Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Marturii > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 745 din 14 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - COMPLETARE TRISTĂ LA UN JURNAL DIN 1949 - CRITICA DE DIRECŢIE A LĂMURIRII ŞI DUMIRIRII (I)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În memoria generaţiei de confraţi mai mari: cea a lui Mihu Dragomir, Dimitrie Stelaru, Neculai Tăutu, George Dan, Tudor Muşatescu, Geo Dumitrescu, Radu Boureanu, Ghiţă Dinu, Lucian Grigorescu, Ion Vlad, Spiru Chintilă, Petru Dumitriu, Gellu Naum, Laurenţiu Fulga, Saşa Pană, Radu Tudoran, Alexandru Balaci, Mati Aslan, Eugen Schileru, Nicolae Mărgeanu, Nicolae Crişan, Nicolae Jianu, Mircea Marc, de la care am apucat să învăţ ceva din lupta cu poncifele vremii.  
 
[1]  
Era o iarnă tristă şi-o atmosferă de teroare. Tata fusese radiat din baroul avocaţilor şi lăsat fară nici un venit fiindcă făcuse politică liberală, mama, din nici un alt motiv decât ca soţie a lui, nu mai era medicul spitalului ci bătea drumurile la nişte dispensare de pe Canal, unchiul meu episcopul fusese ucis în mod criminal, un alt unchi scos din rândurile armatei, iar câţiva dintre profesorii mei de la liceu arestaţi sau mutaţi pe la şcoli de cartier de unde fuseseră la noi avansaţi învăţătorii. Cei care luptaseră pentru putere mai mulţi ani, consolidându-şi-o în 1948, îi pedepseau pe adversari răsplătindu-şi susţinătorii cu funcţiile acelora, aşa cum pe planul literar către care eram atenţi noi, tinerii cu aspiraţii, poezia lui Arghezi fusese decretată „a putrefacţiei”, A. Toma era făcut academician şi poet naţional, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Gib Mihăescu, rafinamentele teatrale ale lui Camil Petrescu dispăreau complet, lăsând ca singur monument abilitatea politică a lui Sadoveanu, avangardiştii ca şi misticii şi naţionaliştii erau declaraţi indezirabili ca şi Bacovia, Blaga sau Ion Barbu, iar revistele literare căpătau titlurile entuziasmului proletcultist fiind încredinţate unora care îşi dovediseră angajamentul şi admiteau controlul direct de partid. Acest control era exercitat de activişti care învăţaseră să te îngheţe cu autoritatea tovărăşească împreună cu unii mai sfătoşi ce se pretindeau scriitori ai clasei muncitoare, care ne spuneau nouă poveşti din ilegalitate, iar apoi au început să le scrie spre a se ficţiona o activitate subversivă şi prosovietică ce nu existase decât prin agenţi provocatori trimişi direct, dar care, pe urmă, tot circulându-şi poveştile prin propagandă forţată, a fost preluată şi consfinţită în paginile de istorie propriu zisă, a cărei transformare începuse sub un nume dubios ce semna Mihail Roler. Acesta părea a fi, la un moment dat, cel mai important factor ideologic, fiindcă şi interpretarea istoriei era un important factor determinant de ideologie, având jaloanele clare ale materialismului istoric, iar istoricii dând interpretări convenabile şi pretându-se la falsificări au avut întotdeauna funcţii importante în cenzura şi îndrumarea de partid.  
 
Comandamentelor lui Roler, sau ale grupului de politruci din umbră pe care el îi reprezenta, i se supuneau cei impuşi specialişti pe categorii de istorie, respectiv, în istoria literaturii şi în modul cum epurau din biblioteci şi şcoli vechea literatură impunând câteva lucruşoare reuşite mai mult tematic decât artistic de către vechea generaţie atrasă şi tentată prin bani şi prin faptul că foiletonistica literară de partid scria despre asemenea „opere de tip nou” mai multe pagini laudative decât însumau ele în întregime. Iar noi, cei care debutam, eram mânaţi direct spre „izvoarele curate ale literaturii ruse şi sovietice” din care o editură apecializată: „Cartea Rusă”, publica mai mult de două traduceri pe zi, cât era marea producţie a celebrului „Doubleday international”. Diriguitoarele acestei edituri, basarabence care găzduiseră agenţi bolşevici, prin rolul de ţiitoare fiindu-le recunoscut statutul de ilegaliste, lucrau şi direct la CC, cum se-ntâmpla şi cu îndrumătorii revistelor. Erau cu toţii nişte aparatcici, decidenţi importanţi pentru domeniul creaţiei literare şi artistice, atâta vreme cât noi nu-i vedeam pe cei de mai sus, care dădeau „linia”, adică indicaţia adulată cu religiozitate. Erau nişte cvasi-intelectuali puşi drept control de partid asupra revistelor, editurii (că era doar una: Editura de Stat, devenită apoi EPL), catedrelor universitare, sidicatelor din artă sau uniunilor, ei fiind „legătura” de la care liderii obştilor aleşi dintre artişti care-şi dovediseră colaboraţionismul „luau linia” pe care trebuiau să o aplice, adică direcţiile pe care îţi puteai vedea lucrarea publicată şi se putea câştiga un ban.  
 
