pună în discuţie si aspectul RELATIILOR DEMOCRATICE DINTRE STATE, adică DEMOCRAŢIA INTERNAŢIONALĂ căreia i s-a dat mai puţină atenţie decât DEMOCRAŢIEI INTERNE. Aceasta din urmă, privind numai relaţiile dintre cetăţenii unei ţări, putea fi rezolvată constituţional; în vreme ce acordurile internaţionale aveau termene scurte şi conjuncturale, iar relaţiile în baza lor presupuneau şi latura activităţii unor servicii secrete, recunoscând prin aceasta existenţa unor interese secrete care depăşesc transparenţele democratice, punând pe sticla sau cristalul anumitor ferestre parafa cu „top secret”.  
 
Când, împotriva extremismelor de stânga şi de dreapta, s-a ajuns la o politică democrat-creştina, respectuoasă cu tradiţia si precaută la revoluţii cu scopuri ascunse care manipulează masele neştiutoare, prin respect personalist, s-a ajuns a se inţelege importanţa trasaturilor de psihologie naţională în intenţiile de armonizare democratică a omenirii. De atunci, singurul pas adevărat care s-a făcut este din partea intenţiilor cu adevărat democratice, care înţeleg să ţină seama de acest specific; pas consolidat odată cu demascarea aşa zisei democraţii socialiste care minţea făţarnic, nici măcar încercând să ascundă prea bine scopul unui dirijism şi paternalism unic, prin formula CAER şi a Pactului de la Varsovia care puneau în practică primatul Moscovei.  
 
Este istoriceşte stabilit că eforturile în această direcţie, încă de la terminarea celui de al doilea război mondial - cu o rădăcină în Secretariatul Internaţional al Partidelor Democratice de inspiraţie Creştină (1925) şi o întemeiere de construcţie continentală prin Uniunea Europeană a Creştin-Democraţilor (1965) în paralel cu ducerea la îndeplinire a proiectului european pe care-l iniţiaseră liderii partidelor respective – sunt datorate mişcării democrat-creştine. Social-democraţia a început a agrea ideea şi a conlucra mai târziu, după congresul la care Willy Brandt a precizat delimitarea categorică de marxism-leninism, ne mai lăsând loc pentru vreo confundare cu comunismul, sau bolşevismul, sau democraţiile populare asiatice.  
 
Astfel, prin rolul pe care şi l-a asumat în mai multe ţări europene de a promova o democraţie postbelică bazată pe tradiţiile morale ale continentului, democraţia creştină, stimulând valorile solidarităţii umane, a adus pasul înainte spre pace prin cooperare devenind autorul principal al Pieţii Comune. În care s-au reglementat tot mai mult bazele economico-financiare ale relaţiilor de egalitate şi decizie democratică dar, ţinându-se seama de criteriile pragmatice ale libertăţii concurenţiale nu s-a acordat aceeaşi atenţie fenomenelor de imixtiune a modernizărilor produse şi a soluţiilor tehnico- economice aduse/impuse de acestea într-o spirală în care, unele soluţii financiare sau geo-politice-comerciale reajung mereu la alt fel de tentative de monopol sau dirijism. Iar, când acestea încep să caute fie soluţii politice de rezolvare, fie soluţii de rezolvare prin acapararea anumitor medii politice, tot în spirala diferenţelor de modernizare de la etapă la etapă, reapar conflictele pe care le credeam depăşite.  
 
Constatăm aşadar că această depăşire a unei existenţe conflictuale permanente, limitată acum doar la acele zone ale omenirii unde antanta democratică intră în conflict cu tentative (poate justificate, sau măcar explicabile, din punctul de vedere al trăsăturilor tradiţional-specifice despre care am vorbit) ale altui mod de a înţelege regimul politic, nu se poate realiza perfect. Studiul politic de conjunctură se demonstrează necesar de la etapă la etapă, iar măsurile politice de unitate deduse prin el în mod periodic sau repetat, devin o condiţie a integrării. Care integrare, trebuie privită în perspectivă, pe parcursul evoluţiei relaţiilor interstatale şi prevăzute ca atare; şi nu ca o etapă încheiată, cum s-a crezut la un moment dat. Tocmai pentru că integrarea europeană de care erau convinse unele state care visaseră de mult aceasta, cele proclamate cam la începutul acestui mileniu, prezintă astăzi riscul de a crea, dacă nu ranguri diferite, în ori ce caz acele „viteze diferite” despre care se vorbeşte.  
 
