Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 746 din 15 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - COMPLETARE TRISTĂ LA UN JURNAL DIN 1949 - CRITICA DE DIRECŢIE A LĂMURIRII ŞI DUMIRIRII (II)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În memoria generaţiei de confraţi mai mari: cea a lui Mihu Dragomir, Dimitrie Stelaru, Neculai Tăutu, George Dan, Tudor Muşatescu, Geo Dumitrescu, Radu Boureanu, Ghiţă Dinu, Lucian Grigoresccu, Ion Vlad, Spiru Chintilă, Petru Dumitriu, Gellu Naum, Laurenţiu Fulga, Saşa Pană, Radu Tudoran, Alexandru Balaci, Mati Aslan, Eugen Schileru, Nicolae Mărgeanu, Nicolae Crişan, Nicolae Jianu, Mircea Marc, de la care am apucat să învăţ ceva din lupta cu poncifele vremii.  
 
[5]  
Dintr-un asemenea reflex, pesemne, unul ca mine, savurându-mi libertăţile câştigate în 1989, nu mi-am pus imediat problema dacă e revoluie sau nu e revoluţie, la fel cum nu mi-am pus niciodată problema să caut vreo funcţie bugetară sau vreun profit de la stat, de vreme ce asemenea libertăţi îmi asigurau tot ce-mi era mai drag: Plăcerea de iniţiativă şi de realizare a ei prin mine însumi, prin ideile şi energiile pe care pot să le dezvolt, prin acţiunile pe care le puteam întreprinde din capul meu, măcar în partea asta mai scurtă a vieţii să mă bucur de ceea ce fac eu şi nu de ceea ce obţin de la alţii vânzându-mi pe un salariu tot ce aveam mai personal, adică ideile şi iniţiativa pe care mi le probasem. Aşa eram construit şi, pesemne, pe acest motiv rezistam.  
 
Am căutat întotdeauna posturile în care produceam ceva, inovam, restructuram. În radio şi televiziune am produs mereu formate şi emisiuni noi, am înfiinţat posturi şi emiţătoare noi şi am organizat redacţii întregi. Organizând începuturile ei, la Editura „Eminescu” am inventat colecţii noi, vandabile, care aduceau fonduri pentru a publica poezie şi debuturi la care se pierde. În cinematografie dădeam soluţii tehnice prin care grăbeam producţia sau ieftineam costurile şi am modernizat structura înfiinţând casele de filme, la ”Contemporanul” am ridicat tirajul de la 5.000 la 40.000 de exemplare. Pentru asta, uneori mi se dădea o leafă mai mare, ajungând până la funcţii de adjunct dar, din ce produceam, mi-o justificam cu vârf şi-ndesat şi pe-a mea şi pe a şefilor mei cu origină sănătoasă şi drepturi politice integrale, care n-aveau nevoie să fie productivi, putându-şi exercita doar puterea de paznici ai regimului.  
 
Conştient de toate acestea, după 1989 nu am mai vrut să fiu lefegiu, nu m-a preocupat nici o funcţie aşa zis oficială, ci m-a atras iniţiativa particulară, cu şansa ei de a-mi rămâne pe merit ceea ce produceam. Am intrat în lumea universitară ca profesor asociat numai pentru a impune în ţară un curs de filosofie personalistă, sau la universităţi din străinătate cursuri despre personalismul românesc. Iar când a fost să candidez la Parlament, o făceam după o largă experienţă de iniţiative extinse şi către alţii, şi numai spre a impune altora modul personalist de a elabora legi personaliste cum se întămplă în marile democraţii care cinstesc persoana umană şi dreptul ei la afirmare continuă, restul constituind doar mijloace prin care se realizează aceasta. Dar şi atunci, am candidat independent, ca un investitor privat. Pentru că m-am împrumutat şi am cumpărat o tipografie care să fie a mea, care să tipărească acolo, în curtea mea, ceea ce eu scriam în camera de alături sau primeam de la colaboratorii cu care descoperisem afinităţi elective.  
 
Pentru mine, umilul care toată viaţa umblasem cu manuscrisele şi corecturile de tipar în mână de la o aprobare la alta, de la ştăbuleţ la ştăbuleţ, pe drumul greu şi întortocheat de a obţine toate acele avize critice care constituiau greaua permisiune de a tipări, faptul de a-mi ridica ochii de pe foaia prospăt scrisă şi a-l striga pe geam pe tipograf să vină s-o ia şi s-o bage direct în tipăritură în aşa fel încât, când voi avea-o gata pe a doua, asta să şi înceapă să se difuzeze, era supremul vis pe care mi-l vedeam realizat şi nu-mi mai trebuia nimic. Absolut nimic, decât, cel mult, şpriţul de seară cu care să-mi cinstesc echipa, atunci când o şi plătesc din proriu-mi buzunar, o văd şi satisfăcută de aceleaşi libertăţi de care mă bucur şi eu. Nu-mi mai trebuia nimic; libertatea de acţiune era marele entuziasm uman de care, în sfârşit, mă puteam bucura şi eu ştergând cu buretele anii critici care mă ţinuseră în stuaţia critică a cătuşelor criticii de partid, care nu mai avea cu libertăţile actului de critică artistică nimic comun în afara unor formule de exprimare sau de tipărire; în rest, îndeplinindu-şi misiunea bine declarată de „armă ideologică”.  
 