De aici au făcut asemănarea cu acel concept al „criticii de direcţie” aplicat în istoria literaturii şi a artelor pe cu totul alte criterii estetice; le-a plăcut formularea şi s-au autointitulat astfel întărindu-şi şi mai mult dictatura ideologică. Pentru că una era să te numeşti activist care se băga printre muncitori făcând-o pe populistul şi obligându-i să strige lozinci sub supraveghere şi alta să fii critic de direcţie ca marii boieri academicieni de pe vremuri. Aşa că şi-au luat în serios acest titlu, au început să-şi scrie îndrumările ideologice tot cu acelaşi limbaj de lemn, dar cu titlurile pompoase ale criticii de direcţie, făcând din ele articole de fond şi de orientare, analize de specialitate şi chiar cursuri. De multe ori ei le dictau altora, ceva mai citiţi, care le rescriau mai corect şi astfel numărul „criticilor” se înmulţea necontenit devenind la fel de mulţi ca şi creatorii propriu-zişi, fiindcă articole de îndrumare, repetând mereu aceleaşi lozinci, se scriau mai uşor decât beletristica, fie ea şi schematică. Astfel, numărul de autori de articole şi articolaşe înmulţindu-se, se mărea şi obştea breslelor. Pentru ca şi ei, autorii acestora, se osmozau între timp cu obştea respectivă, deveneau membri ai ei, directori de publicaţii, şefi de catedre, editori, respectivele instituţii ne mai fiind doar îndrumate de partid, ci erau şi confiscate din exterior, şi cu instructorii de partid intraţi în interior. De unde, aceştia puteau fi aleşi în funcţii de conducere; iar, cu ei în frunte, asociaţiile profesionale deveneau direct eşaloane ale producţiei propagandei de partid în domeniu. Masei de creatori i se transmitea astfel, direct, comanda socială, iar activiştii de partid luând frâiele criticii, exercitau controlul de la faţa locului. Mult aşteptatul foileton al cronicii de specialitate care făcea în câteva reviste săptămânale evaluarea creaţiei era, de fapt, analiza de partid exercitată în virtutea acestui control; iar selecţia studenţillor pe care aparatcicii ajunşi şefi de catedre şi-o făceau pe criteriile lor, ajutându-i tot pe aceste criterii să debuteze sau să avanseze la studii în URSS, asigura dezvoltarea şi perpetuarea sistemului.  
 
Din acest motiv, generaţia mea s-a format cu totală neîncredere, dacă nu chiar şi cu teamă în privinţa criticii literare, acest sentiment dăinuind până când mişcarea browniană mai presus de principii a creat, atât de bine înfipte în realităţile societăţii socialiste, găşti de interese meschine şi sforării tovărăşeşti, de vreme ce „organele” vegheau şi mari lovituri mafiote tot nu se puteau da. Atunci, cei care au început a se înhăita în găşti, s-au aplecat şi au devenit mai îngăduitori cu cei din „aparatul critic” care le făceau interesele, cu mai mult sau mai puţină voie de la partid, adică de la tovarăşii care deveniseră între timp critici de direcţie intrând în interiorul obştilor noastre. Şi, astfel, când s-a înfiinţat Uniunea Scriitorilor, cu Sadoveanu, formal, preşedinte, unul dintre cei trei secretari a fost ales Novikov, rus din Cetatea Albă sau Odessa, arestat ca student matematician la Iaşi, trecut prin Doftana şi ajuns activist, translator la CC a înaltelor convorbiri în limba rusă pe care o ştia mai bine decât româna poticnită în care scria. Dar, în condiţiile în care fostul social-democrat Ion Pas era pus ministru doar de formă, fiind unul dintre cei docili care acceptaseră absorbţia la comunişti, Novicov mai gira şi funcţia de secretar general la Ministerul Artelor, condus de fapt de secretarul general Nicolae Moraru care, tot aşa, vorbea româna cu accentul din copilăria mahalalei alogene din Tighina; şi, tot Novikov, mai făcea rotiri la conducerea oficiosului „Flacăra” al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori, Ziarişti cu Ion Vitner, dentist bucureştean trecut pe la avangardiştii cărora le făcea plombe şi extracţii şi ajuns activist prin „Ajutorul roşu”. E vorba de acelaşi Vitner care a preluat la litere catedra de unde era înlăturat George Călinescu, drept bună lecţie pe care o primea fiindcă le cântase în strună ajungând deputat de partid satelit mic-burghez în primele Adunări Naţionale, la alegerile cărora, urnele s-au cărat cu tancuri sovietice.  
 