Nu ar fi realist să nu recunoaştem că, în spatele unor precizări ulterioare de zone, precum Zona Schengen sau Zona Euro, se află de fapt continuitatea în etapizare a integrării. Numai că, de data aceasta, ea nu mai pretinde să fie doar o ajungere din urmă din partea celor care se integrează, ci să se constituie şi ca o modificare de comportament, prin cunoaştere şi adaptare, din partea celor cu care ajungeam noi să ne integrăm. Adică un mod personalist de înţelegere şi respect venind acum din partea celor pe principiile cărora ne-am integrat şi recunoaşterea de către fiecare a unor praguri tot mai dulci spre care trebuie să păşim, tocmai prin atenuarea unor (firesc-explicabile, dar nu admisibile) tendinţe de monopol. Înţelegere şi respect pe care trebuie să le exercite politicile internaţionale ale fiecărui stat de drept; dar şi în interiorul lor, prin legi interne faţă de anumite persoane juridice de naţionalitatea lor, statele de drept ale marilor puteri financiar-economice.  
 
Din acest motiv, ţinând seama de majoritatea Popularilor Europeni în organismele Uniunii, semnul de întrebare din titlu.  
 
***  
[2]  
Vorbind despre aspiraţiile tradiţiei noastre adânc europene, sugerez a se ţine seama de faptul că, până şi filorusismul celor care l-au continuat pe Cantemir, era o aplecare către marele europenism de la Sankt Petersburg, cu nobilimea palatelor venind dinspre Versailles sau barocul Elisabetan şi ştiinţele confirmate prin Academia de la Berlin; nicidecum către asiatismul respirat între zidurile Kremlinului. E vorba de aspiraţii consecvent păstrate în suflet, care s-au direcţionat mereu spre vestul ce însemna democraţie, ajungând pentru noi până la perpetua speranţă cu „vin americanii”.  
 
Din acest motiv, marele semn de întrebare pe care îl pun prin titlul de mai sus, pe măsură ce privesc „pozele de familie” ale summiturilor europene aşteptând să se înalţe din ele, aşa cum se înălţa odată, intransigentă şi neconcesivă faţă de destinul ţării sale, statura lui De Gaulle; cum se contura, marcată de răspunderea pentru viitorul ţării sale răspunzătoare de fanatismele trecutului, convingătoarea figură a lui Adenauer; cum convingea strategic trabucul lui Churchill învăluindu-ne-n certitudinile de dialog rezultat din propriul parlamentarism cu care Albionul îşi avansa în omenire politicile pragmatice. Şi cum, pe lângă ei, se afirma generaţia venind din rezistenţa a cărei solidaritate în scop salvator internaţional o îndreptase după război spre o doctrină în care se regăseau cele mai diverse forme de opinie publică, indiferent de modul cum le periclitase conflagraţia.  
 
Privind conclavul politicienilor europeni de azi, aştept un semn prin care - dintre priceperile procedurale cu care ei îşi drămuiesc avantajele încât să fie ceva şi pentru neofiţi ca noi - va izbucni o idee politică majoră care să poată da certituni unor populaţii debusolate şi de propriul lor trecut şi de criza comună. O idee care să distrugă complexele de adaptare dând un ţel de reconstrucţie socială, în aşa fel încât omul să vrea creaţie productivă, nu ajutor; să vrea iniţiativă, nu subzistenţă şi consumerism. Iar aceasta, s-ar putea baza în actualitate printr-o reciprocitate de apreciere şi înţelegere care nu numai să facă uitată tâmpenia cu ”două viteze” ci să şi ţină trează înţelepciunea lui De Gaullle care nu voia nimic suprastatal în afară de sentimentul patriei tale. Aştept de la această poză de familie în care, prioritară, încă este democraţia-creştină, o asemenea idee politică încât să merite numele unui bulevard Schuman aici, unde eram cândva catalogaţi drept Belgia Orientului.  
 