Am recapitulat, de fapt, această stare a beletristului român faţă de cei meniţi a da măsura estetică a performanţelor sale, pentru a reajunge la amănuntul că, publicându-se cu duiumul traduceri din limba rusă, am făcut cunoştinţă temeinică aprofundând literatura acesteia. Se publica în neştire, ca şi cum cineva avea interes să demonstreze că panrusismul era chiar mai important decât toate criteriile orânduirii comuniste; aşa că se ajunsese la situaţia paradoxală în care, condamnându-ne trecutul nostru, eram făcuţi să iubim trecutul lor, ca şi cum acela nu fusese la fel de feudal sau de burghez. Prin politica „internaţionalistă” privind trecutul, aprecierile istorice nu erau egale; eram obligaţi la atribute de dezicere faţă de istoria noastră şi la exerciţii de admiraţie pentru a lor. Se interzicea jumătate din opera lui Eminescu, toată opera lui Rebreanu, Blaga sau Ion Barbu, dar Lermontov şi Cehov şi Maiakovski apăreau în ediţii complete; se respingea atmosfera moşierească din romanele lui Duiliu Zamfirescu sau Ionel Teodoreanu, dar aceleaşi ediţii complete tipăreau un mare tiraj Turghenief; era acuzată de debusolare şi pesimism lirica noastră, dar Esenin circula cu totala sa neatenţie la realităţile sovietice; Tolstoi apărea masiv cu toată trena de studii despre el; până şi despre Dostoievski se recunoştea a fi un gigant, chiar dacă la început se publica mai cu ţârâita şi cu mari studii care să-i explice „limitele religioase”. În plus, istoria lor cu slujbe fanatice şi mari soboruri pravoslavnice era considerată tradiţie, în vreme ce despre biserica noastră în istoria neamului nu puteai scăpa o vorbă!... Elemente evidente de slugărnicie dusă până la absurd, cu tot ce era bun în limba ocupantului şi rău într-a noastră, dar compensate, cum spuneam, de obligarea generaţiei mele la a aprofunda o literatură. Care ne-a creat exerciţiul în această direcţie în aşa fel încât, mai târziu, când s-a dat drumul la literaturi europene şi americane, am năpădit cu pricepere asupra lor şi am ştiut cum să le aprofundăm. Fapt pentru care putem recunoaşte şi în acest caz că orice rău e spre bine!...  
 
Dar marele, enormul avantaj al acestei dictatoriale băgări pe gât, a fost că impunea o anumită stachetă literară: Această mare producţie industrială de traduceri a condus la o perfecţionare a genului şi la o ridicare a nivelului pretenţiilor estetice faţă de el. De unde, în biblioteca părinţilor mei din perioada interbelică, devorasem cu împătimire şi fără obiecţiuni traduceri proaste, cele de acum, furnizând şi venituri de subzistenţă unor scriitori adevăraţi, care se descurcau mai greu să-şi găsească propriile subiecte proletcultiste, întruneau toate cerinţele limbii literare privind o transpunere măiestrită, căpătând uneori chiar scântei de talent în sine. Din acele traduceri ale apariţiilor interbelice, prin care venisem prima dată în contact cu literatura străină, eu înţelesesem doar conţinutul unor viziuni scriitoriceşti geniale, care transced neîndemânării stilistice. Pentru că puţine dintre ele aveau şi o amprentă de limbă scriitoricească profesionistă, cel mult literatura franceză găsind la noi condeie de scriitori cu acurateţe lingvistică. Restul, mergea mai mult, ca şi astăzi, pe latura comerţului editorial, cu un George B. Rareş sau Jul. Giurgea care, poate că ştiau limba celor pe care-i traduceau, dar nu mânuiau nici pe departe subtitlităţile alei noastre. Ei bine, acea industrie a traducerilor, indiferent în ce sop fusese ea înfiinţată, a creat o şcoală şi un stil de lucru, poate costisitor, pentru că exista şi traducerea brută a unui cunoscător de limbă, şi stilizarea literară făcută de un condei consacrat care la rându-i cunoştea originalul, şi lectura de control a redactorului de carte care era el însuşi un cunoscător în literatura respectivă. Prin acest exerciţiu, stilul de muncă la traduceri a fost atât de bine pus la punct încât nu numai că la unele dintre ele simţeam parfumul cu care le înnobila Arghezi sau Cezar Petrescu, acestora revenindu-le (conform ierarhiei bine stabilite în socialism chiar şi în materie de ciubucăreală) marii autori; dar aveam exemplul talentului bogat şi mustos al prietenului meu Victor Tulbure, căruia i se dădeau doar ciurucuri de mici scriitori contemporani, iar el îi făcea mari fiindcă limba traducerii devenea mai expresivă decât originalul. Mi-a plăcut odată o asemenea poezie în traducerea lui Victor, că mi-a rămas în memorie ştiind-o pe dinafară. Iar când am fost la un chef cu nişte confraţi sovietici, le-am recitat-o spre supărarea lor care-l ştiau pe autor şi nu s-au sfiit să mă ia peste picior: „De unde l-aţi scos voi important pe ăsta?! – ne-au întrebat cu specifica generozitate colegială – La noi nu face două parale!”...  
 