[2]  
În contextul respectiv, cum orice studiu aprofundat este bine venit neofiţilor, am avut norocul să studiem temeinic acel capitol de Istorie a Literaturii Universale deloc de neglijat, care este Literatura Rusă; şi chiar să citim de la generaţia mai nouă de monştri sacri ai Premiilor Stalin, primele cărţi; nu cele conformiste, pentru care fuseseră laureaţi, ci acelea simple, chinuite, mai puţin puse în circulaţie, cu care se afirmaseră la tinereţe, atunci când îşi trăgeau seva din acea adevărată literatură mai veche sau din îndrăznelile moderniste ale secolului care începuse cu aripi spre inovaţie, nonconformism, avangardism, suprarealism şi libertinaj de expresie câtă vreme ideile revoluţionare mai palpitau sincer sub apăsarea dictaturii care-l făcea pe Maiacovski să se sinucidă strigând „nu trageţi, tovarăşi!”...  
 
În ceea ce priveşte, însă, reflectarea actualităţii entuziasmului muncitoresc al creaţiei, îi vedeam cum se încântă, manifestându-şi fericirea declarativă în faţa criticilor-dirigenţi, pe cei mai vocali din generaţiile dinaintea noastră, precum Mihail Cruceanu care lua notiţe la învăţământul de partid despre ce făcuse el personal în conducerea primului Comitet Central comunist, Zaharia Stancu dispus sinucigaş să-şi renege întreaga operă de până atunci numai pentru a fi susţinut de partid, Barbu Lăzăreanu, Dumitru Corbea, G. Talaz, Ştefan Tita, Artur Maria Arsene, Alexandru Jar, Gaal Gabor, prinţul Scarlat Callimachi şi neamţul Anton Breintenhoffer fructificând serviciile făcute mişcărilor de stânga, iar Demostene Botez, N. Dunăreanu, Mihail Sevastos, Otilia Cazimir şi cei din familie, cele făcute personal lui Sadoveanu; apoi, deosebit de activi Marcel Breslaşu, Cicerone Teodorescu, Geo Bogza, Maria Banuş, Aurel Baranga, Eusebiu Camilar, Camil Baltazar, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Nina Cassian, Petru Vintilă, Veronica Porumbacu, Ben. Corlaciu, Ieronim Şerbu, Sanda Movilă, Lucia Demetrius, Tiberiu Vornic etc, dintre care am cunoscut mai bine un Radu Boureanu derutat ca o pasăre ce nu ştie de ce trilul ei e considerat formalist, un Geo Dumitrescu făcând concesii în publicistică, dar preferând să se sinucidă ca poet decât să pună vreun accent conformist asupra versului, un Petru Dumitriu care practica concesiile cu o boierie prin care sfida şi această critică despre care vorbim, îşi cerea şi privilegiile, un Virgil Teodorescu ce transforma suprarealist absurdul în elogii sau elogiile în absurd, Saşa Pană şi Constantin Nisipeanu care mimau transformarea în critică socială a frumuseţilor pe care generaţia lor le atinsese prin dicteu automat, Mihu Dragomir sperând să se salveze prin rafinamentul culturii, A.E. Baconski, tot înclinând spre anumite rafinamente dar compensându-le de-a dreptul cu gogomănii poetice şi, bine înţeles, malefic animat de teribilul instinct al parvenirii prin tranşee absconse şi canale subterane, Mihai Beniuc cu şireata mândrie rurală că e superior tuturor fiindcă ştie „şapte limbi şi ruseşte”.  
 