Nu neg încercările făcute până în prezent, dar nici micimea rezultatelor lor, mai ales privind România. Pentru că, studiind fenomenul politic al ultimelor decenii, nu s-ar putea spune că în interiorul democraţiei-creştine nu au avut loc eforturi de perfecţionare. Cu cea mai frumoasă intenţie: Cea de a găsi, printr-o asemenea doctrină care s-a dovedit a avea trăsături foarte populare, căi de solidaritate naţională sau chiar internaţională, cum au fost cândva cele ale coagulării Rezistenţei din occidentul european în timpul celui de al doilea război mondial, din care au decurs apoi şi raţionamentele de solidaritate aşezate la temelia Comunităţii Europene cu toate aspectele ei. Adică a găsi căile de solidaritate interumană de astăzi, care să garanteze prin ele celelalte căi: Cele de conlucrare interstatală printr-o consecventă colaborare interguvernamentală, pe bază de absolută egalitate şi total ostilă organismelor care se vor supranaţionale.  
 
Putem spune şi că, pe planul cercetării filosofice independente a unor grupuri personaliste, prin căutarea elementelor de filosofie personalistă în tradiţia altor zone ale lumii şi a altor religii, s-au făcut paşi teoretici spre găsirea elementelor comune de respect între persoane şi de universalizare a concepţiei primordialităţii existenţei şi afirmării persoanei umane ca scop, toate celelate trăsături ale lumii devenind mijloace întru realizarea acestui scop.  
 
La fel cum şi pe planul politic al unor formaţiuni largi, funcţionând în reţea democratică internaţională, cum sunt partidele creştin democrate din diverse ţări, cu institutele lor respective de studii politice, iarăşi s-au făcut progrese pentru definirea unui caracter popular cât mai larg al politicilor bazate pe doctrine creştin-democrate, cu adaptarea lor la cât mai multe caracteristici naţionale, zonale, tradiţionale sau religioase. Căutând în asemenea tradiţii elemente de aspiraţie populară, s-a căutat extinderea unei mişcări echilibrate, de centru, de eliminare a extremismelor şi fundamentalismelor în politicile din diverse ţări. Iar o asemena dorinţă de lărgire, de neîngrădire cu nimic a caracterului popular prioritar pe care o asemenea politică o poate avea în oricare dintre zonele lumii ca şi la oricare dintre cetăţenii unei ţări, s-a concretizat chiar în schimbarea denumirii, partidele respective devenind Partide Populare.  
 
Partidul Popularilor Europeni şi-a jucat astfel rolul său în emanciparea democratică a statelor continentului şi integrarea lor până la numărul de astăzi. Ceea ce este cea mai mare realizare cu care am intrat în acest nou mileniu, pentru noi, care vreme de o jumătate de secol am bâjbâit după aspiraţiile tradiţiei noastre adânc europene. Şi, poate din acest motiv, dintr-o dorinţă sinceră de „adevărată integrare”, cum am spus mai sus, cu convingerea necesităţii de reciprocitate în fapta ei de vieţuire comunitară, apar şi rezervele sau nemulţumirile noastre faţă de unele aspecte, poate pragmatice, care n-au mai produs în democraţia-creştină nici lideri nici idei de mare fervoare democratică. Aşa cum am început aceste rînduri, aş îndrăzni să spun pe propria-mi răspundere că - de la un Adenauer încurajat de Churchill şi De Gasperi întru ideea de colaborare interguvernamentală europeană şi echilibrat de reţinerile lui De Gaulle cu vigilenţa patriotică de a nu se ajunge la organisme suprastatale, apoi de la figurile unor Schuman, Moro, Fanfani, Pottering, Santer, Tindemans şi în bună parte Helmut Kohl, liderii europeni s-au tehnicizat ignorând aspectul politic propriu zis. Astfel, cei de mai sus au fost ultimii lideri atenţi prioritar la semnificaţiile pe care o doctrină neoconservatoare le poate conferi tradiţiilor morale şi umaniste pe care se întemeia Comunitatea Europeană. Şi mă tem că scandalul financiar cu care şi-a încheiat cariera Kohl, a pus amprenta pe preocupările arghirofile ale guvernărilor statelor europene şi a preocupărilor de drept comercial şi financiar a multor lideri creştin-democraţi, care au devenit tehnocraţii pragmatismului sec, desprinzându-se de fervoarea actului politic care aducea sau chiar producea un entuziasm al dorinţelor democratice. Aşa cum avea harisma să producă şi social-democratul Willy Brandt, cu toate că doctrina sa nu fusese la început prea entuziasmată de ideea unităţii europene.  
 