Ăsta era exemplul marii literaturi pe care trebuia să-l urmăm: Se traducea tot; chiar şi prostiile lor, ca să facem şi noi prostii asemănătoare, numai şi numai ca să se impună şi la noi îndrumările perseverente pe care, în numele lui Stalin, le dădea Jdanov, stabilind norme precise de scriere, tipare optimiste şi triumfaliste din care să nu se iasă, personaje specifice cu trăsăturile de caracter trase la şapirograf şi, aşa cum am spus, chiar şi lucrările nechemaţilor şi netalentaţilor având un anume stil impus. Ei între ei puteau să-şi râdă unul de altul; noi însă n-aveam voie; ba îi mai şi traduceam conferindu-le ceva din talentul nostru. În poezie, acesta era lucru evident; aveam de multă vreme exemplu de mod cum se poate traduce cu totul diferit, încă înainte de război apărând două traduceri din Esenin, una a lui Zaharia Stancu, alta a lui George Lesnea, ambii admirându-l pe nonconformistul rus şi ambii declarându-şi admiraţia prin traduceri cât mai apropiate de simţirea lor poetică liberă şi diversificată. Ceea ce a condus la două culegeri poetice cu totul diferite: şi ca verb şi ca muzicalitate. Dar nici în proză lucrurile nu stăteau mai prejos. Luăm două exemple, a două romane penibile, care au făcut epocă, critica literară de serviciu sovietică tot pompând în ele merite exemplificatoare pentru genul de literatură dorit de tovarăşul Stalin, iar criticile satelite, din ţările satelite, continuând ecoul despre omul nou, dorit de comunism, pe care îl prefigurează literatura „prin sarcinile care îi revin”.  
 
[6]  
Da, asta se dorea să fim: un eşalon complex, care primeşte de la partid sarcini, cu îndeplinirea controlată prin eşalonul specializat al criticii. Sarcina principală era creionarea omului acestuia nou. Care, pe măsură ce se străduia mai mult, devenea absolut o fantoşă, descrisă cu atribute livreşti, şablonarde şi nefireşti în stilul unui reportaj triumfalist cu eroi ai muncii socialiste şi continuând genul de literatură inflamatorie scrisă de corespondenţi de front despre eroii din războaie, supraoameni care dau exemplu de forţă şi simţire cât poate duce înflăcărarea scribentului înarmat cu misiunea nobilă de a face apologia unui război. Ăştia o-ntorseseră şi făceau apologia luptei în timp de pace. Este vorba de doi dintre ultimii laureaţi ai premiilor Stalin: Simeon Babaevski şi Vasili Ajaev, unul mai nechemat decât altul şi unul mai publicat şi mai premiat decât altul, cuplul lor în timp marcând decrepitudinea totală a discursului îndârjit de îndoctrinare a cititorului tot mai prost şi tot mai dezinformat, prin aspiraţii tot mai proaste şi mai şablonarde; precum şi drumul pe care cohorta de lăudători din critica literară a vremii ar fi împins întreaga literatură dacă nu venea acel „Dezgheţ” marcat astfel tot prin literatură şi datorită literaturii: O scurtă perioadă poststalinistă în care şi-au tras ultimele răsuflări maeştrii sufocaţi ai vechii generaţii Simonov şi Ehremburg, de la titlul căruia s-a denumit epoca dezgheţului şi au putut apărea Voznesenski, Evtuşenko, Ahmadulina, Axionov, Bokov, cu o poezie mai bărbătească, Tendreakov ne mai lăudând nimic în „Hârtoapele”, tulburătorul accent asiatic al lui Cinghiz Aimatov, Siberia adevărată şi nu a marilor şantiere, inspirând grupul de la Baikal, un oarecare teatru duios ca al lui Arbuzov, postumele lui Bulgakov şi înfiorătoarea stare de gulag cu care Soljeniţin a spart graniţele eliberându-se el, dar şi îngheţându-le mai abitir pentru alţii prin neiertarea girată de chipul fără zâmbet al lui Brejnev, dar readucând valurile de frig siberian încă dinainte, de la condamnarea cazului Pasternak.  
 