Aceştia, plus exemplul de mai înainte al lui Sadoveanu şi Cezar Petrescu, precum şi al unora mai proşti, care se arătau dispuşi la linguşeli, dar nu ştiau s-o facă la nivelul maeştrilor, plus ridicolul demodat cu care ieşea din când în când la rampă setos de aplauze Victor Eftimiu, plus o întreagă maculatură a „dumiritismului” în care ţăranii lămuriţi de activişti se dumireau, sau a „ciocănarismului” în care muncitorii împinşi de activişti făceau tot ce nu făcuse burghezia, sau a eroismului dintr-o ilegalitate inexistentă, asupra eroilor cărora se lăsa apoi tăcerea, dovedindu-se agenţi provocatori - broşuri cu nuvelete sau evocări scrise de George Demetru-Pan, Şerban Nedelcu, Petre Iosif, Savin Bratu, Ion Istrati, Maria Rovan, Stefan Mihăileanu, Aurel Mihale, Ştefan Gheorghiu, erau principalul exemplu de prostituare pentru noi fiindcă, adolescenţi împătimiţi fiind, le citiserăm celor mai importanţi opera sau debuturile. Ei apucaseră să publice volume mai ca lumea, chiar şi cei mai tineri definindu-şi cât de cât personalitatea în anii războiului sau, cât mai fuseseră lupte democratice, după. Iar acum făceau târgul poetului famelic cu ciolanul care se reîmpărţea prin naţionalizare, blindându-şi cu lozinci şi mici găselniţe poetice care să placă politrucilor diriguitori, câte un pasaj de literatură autentică prin care, deseori riscau să fie scărmănaţi şi trimişi la reabilitante munci de jos. Îmi amintesc în acest sens de nişte şedinţe lungi, întunecate, în care se exorcizau asemenea pasaje cu autor cu tot, după care, opera bine pieptănată apărând, omul era reabilitat obţinând vreun premiu de stat clasa a treia. Clasa întâia şi a doua era rezervată „coniferilor”, cum am mai povestit că le spunea Chişinevski bătrânilor corifei ai literaturii noastre pentru care, pactul cu diavolul însemna pactul chiar cu el; ca şi scriitorilor consacraţi din generaţia matură. Consacraţi şi prin operă literară şi prin colaboraţionismul dus pe faţă, fără ruşinea de a omagia, a linguşi, a-şi stâlci opera cu prostioare propagandistice şi a se bate cu pumnul în piept. Am demonstrat cândva aceasta numai prin publicarea titlurilor la modă atunci, de la critic-dramaticele „Războiul lui Ion Săracu” şi „Mitrea Cocor” care se duseseră forţat să elibereze Basarabia, la romantic –demagogicele- ameninţătoarele „Oţel şi pâine”, „La cea mai înaltă tensiune”,„Oameni şi cărbuni”, „Goarnele inimii”, „Tie-ţi vorbesc Americă”, etc, etc... la imnicele „Lumina vine de la răsărit”, „Lui Stalin, Stalin, slavă-i cântăm”, „An viu nouă sute şaptesprezece”, etc, etc, etc...  
 
Dar noi, care atunci deschideam ochii în literatură, nu aveam nici o şansă dacă nu eram bine blindaţi cu lozincile vremii, dacă nu făceam declaraţii de ataşament faţă de partidul clasei muncitoare şi, mai ales, faţă de măreaţa uniune sovietică. Noii critici apăruţi ne urmăreau cu atenţie şi în ce publicam şi în ce dădeam la publicat, fiind sau de-a dreptul nişte politruci, fie conştienţi ei înşişi de faptul că nu pupă să publice ceva dacă nu analizează literatura conform „liniei partidului”. Şi, cum linia partidului era îngustă, ne subţiam şi noi ca să facem faţă acestei îngustimi, poate chiar fără să ne dăm seama că o asemenea critică de direcţie ne omogeniza ca-ntr-un malaxor făcând din personalităţile literare în devenire o masă literară ca o personalitate unică înălţând imnuri sau, cel mult, ascunzându-se într-un realism critic şablonard până la a nu mai recunoaşte nimic bun în toată omenirea de până la Lenin, ba chiar şi la acela cu rezerva de a nu fi lăudat mai mult decât geniul succesorului său.  
 
Critica de direcţie a acelor vechi cărturari împătimiţi estetic de preferinţele pentru ceea ce se chemaseră cândva curentele literare spre care îi îndemnau pe scriitori, devenea o critică de două direcţii: fie cea îngustă, a publicării unor poncife care mulţumeau la partid (sau, măcar, nu nemulţumeau), fie a cenzurii pe care ţi-o impunea tot criticul, abilitat prin funcţii editoriale. Mai târziu, când aparatul de represiune s-a perfecţionat cu servicii specializate de urmărire a ceea ce, în general, se cheamă opinia publică, incluzând printre factorii ei de cinste cuvântul tipărit, s-a ajuns chiar la o critică de trei direcţii, a treia ducând spre drumul înfundat al secretelor securităţii pe care oameni specializaţi în critica literară o informau cu analize periodice a ceea ce se mai practică în fitilele esopice de pe faţă, sau în unele încercări de underground literar. Şi astfel, la fel cum, sub ochii unor specialişti se făceau către conducerea de partid raportările periodice ale supravegherii producţiei şi mediului tehnico-muncitoresc, birocraticele raportări analitice a diverselor fenomene culturale sau din viaţa intelectuală, căpătau girul unei informări avizate din punctul de vedere al criticii de specialitate.  
 