Cu tot regretul, am impresia că astăzi s-a trecut la statutul unor practicanţi pragmatici ai democraţiei creştine care, pot asigură cu priceperea sau specializarea lor şi cu experienţa ţărilor lor echilibrul eşichierului; dar fără a aduce suflul unei filosofii politice cum a fost cel prin care aceste partide şi-au cucerit la vremea respectivă marele lor electorat. Şi, declar pe cuvânt de onoare că aş găsi chiar o scuză acestei birocratizări a funcţionării în fruntea Uniunii Europene, recunoscând că nu toate etapele politice produc personalităţi atrăgătoare sau fascinante, dar fiecare etapă politică are nevoie de tehnocraţii ei pe care trebuie să-i respectăm ca atare şi să le fim recunoscători pentru rezolvarea problemelor terre-a-terre, asigurând o administraţie coerentă pe linia elementelor tehnice de funcţionare.  
 
Aş găsi chiar prilej de satisfacţie în aceste merite cotidiene cu care liderii de astăzi se încarcă cinstit, funcţionăreşte, făcând să se respecte şi să se precizeze mai bine normele existenţei comunitare pe bătrînul nostru continent!... Nu mă deranjează nici măcar că asta coboară în rutină, dacă e vorba de o rutină bună, benignă... Mă reţine numai şi numai durerea că Popularii Europeni nu au avut tăria, sau prezenţa de spirit spre a împiedica mistificarea conceptului de democraţie-creştină în România. Nu au avut nici perseverenţa de a acorda atenţia cuvenită unei societăţi ca a noastre, foarte deschisă democraţiei creştine. Şi, în nici un caz, nu au avut inteligenţa de a înţelege măruntul amănunt că românii ar putea dezvolta această politică de centru, dacă ar fi stimulaţi cu bună credinţă. Din acest punct de vedere sunt demni de rezerve din partea noastră, la fel cum avem rezerve faţă de traseiştii politici; sunt de suspectat, ca orice om care abandonează o doctrină. Chiar dacă nu s-au comportat chiar aşa, adică n-au fost ei traseiştii, ci s-au complăcut ca punct de atracţie pentru traseişti.  
 
Aşadar, nu fiindcă au înghiţit hapul cu multe declaraţii formale, fără să le pese de demagogie; ci pentru că nu a fost nimeni atent la asemenea pericole care poate că marchează elemente de integrare formală şi în alte ţări din categoria noastră. Prin asta, conducând doctrina creştin democrată în derizoriu, aşa cum se întâmplă la noi.  
 
***  
[3]  
Vorbeam despre durerea, marea durere că Popularii Europeni nu au avut tăria, sau prezenţa de spirit spre a împiedica mistificarea conceptului de democraţie-creştină în România. Nu fiindcă au înghiţit hapul cu multe declaraţii formale, fără să le pese de demagogie; ci pentru că nu a fost nimeni atent la asemenea pericole care poate că marchează elemente de integrare formală şi în alte ţări din categoria noastră şi, prin asta, conduc doctrina creştin democrată în derizoriu, aşa cum se întâmplă la noi.  
 
Constatând aceasta în realitatea noastră politică, poate că avem dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva, şi în alte ţări asemănătoare nouă nu s-a întâmplat acelaşi lucru, Popularii Europeni mulţumindu-se să bifeze faptul că există vreo formaţie care a preluat numele lor, sau s-a înscris formal în familia lor, dar ne interesându-i faptul dacă aceştia sunt capabili să se adreseze unui electorat care se va regăsi în programele politice rezultate din doctrina democrat-creştină?... Pe fondul coruperii ideatice exercitate de bolşevici vreme de o jumătate de veac, e mai greu să implantezi idei salvatoare ca în ţările care beneficiau de Planul Marshall. Convingerea că liderii de azi nu au împiedicat mistificarea conceptului de democraţie-creştină în România, nu au avut inteligenţa de a dezvolta cu noi această politică de centru şi, chiar dacă n-au fost ei traseiştii politici, s-au complăcut ca punct de atracţie pentru traseişti, ne face să-i vedem ca pe nişte oameni mulţumiţi cu plata cotizaţiei la casieria lor, respectarea îndatoririlor financiare faţă de organismele ţărilor lor, eventuale cumpărături din ceea ce scot aceste ţări la second-hand şi alte amănunte de supunere la administraţia europeană, dar nu străduind pentru aprofundarea programelor politice. Iar, dacă acest lucru s-a petrecut şi în alte state care au avut traseul nostru european, atunci, ceva ce nu s-a discutat la Congresul PPE de la Bucureşti, nu e în ordine.  
 