A fost o perioadă scurtă, după care a continuat destinul lor, cu îndrumătorii lor şi critica lor de direcţie de care nu am cum să mă ocup eu, ci rămâne să vadă cititorul din cele ce se pot citi. De cei doi, însă, folosiţi şi la noi îndelungă vreme drept pildă de critica literară care urma celei a lui Vitner cu „Pasiunea lui Pavel Corceaghin” elogiind demagogia neartistică din „Aşa s-a călit oţelul”, pot spune că-i vedem drept un cuplu, fiindcă aşa ne erau daţi drept exemplu de succes literar, unul scriind romanul despre sentimentele combinelor, semănătorilor şi secerătorilor mecanice pe întinsurile stepei, iar altul romanul cu trăiri de buldozere, aparate de sudură la ger, macarale trasportatoare şi inginerii de montaj în industrializarea gheţurilor siberiene. Şi se mai constituiau în cuplu exemplar prin încasări cu care au dus-o bine până la adânci bătrâneţe, în urma tirajelor uriaşe pe care li le-a impus aceeaşi critică de direcţie, transformată-n indicaţii de CAER literar, către toate ţările satelite, pentru care se proiectau literaturi satelite. În rest, erau cu totul deosebiţi: Babaevski - un moşnegel rural, îngânfat de succesul prostesc pe care-l avusese, exact cum putea fi un provincial grobian dintr-o ţară ocupantă care, cu înalte distincţii pe sacoul de stofă rigidă, trainică, croită demodat, era plimbat drept exemplu prin cafenelele rafinate, cu scriitori subtili, ale unei ţări ocupate, cum era a noastră. Ajaev – un inginer cu mişcări largi de şef de şantier, care pune la punct mitocanii şi ţine un jurnal din care, la o eventualitate îşi poate scoate şi rapoartele tehnice, jurnal pe care-l iau ziariştii şi îl fac mai spectaculos din punctul de vedere al eroismului muncii, aşa cum fac azi paparazii din punctul de vedere al poziţiilor sexi. Amândoi băieţi buni, fiindcă ştiau să bea cu noi. Nu duceau la ureche, dar nici n-o ţineau în palavre de cafenea ci, pentru a fi principiali, presărau petrecerea cu toasturi; ba, chiar subliniau ritos perfidiile deprinse la învăţământul seral PCUS: „Cheful cu pălăvrăgeli înseamnă beţie; un chef civilizat (culturnâi) este când bei şi ţii discursuri şi cânţi cântece patriotice.” Cât beau ei, la gabaritul lor alcoolic şi cât beam noi, asta era o altă problemă. Ritualul respectat ca o yoga a beţivilor, dădea libertăţi nelimitate. În materie de literatură, însă, nu prea aveam ce discuta cu ei. Pe urmă am aflat: Cărţile le erau făcute în majoritate în redacţie. Se discutau în acel cocnclav al criticii de direcţie diferite ipostaze în care puteau apărea personajele alegându-se cele mai potrivite staturii lor de eroi, apoi schema acceptată se dădea autorului care adăsta asupra ei cât îl ţineau curelele, dar nici nu se chinuia prea mult cu amănuntele. Fiindcă, reajuns în redacţie, manuscrisul îşi relua circuitul pe la toţi cei care-şi dădeau cu presupusul, tăiau, adăugau sau corectau câte ceva, aşa că, până la urmă, forma acceptabilă tot o căpăta. Era cam ca la întrecerea nituitorilor de pe şantierele navale, despre care, la debutul meu eu am scris o nuvelă deosebit de romanţioasă şi de proletcultistă, împletind chiar şi o poveste de dragoste cu accente principiale: Era adevărat că, întrecându-i pe toţi, nituitorul erou depăşea norma cu patru sute la sută; dar, în spatele lui, nenormaţi, câţiva ucenici la două forje încingeau niturile până la incandescenţă, alţii le luau cu cleşti mari băgându-le-n găuri, încât el, eroul muncii care se vedea în prim plan, le turtea dintr-un singur ciocan... Celebrele lor romane care i-au făcut bogaţi pe tot restul vieţii sunt „Cavalerul stelei de aur” şi „Departe de Moscova”, pe care critica noastră de direcţie le cita când voia să ne dea exemple demne de urmat. Dar exemplul îl urma în primul rând ea, devenind tot mai după chipul şi asemănarea eşaloanelor de activişti dedicaţi spiritului critic din literatură şi artă pe care şi le construise Andrei Jdanov, ideologul infailibil căruia, după moartea prematură, ca a multor alţi colaboratori sufocaţi din dragoste, Stalin i-a făcut veşnică evocare dând şcolii superioare de partid numele său.  
 