[3]  
Aşa s-a preluat din literatura burgheză termenul de „critică de direcţie” dându-i-se conţinutul dorit de serviciile prop-agit şi nu numai, unde respectivii se aflau în funcţii sau, după caz, deveneau colaboratori. Iar cea mai mare parte a generaţiei mele literare a fost contaminată nu numai de totală neîncredere într-un asemenea aparat al criticii şi cronicăriei ci, chiar şi de precauţii temătoare. Care, uneori, s-au confirmat foarte târziu; adică abia când au ieşit la iveală din arhivele securităţii dosarele unor confraţi de ai noştri din lumea criticii literare.  
 
Sigur, întrucât în toate domeniile au existat asemenea cazuri, lucrurile nu miră. Dar nici nu putem spune că demonetizarea pe care o constatăm astăzi în privinţa genului literar respectiv nu are şi asemenea cauze, de vreme ce, dacă luăm toţi autoraşii de recenzioare care ne deveneau colegi, ajungem la concluzia că, pentru eficienţa controlului „critic” asupra actului de creaţie, partidul sau organele sale represive ar fi vrut chiar să ne ducem viaţa „obştească” în colhozurile din Uniuni (a se citi „viaţa supravegheată”) în proporţie de unu la unu.  
 
În anii aceia când dădeam piept cu viaţa literară bucureşteană, pe vârfurile vizibile ale aisbergului erau cei pomeniţi mai sus: Moraru, Novicov, Vitner, Şelmaru, Breazu, plus o liotă mai măruntă, care reuşiseră să-i lase-n planul doi pe nişte poeţi şi prozatori care se afirmaseră de stânga, precum N.D.Cocea, Victor Eftimiu, M.R. Paraschivescu, Cicerone, Jebeleanu, Stancu, Camilar, Bogza, Deşliu, Baranga, Maria Banuş, Saşa Pană, Virgil Teodorescu etc. Să devină preferaţi ei şi împinşi pe posturi cheie deoarece aceştialalţi, cărora talentul le dădea personalitate, erau mai greu de ţinut în mână. Aşa că aceşti activişti au devenit şi lideri decidenţi în obştile noastre având de obicei putere mai mare decât nişte scriitori consacraţi şi ca operă şi ca poziţie politică. De aici, nu a mai fost nevoie decât de un pas ca să dorească să şi scrie. La început au devenit coautori, adică scriitorii adevăraţi, cărora ei le tot făceau observaţii politice pe text, disperaţi să-şi tot refacă literatura, îi luau pe ei coautori ca sa-şi vadă opera apărută (adică, exasperat de observaţii şi indicaţii politice, maestrul respectiv ceda ca la tocmeală: „taie tu, adaugă tu, dracului, ce modificări vrei şi facem jumate-jumate!”). Aşa a apărut „Nepoţii gornistului”de Cezar Petrescu şi Mihai Novicov, „Pentru fericirea poporului” de Aurel Baranga şi Nicolae Moraru, numai Camil Petrescu rezistând pe când încercau să-i lamineze şi forjeze textul la „Bălcescu” politizându-i-l mai mult decât făcuse el, fapt pentru care, într-o mare consfătuire a fost demascat pentru greutăţile pe care le face îndrumării de partid. Aceea a fost, însă, o primă etapă, după care mulţi din eşalonul pomenit au început să se vrea autori totali publicându-şi propriile lor cărţi. Nărav care s-a perpetuat la activişti, continuând cât a ţinut regimul: Vedeai cum apărea câte unul la partid care părea mai descuiat, dădea indicaţii mai uşor fezabile, îşi crea, poate, chiar şi cercul lui de acoliţi, iar, deodată, te trezeai cu el autor, venind cu o carte de te durea capul, pe care ţi-o dădea să i-o şi publici, să i-o şi lauzi!  
 