Dar revin la situaţia de la noi ca să-mi pun întrebarea pe care nu ştiu dacă şi-au pus-o ei: Oare nu ar fi existat şi alte mijloace de propagandă sau de educaţie politică a celor pe care ţi-i doreai integraţi?... Oare, în afară de atenţia pe paragrafe de regulamente şi recomandări tehnice, nu ar fi fost nevoie şi de componenta unui exemplu de existenţă civică din partea unui partid care a dovedit cândva Europei că a ştiut să-i trezească sentimentele care au condus la ceea ce am putea numi faima doctrinei democrat-creştine şi mândria pentru caracteristicile ei deosebit de europene, pentru politologia europeană pe care ei au stimulat-o spre ceea ce este mai popular şi în doctrină şi în practica de zi cu zi, dar şi în morala tradiţională la care omul mereu revine, oricât s-ar îndepărta sau ar fi îndepărtat?  
 
Foarte posibil să avem astăzi, printre asemenea lideri, mari specalişti în soarta monedei Euro; foarte posibil să avem pricepuţi ai ingineriilor financiare în sensul bun al cuvântului, prin care Bundesbankul se consolidează tocmai consolidând moneda Euro; foarte posibil ca fermitatea în privinţa privatizărilor de la noi să solicite mult intelectul politic al unora, iar indicele Dow Jones să ne fie citat sau subliniat cu regularitate... Dar nici unul dintre aceste motive, nu scuză delăsarea în ceea ce priveşte îndoctrinarea unora cu doctrina în care crezi. Îndoctrinare, tot în sensul bun al cuvântului: Acela de a face cunoscută şi clarificată pentru o anumită categorie de electorat, măcar, o idee politică ce-l poate reprezenta ca gândire sau îi poate reprezenta interesele; şi a nu o lăsa de izbeliştea uitării, a necunoaşterii sau a preluării formale, în mod aventurist şi demagogic.  
 
Şi atunci, în loc să găsesc scuze, mă întreb dacă, preocupaţi, e drept, de destinul monedei Euro, ca şi a altor trăsături de integrare financiar-economică ( în avantaj general, sau chiar în avantajul predilect al ţărilor pe care le reprezintă) aceşti lideri buni tehnocraţi de partid, chiar nu au mai găsit vreme sau disponibilitate să se întrebe cum de s-a prăbuşit un partid de mare speranţă pentru România postdecembristă cum a fost PNŢCD –ul, după ce se ridicase la modul cel mai atrăgător pentru electorat, devenind locomotiva unei întregi Convenţiei Democratice?!... Chiar nu i-a interesat crahul doctrinei lor într-o ţară ca a noastră? Chiar s-au mulţumit să rebifeze locul lui Raţiu şi Coposu cu nişte nume de rezonanţă românească care să poată fi chemate la apel doar pentru a nu rămâne spaţiul descoperit?!... S-au putut ei trezi de abia după doisprezece ani de la primul mare eşec, dar şi atunci, nu pentru a revigora doctrina şi răspândirea ei populară, ci numai pentru a da „sprijin tehnic” la modul abstract al metodelor sau viciilor de procedură, pentru nereuşita unor guvernanţi care se pretindeau de ai lor?... Oare analiza politică nu-i mai interesează pe aceşti demni aplicatori de linie în celelalte politici europene?! Oare e o convingere că aşa merg lucrurile politice, sau o derivă politică la cei care ar trebui să le ducă înainte?! Destul de greu de răspuns la toate astea! Şi, mai ales, întristător.  
 