Astfel, după marea săpuneală critică din rechizitoriul de formalism care s-a făcut revistelor „Zvezda” şi „Leningrad”, dar a zguduit toate revistele şi toată lumea literară, am avut ocazia să petrec cu un important critic sovietic, Lev Ozerov, redactor-sef la „Literaturnaia Gazeta” al cărei director era Constatin Simonov. Am impresia că Ozerov fusese trimis într-o călătorie la noi tocmai ca să se liştească după teribilele critici relatate de toată presa ideologică şi comentate până-n cele mai mărunte rubrici de teorie literară. Venise în liniştea Casei de creaţie de la Sinaia şi legumea cumpătat la votcă povestindu-ne prin ce furci caudine trecuse. Înţelegeam că fusese groaznic pentru el, şi de asta le-a fost milă confraţilor pe care-i mai avea în conducere, trimiţându-l aici să se liniştească prezentând filme sovietice împreună cu celebra Ladânina. Cunoscându-l, însă, bine din scris pe Simonov, eu am făcut impoliteţea şi l-am întrebat despre reacţiile aceluia faţă de actul de dictatură ideologică. „Nu-i pasă! – mi-a răspuns omul bându-şi necazul – Ce, pe ei îi trag la răspundere, sau pe noi?!... Noi, criticii, dragul meu, suntem cei care plătim ponoasele dacă se întâmplă ceva!... Noi suntem eşalonul ideologic. De la noi se cere să facem literatura cum vor şefii. Ni se atrage mereu atenţia că, în literatură, noi avem puterea adevărată şi că numai pe noi se contează cu adevărat. Ceilalţi, or fi ei băieţi talentaţi, dar, în fond, sunt nişte visători cu mofturi. Poţi pune bază pe ei? Nu. Noi suntem baza lucidă; noi suntem partidul în literatură; deci, normalnâi: Noi răspundem şi primul cap care cade e al nostru!”... Atunci am înţeles mai bine cele pe care le-am descris că începeau să se petreacă şi la noi. Exemplul măreţei uniuni sovietice triumfa. Nu conta că, între excepţionale opere de debut cum fuseseră „Pe Donul liniştit” sau „Înfrângere” , era o diferenţă ca de la cer la pământ cu „Ei au luptat pentru patrie” sau „Tânăra Gardă”, scrise de aceiaşi autori după ce fuseseră ţinuţi douăzeci de ani în saramura unei critici pe cât de agresive pe atât de autodescalificate.  
 
La fel şi în întreaga artă. Printre analizele dure care se făceau întru laminarea creaţiei artistice la dimensiunile şi cotele dorite de Stalin sau, măcar, bănuite de cei din jur că el le-ar fi dorit, a fost şi una aplicată tendinţelor moderne din artele plastice, din care a rezultat studiul unui estetician din Leningrad – Boris Kedrov, intitulat „Decadenţa artei burgheze”. Nu era un op critico-analitic cine ştie ce. Era mai mult o invectivă desfăşurată pe câteva zeci de pagini şi cărţulia, nu prea mare, tradusă imediat şi la noi şi pusă în vânzare în tiraje substanţiale, se epuiza rapid. Tot mai rapid, pe măsură ce se tipărea. Motivul: Textul „analitic” era însoţit spre ilustrare de reproducerile celor mai înjurate dintre operele avangardei europene, adică cele care puteau ilustra cel mai bine decadenţa. Şi, astfel, acolo, găseam pentru prima dată de la cărţile şi albumele epurate din biblioteci, reproduceri după toate lucrările fascinante de genul „Permanenţei memoriei” pe care mi-o amintesc fiindcă vedeam pentru prima dată teribila imaginaţie a transformării unor obiecte rigide în unduieli anatomice şi, mai ales, excelentissima tehnică picturală prin care se configura o exprimare artistică de originalitatea aceleia. Dar multe altele, toată pleiada de la Picasso la Salvador Dali, la filiformele lui Moore, la tehnicismul american şi mistica abstracţionismului rus practicată de cei care aleseseră libertatea occidentală.  
 
Prin faptul că eram obligaţi să ne aliniem cât mai repede oricărui demers ideologic venit în acea vreme de la Moscova, paradoxul succesului acestei cărţulii în România era teribil de grăitor, chiar dacă criticul autor sau criticii oficiali din spatele autorului se bucurau că înjurăturile lor pline de lecţii de realism socialist au succes. Pentru că realismul socialist nu era un succes al lucrărilor care se ciunteau şi se depreciau prin el; dar succes al exercitării forţate a unei critici de direcţie, era!  
 
[7]  
Se mai întâmplau şi din astea dar, cum am spus mai înainte, printr-o asemenea năvală de traduceri (al cărei stil, nu cantitate, s-a pierdut astăzi prin reinstaurarea comercialului care, simplificând cât poate sau urmărind doar vandabilitatea, poate cădea în subcultural), am ajuns la acele superbe opere de început ale unor scriitori sovietici declaraţi a fi la modă prin susţinerea de partid a altor opere. Prin asta puteam studia exact modul în care ei decăzuseră spre conformism, tocmai pentru că partidul, prin criticii de serviciu, le susţinea conformismul şi nu neapărat opera. Şi multă vreme nu-i înţelegeam, nu acceptam abandonul nici la Şolohov, nici la Leonov, nici la Fadeeev, nici la Fedin; îi catalogam în categoria micilor talente care izbucnesc odată iar apoi dezamăgesc. Până când mi-am dat seama că nu era vorba de aşa ceva, fiindcă nu se-ntâmpla cu unul sau cu altul. Ci cu o întreagă generaţie, dacă nu chiar două, într-o ţară mare, cu o limbă de mare circulaţie şi cu public devorator de literatură, deschis către sute şi chiar mii de scriitori.  
 