Atunci au început şi verificările de partid în care-şi plăteau poliţe mai vechi chiar ei între ei, activiştii. Nu ne dădeam noi seama de anvergura lucrăturilor pe dinăuntru, nici nu eram în poziţia de a tânji după funcţii de vreme ce de-abia debutaserăm, aşa că stăteam pe tuşă şi priveam cutremurele ale căror valuri (te ridică, te coboară) nu ajungeau la noi ci, cel mult la generaţia dinaintea noastră: Geo Dumitrescu, Petru Dumitriu, Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Vladimir Colin, Nina Cassian, Mihu Dragomir, Neculai Tăutu, A.E. Baconski, Alexandru Balaci, Horia Liman, Vlaicu-Bârna, Mihnea Gheorghiu, Dan Deşliu, Victor Tulbure, Mihai Cosma, Lucian Valea sau cenacliştii sindicalişti Cristian Sîrbu, Gheorghiu-Pogoneşti, I.G. Boldici, Haralamb Zincă, Nicolae Nasta, Mihai Gavril, Francisc Munteanu, Liviu Bratoloveanu, ori studenţii Cezar Drăgoi, Letiţia Papu, Paul Cornea, Vicu Mândra, Gica Iuteş, Ion Barna, Marcel Gafton, Theodor Mănescu, dubioşi, plagiatori şi escroci ca Jean-Paltin Jipa, Octav Măgureanu, A. Jurea, Smeureanu, Roda, Ion Nicola, fiind clătinaţii dintre care se alegeau unii perdanţi şi unii câştigători; unii cu interdicţii, alţii cu funcţii. Semnături devenind consacrate precum Streinu, Cioculescu, Adrian Maniu, Dan Botta, Virgil Gheorghiu, Radu Tudoran, Neagu Rădulescu, Ion Marin Iovescu, Vasile Voiculescu, D. Ciurezu, Iulian Vesper, Mircea Streinu, Constant Tonegaru, Pavel Chihaia, Ion Frunzetti, Tudor Şoimaru, Ion Luca, Mihail Drumeş, Octav Dessila intraseră într-un total con de umbră, dacă nu mai rău.  
 
Gândiriştii şi naţionaliştii erau în închisoare; cei rămaşi în străinătate erau condamnaţi în contumacie; Agârbiceanu, Gala Galaction, Emil Isac, Mihail Sorbul, Al. Cazaban rămâneau ca semnături necesare de articole, dar cu opera literară sub obrocul care acoperea la modul grav, de interzicere şi cenzură, valorile interbelice şi o parte din cele clasice, în vreme ce avansau producţiile lui Stancu, Breslaşu, Beniuc, Bănuţă, Davidoglu, Ion Pas, Petre Iosif, A.G. Vaida, Carol Ardeleanu, Zoltan Franyo, Margul-Sperber, Mihail Şerban, Victor Torynopol, Nagy Istvan, George Lesnea, Istvan Astaloş, Dumitru Ignea, George Sidorovici, Alexandru Jebeleanu, Eugen Frunză, Ioanichie Olteanu, prin pile la tovarăşi mai mari, dintre cei care câştigau teren prin izolarea Anei Pauker. Atunci li s-au găsit unora în dosar „pete albe”, care nu erau a bine cum ar sugera culoarea, fiindcă însemnau perioade incerte în activitate, ca o hartă necunoscută care dă motiv de dubii şi suspiciune şi am văzut pe o perioadă de câţiva ani salturi mortale de genul intrării într-o retragere totală a lui Vitner catre practica universitară unde, cu toate că a continuat să publice unele studii, a rămas cantonat doar la capitolul de apreciere critică a proletcultismului; de genul fugii lui Novikov să-şi dea doctoratul în literatură la Iaşi, a căderii de pisică a lui Moraru, păstrând în gheare direcţia „Vieţii româneşti” ca o muncă de jos pe care o primea fiind suspendat din partid pentru o verificare mai profundă dar, de fapt, consemnându-şi prin asta calitatea de critic de direcţie cu care se flata, harul fiindu-i doar la direcţie, nu şi la actul critic. Ca şi Novikov care, după doctorat şi-a zis că e istoric, nu critic literar. Tot aşa cum, în cazul său fericit de scriitor adevărat, nu făcătură de recenzenţi ca ceilalţi, Zaharia Stancu, suspendat, a făcut jocul de a pleca de la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, dar s-a păstrat la Teatrul Naţional director, ne făcând parte din organizaţia de acolo şi, până să se observe lucrul acesta, a reuşit toate temenelele ca să ajungă să fie iertat. În acest context tulbure, lucrurile trebuind să se birocratizeze, a rămas la CC cu problemele literare, mai mărunt şi, precaut, conştient de funcţia sa nedecizională, Paul Georgescu, recenzent şi el, dar dintr-o generaţie mai citită şi cu facultatea aproape făcută, fapt pentru care în scurt timp a devenit şi preparator, lector, etc. Îl cunoşteam oarecum, tatăl său fiind medic provincial la Ţăndărei, cum era mama la Medgidia, iar un unchi al său avocat din Hârşova făcând politică împreună cu tata. Actul lui critic începuse a teroriza la un moment dat, având şi girul micii funcţii de partid prin care era pus tocmai ca să-i informeze pe „tovarăşi” de ce se petrecea în literatură. Trebuia cultivat, fiindcă orice rând al lui tipărit despre tine putea deveni şi text de raport informativ în urma căruia, nu era de joacă: mai scriai sau nu mai scriai, aparatul lui critic căpătând antene prin J. Popper, Fl. Tornea, Barbu-Câmpina şi Valentin Silvestru la „Flacăra”, Horia Bratu, Silvian Iosifescu, Vera Călin, Emil Suter la „Viaţa Românească”, Ov.S. Crohmălniceanu, Simion Alterescu, N. Tertulian, F.I.Bociort şi Eugen Luca la „Contemporanul”, Traian Şelmaru, Sergiu Fărcăşan, Ileana Vrancea şi Victor Bârlădeanu la „Scânteia”, N. Bălănescu, Andrei Strihan, Vicu Mândra şi Savin Bratu la „Scânteia tineretului”, H. Deleanu şi D. Hâncu la „Veac nou”, Andrei Băleanu la „Tânărul leninist”, Mihai Gafiţa la ce mai rămăsese din „Universul”, N. Barbu şi Iancu Aronescu la „Iasul literar”, ziarişti ideologici, adică politruci direcţi la „Munca”, „România liberă”, „Lupta de clasă”. Până la urmă, s-a speriat şi el de întorsătura pe care o luau lucrurile şi, dovedindu-se scârbit de un asemenea act critic, şi-a descoperit preocupări de prozator şi s-a dedicat ficţiunii, ne mai voind să audă de genul infamant pe care-l practicase învăţându-i şi pe alţii un asemenea cinism. Pentru că, şchiopătând cu defect la un picior, el reedita pe coridoarele redacţiilor unde publica şi ale Comitetului Central unde purta informaţiile şi prelua deciziile în ceea ce ne privea, imaginea poliţismului de curte din istoriile franţuzeşti; ceva între intrigile lui Talleyrand şi măsurile represive ale lui Fouche.  
 