Din păcate, ajungem la concluzia că Democraţia Creştină e în derivă astăzi tocmai pentru că din aspiraţiile ei pragmatic-umaniste, care se demonstrau realizabile numai prin extinderea democratismului, a repornit ideea de „Democraţie Europeană” şi tocmai pentru că a devia de la preceptele acesteia, care s-au continuat din preceptele creştin-democrate, înseamnă o decădere doctrinară, un regres penibil în monopolismul care a caracterizat liberalismele mai vechi pe care şi le permiteau marile naţiuni în numele dezvoltării de civilizaţie modernă.  
 
Democratismul interstatal, ca şi servirea prin democraţie a intereselor minoritare în egală măsură în care puterea nu dictează ci conlucrează cu opoziţia pentru realizarea unei orânduiri a drepturilor fiecărei persoane, fiecărei comunităţi, fiecărei naţiuni şi fiecărui popor, ar trebui să fie forma doctrinară nouă, de înţelegere postmodernistă şi neoconservatoare a actualităţilor sociale. Despre care trebuie să se ştie că au depăşit ca cerinţe şi dictatul monopolist al puterii şi dictatul statistic al majorităţii, ajungând la superioritatea conceptului de drepturi ale persoanei umane şi ale persoanei colective. Să fie bine definite personalist toate comunităţile în drepturile lor egale indiferent de dimensiunile pe care le au ca număr, ca putere şi ca influenţă, în afara celor morale recunoscute unanim. În acest sens, cred eu că De Gaulle, funciarmente ostil ideii de organizaţie suprastatală, avea reţineri mai mari decât Churchill şi obstina în ideea strictă a unei fericite colaborari interguvernamentale pe teritoriul Europei.  
 
Şi, într-o asemenea pledoarie, poate că trebuie să explicăm faptul că, pentru noi, românii, Generalul Charles de Gaulle este cel care a organizat rezistenţa şi eliberarea ţării lui, conducând-o (patriotic şi nu oricum) spre o Europă unită în pace şi egalitate; în vreme ce Sir Winston Churchill, strateg mai rece, rămâne din păcate şi cel care i-a parafat lui Stalin puterea suprastatală asupra ţării noastre, el luându-şi la acel moment Grecia. Iar, dacă democraţia creştină va face compromisul de a înclina steagul intereselor afirmării persoanei umane, lăsându-l condiţionat de interesele unor grupuri mai restrânse de persoane sau ţări, atunci conţinutul de „Partid Popular” prin care aceste formaţiuni au vrut să-şi precizeze mai bine esenţa şi direcţiile practicării unei democraţii reale, va trebui să fie preluat în doctrina altui partid care să găsească forme mai consecvente pentru asigurarea perenităţii acestei idei. Deoarece este o idee mare, care nu are cum să nu deranjeze oricare dintre interesele manifestate mai restrâns, în numele unor grupuri mici, oricât de puternice ar fi ele.  
 
Şi închei tot cu gândul că pot să par un desuet romantic repetând asta, dar eu cred că, pe lângă politicienii şi guvernanţii care reprezintă în organismele europene interesele, mai mari sau mai mici, ale ţărilor lor de veche tradiţie, dirijând astfel cu pricepere dezideratele punctuale ale funcţionării Uniunii şi fiind mulţumiţi când găsesc în ţările mai noi clientelă ascultătoare, Europa ar avea nevoie în momentul de faţă de un suflu cum a fost cel adus de marii oameni politici proveniţi din rezistenţa ei împotriva extremismelor şi capabili să convingă popoarele, cetăţenii în căutare de soluţii, electoratele, de idealul democrat-creştin al unei Europe unite în egalitate. Şi aştept ca, din masa de politicieni respectabili şi prezentabili care-şi găsesc locul în tradiţionala poză de familie ce se face la reuniuni, să mai răsară un Churchill, un Adenauer şi-un De Gasperi străduind să-l convingă şi pe De Gaulle că nu vor un organism suprastatal, ci o Europă democratică aşa cum îi trebuie bătrânului continent...  
 
Corneliu LEU  
sfârşit de an 2012  
Bucureşti  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - DEMOCRAŢIA CREŞTINĂ / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 737, Anul III, 06 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!