Asta era drama, pe care n-am putut-o înţelege ca lumea decât după ce, prin propria experienţă a generaţiei mele, pe propria-mi piele şi în propriul meu dezavantaj, mi-am dat seama cum arăta cu adevărat structura acţiunii de critică-control-supraveghere şi limitare estetică la factorul impus prin instrumentare ideologică sau chiar poliţieneaască. Cel care, preluat şi la noi, ne-a marcat definitiv relaţiile cu critica literară. Pentru că se desfăşura compromiţând total actul în sine al criticii literare şi artistice, aşa cum evoluase el de la Boileau, Sainte-Beuve, Hippolyte Taine, Brunettiere până, geograficeşte, la Cernâşevski şi Dobroliubov; de la De Sanctis la Benedetto Croce, la Brandes, la Bachelard, la Alberes, Robert Escarpit, Albert Beguin şi Barthes cu nouvelle critique, sau la noi, în perioada de înflorire a libertăţillor de creaţie, de la Maiorescu la Călinescu. Şi, compromiţând actul critic ce condusese cândva până la superba artă a literaturilor comparate şi a aparatelor critice cu care se puteau studia acestea, l-a făcut să decadă în servilism ideologic sau chiar poliţienesc. Iar, pe lângă o asemenea calamitate, compromiţând o literatură întreagă prin atacurile consecvente la care o supunea.  
 
Am înţeles pe pielea mea şi a cafenelei literare bucureştene care, oricât de spiritual-palavragie ar fi fost, se simţea din ce în ce mai atacată de acest joc. Dar am înţeles şi drama lor, a acelor suflete slave mult mai contorsionate, mai haotice şi mai incapabile de miticism, care au tăcut gemând doar pe dinăuntrul fiinţei lor sub o asemenea cizmă mult mai războinică la ei, mult mai distructivă cu înţelegerea omului de către om, cu mult mai multă Siberie-n suflet şi-n temeri. Atât de multă, încât nu s-au putut consola îndeajuns cu bogăţia Premiilor Stalin care li s-au dat şi, până la urmă, tot la pistolul de sinucigaş al lui Maiakovski au apelat, ca Fadeev; sau la autoizolarea în sila faţă de cele literare, ca Şolohov; ca să nu mai vorbim de Pasternak sau Bulgakov!  
 
Până atunci, din ce citisem, îi catalogam cum îmi venise mie la îndemână: Urmaşi ai diverselor mişcări avangardiste sau preavangardiste de la începutul secolului, care sperau că revoluţia din octombrie, pe care o numeau mare şi socialistă, va înţelege şi spiritul lor revoluţionar în materie de simbolism, cubism, erotism, exotism, imaginism, futurism, serapionism, akmeism, poputcikism, constructivism şi chiar realism, dar nu socialist, ci oktiabrism, cerând o revoluţie continuă cum nu mai convenea celor ajunşi la putere. Sau martori sensibili ai entuziasmelor şi atrocităţilor deveniţi redutabili cronicari ai haosului postrevoluţiei cu întregul război civil, dar amuţind când n-au mai găsit aceleaşi resurse în apăsarea cu care se instala birocraţia sovietică; sau alţii, dispuşi să mintă şi să tot caute în jegul spiritual al acesteia chipul omului nou; sau provincialii, regionaliştii demodat-pitoreşti, consolaţi cu înalte titluri ale republicilor în limbile cărora scriau; sau generaţia de după dezgheţ, care corespunde oarecum generaţiei mele...  
 
Dar acum nu-mi mai permiteam o asemenea catalogare superficială, punându-mi întrebarea dramatică despre ce s-o fi petrecut în sufletul fiecăruia, fie el entuziast sau proletcultist; rafinat în exerciţiile de început ale literaturii adevărate sau măcar cunoscător de literatură sperând să depăşească faza „de serviciu” căreia îi plătea tributul; sau tineri încrezători, cu aripile frânte de malaxorul acesta în care critica nou inventată omogeniza totul într-un cenuşiu penibil. Mă întrebam ce s-o fi petrecut în sufletele lor, dându-mi seama ce se petrecea în sufletele noastre. Şi deveneam mult mai circumspect citindu-le aşa zisele studii de critică literară care aveau cel mult efectul despre care am vorbit la cartea lui Boris Kedrov; fiindcă la o ţară atât de mare ţinută cât mai strâns într-o mănuşă de fier, diversitatea criticii literare se topea într-o formulă de ucaz pe puncte obligatorii, care nu făceau analiză literară ci trasau literaturii sarcini obligatorii.  
 