[4]  
Aşa se configura structura de dictatură marxist-stalinistă asupra conştiinţelor artistice în primele sale forme birocratice: Cu critici de specialitate ca funcţionari nu prea înalţi, dar destul de stăpâni pe domeniul pe care li se delegau funcţiile celor mai mari şi mai nepricepuţi, spre a fi nişte mici dictatori care te puteau şi înălţa şi coborî, poliţia de palat bolşevic veghind la puritatea ideologică a literaturii ori altor arte. Pentru că, veghetori ideologici erau mai mulţi şi, apoi, au devenit tot mai mulţi, exercitând asupra noastră actul critic din diverse direcţii. Erau cei din conducerile şi secţiile de specialitate ale marilor cotidiane care, deseori nici măcar nu semnau cu numele lor, ci exista un pseudonim (La „Scânteia” într-o vreme: M.Costea) care nu ierta niciodată, exercitând tăieri în carne vie prin texte la care contribuiau mai mulţi politruci şi critici literari care, astfel, controlându-ne pe noi, se controlau şi unul pe altul şi nici nu se compromiteau afişând sub semnătură personală tăioase şi schematice concluzii ideologice.  
 
Tot aşa, din critici (mai mult sau mai puţin) literari, universitari pe puncte de pe la catedre, dar şi reprezentanţi ai oamenilor muncii, adică veleitari cenaclişti de pe la sindicate, se făceau, sub conducerea unui politruc cu funcţie (şef sau adjunct de şef de secţie la CC) „brigăzi de partid” care analizau rezultatele editoriale, ale unor reviste sau ale unor sectoare, venind cu „măsuri” – adică sancţiuni, schimbări din funcţie, trimiteri la munca de jos sau la cursuri de ideologizare. Concomitent, aparatele editurilor sau revistelor aveau tot mai mulţi redactori-îndrumători, tânjitori şi ei după o leafă şi bine ţinuţi în frâu prin asta, adică atrăgându-li-se mereu atenţia că ei sunt răspunzători şi-şi periclitează leafa dacă apar nemulţumiri „mai sus”. Deoarece, cu toate că existau tot felul de eşaloane de avizare şi control: responsabilul de număr sau şeful de secţie, capul limpede, conducerea redacţională numită cu caracter strict politic, apoi diverse instituţii exterioare pe la care treceau manuscrisele sau corecturile de pagină: Referatul extern, făcut de câte un critic aflat pe o listă aprobată sau, pentru reviste, lectura serviciului specializat sub conducerea unui secretar al Uniunii Scriitorilor, lectura aceloraşi pagini de către un instructor al CC, de obicei tot critic dar, cum am spus, cu funcţie plătită-n aparat şi, pentru problemele mai complicate, de la câte un şef de sector până la cabinetul scretarului CC cu problemele respective. Pentru ca abia apoi să meargă şi la cenzura oficială, din aparatul de stat, care punea stampila bunului de tipar. Dar nici după ce lucrarea apărea în volum sau în pagină de ziar, controalele nu se terminau pentru că, tot unor critici şi ideologi de încredere aflaţi pe listele aprobate, li se dădea să facă „referate post apariţie” în urma cărora, nu rareori, tirajul era retras, confiscat sau chiar dat la topit, iar măsurile reparatorii îi priveau pe cei găsiţi vinovaţi dintre aceste multe aprobări ce însoţeau lucrarea literară până la lectura cititorului.  
 
Nume mari de universitari, poate chiar academicieni, şefi de institute de cercetare sau de comisii decizionale, plasaţi într-un mediu obscur al înălţimilor de funcţii ideologice, aşa cum fuseseră, Roler, Novikov şi Moraru mai înainte, circulau ca o teamă că, dacă te purică acela nu se putea să nu-ţi găsească vreo hibă ideologică, Nume care astăzi nu mai spun nimic, precum Marcel Breazu, Nicolae Bellu, Ştefan Voicu, Ionescu-Gulian, Ion Popescu-Puţuri, Ilie Murgulescu, şeful cenzurii, un fel de Sorin Toma care semna Ardeleanu, Ofelia Manole, M. Bălănescu, Valter Roman, nevestele Elisabeta (Vasile) Luca, Melita (Gheorghe) Apostol, Liuba (Iosif) Chişinevski, acesta însuşi şi urmaşii lui: Miron Constantinescu, Leonte Răutu, apoi şefii şi adjuncţii de la „Scânteia”, „România liberă”, Radioteleviziune, „Ştefan Gheorghiu”, flancaţi de lectorii şi redactorii specializaţi ai secţiilor lor de critică (deci tot un fel de critici) condimentau acest malaxor cu priceperea şi „îndrumările” lor. Cu timpul, dezvoltându-se publicaţiile din provincie, au început şi unele comitete judeţene să aibă asemenea „comisii de specialitate”, cu câte un aparatcic promovat dintre critici sau esteticieni de partid, ( mai rafinat, ca Ghişe la Cluj, mai conformişti precum cei veniţi la Iaşi cu studii Moscovite sau grafomani direct invidioşi şi puşi pe carieră literară, cum s-au perindat câţiva pe la Comitetul municipal Bucureşti, luând exemplul celor cu funcţii importante în C.C. care ne îndrumau arătându-se la început grijulii cu noi, apoi începeau să-şi impună propriile lor cărţi cu literatură, de obicei modestă şi veleitară, dar mult lăudată de critica slugarnică). Iar securitatea şi-a precizat şi ea mai bine controlul fie specializându-şi ofiţerii, fie dând grade unor specialişti bine verificaţi, fie iertându-i de hibele proprii pe unii care făceau asemenea servicii dezinteresate sau chiar remunerate.  
 
Ceea ce s-a făcut public din dosarul lui Mircea Iorgulescu demonstrează cum se împletea analiza critică cu supravegherea poliţienească; şi cum, din cel menit ca, prin analiza-i rafinată, să facă exerciţii de admiraţie pe marginea operei tale, criticul devine jandarmul care te supraveghează, sau turnătorul care te spionează iar, când e cazul de execuţie, a fost învăţat să fie şi călău. Dar prin asta intrăm într-o altă epocă, mai recentă şi mai diversificată, despre care am mai scris în „Exerciţiul politic de la Uniunea Scriitorilor” şi pe care o voi comenta altfel, fiindcă nu mă simt la fel de detaşat pentru o observaţie obiectivă, cum o poţi avea în legătură cu generaţii anterioare ţie. Cu exemplele de mai sus, însă, cred că e limpede motivul pentru care şi sintagma enunţiativă şi conţinutul în materie de critică literară au pentru generaţia mea efectul de a ne face să spunem „aoleu!”, oricât am vrea să ne gândim la colegi de ai noştri. Ca pe vremuri când, anunţând mărirea salariilor, Ceuşescu nu putea produce decât aceeaşi reacţie: Aoleu!  
 
(va urma)  
 
Cormeliu LEU  
Bucureşti  
decembrie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - COMPLETARE TRISTĂ LA UN JURNAL DIN 1949 - CRITICA DE DIRECŢIE A LĂMURIRII ŞI DUMIRIRII (I) / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 745, Anul III, 14 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!