[8]  
Aşadar, nu mi-am mai permis să-i bănuiesc de pactizare sau asimilare într-o masă mai mare, omogenizată prin critica de partid, pe cei care, în primele două decenii ale secolului se consideraseră a face parte din „ismele” ce căutau modalităţile noi ale expresiei artistice. Feodor Sologub, Leonid Andreev, Bagriţki, Bezâmenski, Blok, Furmanov, Hlebnikov, chiar Maiakovski şi Kaverin se asociau în mintea mea cu întrebările sau regretele, sau răbufnirile, sau măcar nevoia de a medita la opera consecventă pe care şi-o realizaseră confraţii ideilor lor din tinereţe ajunşi în occidentul care nu le controla arta. Un Balmont sau un Bunin, plecaţi definitiv, ultimul ajuns la premiul Nobel; Gorki, preşedinte al întregului conclav de scriitori sovietici autoexilat în Sicilia până scapă de Lenin iar apoi, revenit, are Stalin nevoie să scape de el şi-l otrăveşte încet; Alexei Tolstoi, Ehremburg, Ţvetaeva, întorşi din emigraţie către intimitatea patriei, şi mulţi alţi artişti originali, fiecare cu drama sa originală, căpătau cu totul alte forme de înţelegere sau comparaţie, prin faptul că patria începea să însemne mai mult decât regimul statal, exact cum, mai târziu au confirmat Pasternak cerşindu-şi rămânerea şi Soljeniţin clamându-şi inadaptabilitatea la exil. Fedin, Şolohov, Leonov, Kuprin, Paustovski, Fadeev, cu toate aparenţele unor prezenţe editoriale consecvent triumfătoare, nu pot să nu pună întrebări demonstrând ezitări şi retrageri grave, prin care le tot descreşte opera.  
 
Chiar eşaloanele mari, ale celor care aveau vocaţie descriind eroisme războinice de înaltă împătimire în continuarea revoluţiei şi a războiului civil, ca şi în cel de al doilea război mondial, precum Vişnevski cu „Tragedia optimistă”,Vsevolod Ivanov cu „Trenul blindat”, Furmanov cu ”Ceapaev”, Isaac Babel cu „Armata de cavalerie”, Novikov-Priboi cu „ Ţushima”, Sergheev-Ţenski cu „Stada Sevastopol”, Korneiciuc cu „Sfârşitul escadrei” şi „Platon Crecet”, Kaverin cu „Doi căpitani”, Oleg Gonciar cu „Praga de aur”, Fadeev cu declinul de la bijuteria care e „Infrângere” ca metaforă a războiului civil şi foiletonistica tezistă din „Tânăra Gardă”, romanul partizanatului antifascist. Asemenea Vasili Grossman „Pentru o cauză dreaptă”, Margarita Aligher cu „Zoia”, A. Gaidar „Comandantul Timur”, V. Kataev „Pentru puterea Sovietelor” şi, cu operă stabilă, Constantin Simonov cronicar memorabil al aceluiaş război. Tot pe aici poeţi ca Antokolski, Tihonov, Isakovski, Surkov, Dolmatovski, cu versuri mobilizatoare sau duioase puse pe muzică. Margareta Şaghinian face legătura între această categorie de eroism armat şi celelale exagerări proletcultiste, cu triumfalismul şi măreţia construcţiei socialiste. Pentru că ea a scris şi despre revoluţia din octombrie şi o trilogie despre„Familia Ulianov” şi „Hidrocentrala”, ilegalistele cu nume româneşti de la „Cartea rusă”, care erau şi activiste la propagandă, dându-ne-o de la început drept exemplu de „scriitor al comenzii sociale” care urma cu: Feodor Gladkov „Cimentul”, Boris Pilniak „Volga se varsă-n Caspica”şi Boris Gorbatov ”Donbass”(tot hidrocentrale), V. Kocetov „Secretarul raional”, Alex. Serafimovici „Torentul de fier”, Iuri Libedinski „Naşterea unui erou”, N.Pogodin „Orologiul Kremlinului”, Bill-Beloţerkovski „Viaţa sovietică”, Galina Nikolaeva „Bătălie în marş”, Boris Polevoi „Noi, oamenii sovietici”, Vera Panova „Tovarăşi de drum”, cu isonul ţinut de poeţi ca Gribaciov „Primăvara în colhozul Pobeda”, Tvardovski ”Din zare-n Zare”, Vera Inber „Calea apelor”, Scipaciov „Cântec despre Moskova”.  
 
La toţi aceştia, adaug lista acelor „neizvestnîi”, a necunoscuţilor cu nume sonore puse pe tapetul premiilor şi a criticii de serviciu, fiindcă reprezentau bizarele culturi adunate în măreaţa uniune, spunându-ni-se că şi de la ei avem de învăţat, doar ajunseseră în raiul comunist înaintea noastră: Cazacul Muhtar Auezov, letonul Villis Latis, armeanul Derenic Demirgian, avarul Rasul Gamzatov, uzbecul Hamza Nijozi, azerul Mirza Ibrahimov, turcmenul Berdi Kerbabaev, belorusul Ianka Kupala , kabardinul Ali Şogenţukov, ucraineanul Pavlo Ticina, tadjicul MirzaTursun Zade, tătarul Musa Djalil şi, cu celebritate desăvârşită, „akânul” Djambul Djabaev.  
 
Dacă o mai punem aici pe Ahmatova care în 1912 are o lirică intimă, apoi oficial apare ca poeta păcii şi a glorificării patriei dar cine ştie ce nemulţumiri o fac să se refugieze în traduceri, dacă amintim intensitatea poetică şi încrederea avangardistă cu care s-a propulsat măestria lui Pasternak, până la modul cum şi-a devoalat drama în „Jivago”, dacă amintim că Bulgakov făcea parte dintre cei cărora le-am citat unele titluri mai sus scriind „Garda albă” şi nişte piese de teatru, pentru ca să se sacrifice în marea satisfacţie de a scrie „Maestrul şi Margareta” ca pe o carte sortită să nu şi-o vadă el trecută prin furcile confraţilor critici, atunci ajungem la hazul jalnic din marea enciclopedie sovietică (şi nu al lor, care era bun) în legătură cu Ilf şi Petrov: Întrucât litera „I” a apărut în anii '50, textele fiind redactate înainte de moartea lui Stalin, iar litera „P” în anii '60, la „Ilf şi Petrov” cuplul umoristic e expediat în câteva rânduri cu grave rezerve critice, la „Petrov şi Ilf”, însă, au parte de un articol ca lumea, consacrându-i drept „mari autori sovietici”.  
 
Deci, valabilă mai ales pentru tristeţea celorlalţi, e constatarea că norocul lor a fost să scrie în cuplu şi că au avut nume cu iniţiale diferite; solitarii nu s-au bucurat de o asemenea iertare!... Din acest motiv, cu toate că în ultima listă am selecţionat câte un tilu semnificativ pentru ce înseamnă decăderea literaturii prin dictatura actului critic de partid, subordonat nu atât ideologiei - care e mai relativă şi, poate, chiar mai permisivă, ci direct actului grosier propagandistic ce impune minciuna laudativă, glorificarea neruşinată şi triumfalismul nesimţit, manicheismul lipsit de nuanţe a condamnării sau sanctificării, în ultimă instanţă minciuna sinucigaşă pentru profesionistul căruia îi alungă cititorii – nu îndrăznesc nici să-mi pară rău că i-am citit şi i-am studiat pe aceşti autori şi nici să-i judec pentru ce-am citit; pentru că nu ştiu ce a fost în sufletul lor, cum s-au simţit: vânduţi, sau cumpăraţi, sau duşi de la spate de plutonul critic de execuţie.  
 
Ştiu numai un lucru: Că acesta a existat sub cea mai abjectă formă a unei dictaturi sufleteşti: A unor suflete murdare asupra unor suflete care ar fi putut ajunge creatoare de bucurii artistice, ca nişte copii buni şi recunoscători ai lumii acesteia spre care se simţeau atraşi să arunce petalele delicate ale propriei lor înfloriri. Şi cu care, băgaţi în malaxorul drăcesc al miciunii continue prin propagandă şi al propagandei continue prin miciuni, au vrut să facă din cuvântul tipărit al literaturii o masă cenuşie şi urât mirositoare, omogenizată cu cea prin care dictatura tipărea, cu toată convingerea că e bine să minţi şi că omul pe care îl conduci trebuie minţit, propriile ei cifre mincinos-triumfaliste despre producţie şi nivel de trai.  
 
Scriu asta şi pentru a mă face înţeles de unii nostalgici, atâta vreme cât, prin vârstă, mai am cititori în diverse categorii de oameni. Pentru că, oricât de rău ne-ar fi astăzi, măcar trebuie să ne dăm seama că îi putem înjura liber pe cei care ne mint. Şi să se gândească la faptul că, unuia ca mine, Dumnezeu mi-a dat zilele ca să o pot face. Dar cum rămâne cu toţi confraţii mei în care s-a zdrobit urma de talent pe care ar fi putut-o avea?... Cine răspunde pentru dispariţia lor dintr-o adevărată istorie a literaturii?!  
 
(sfârşit)  
 
Cormeliu LEU  
Bucureşti  
decembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - COMPLETARE TRISTĂ LA UN JURNAL DIN 1949 - CRITICA DE DIRECŢIE A LĂMURIRII ŞI DUMIRIRII (II) / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 746, Anul III, 15 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!