Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Cugetari > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 392 din 27 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - CĂTRE DIMITRIE GRAMA (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ca să mă adresez numelui tău bizantin, aşa cum se adresează Apostolul către încă neelucidatul personaj Teofilos căruia îi dedică „Faptele”, eu cred, prea alesule Dimitrie, că judecând religia doar prin prisma unei raţionalităţi secularizate, omitem ceea ce au descoperit literaţii şi psihologii mai frumos în inefabilul existenţei omenirii: Permanenţa umană. Cea ale cărei trăsături nu mai au nimic din evoluţionismul rudimentar, ci îl înnobilează chiar şi pe acesta cu certitudinile transcendenţei ce îmbogăţeşte sufleteşte persoana umană dându-i tridimensionalitate. Adică o dimensiune trinitară care-o reprezintă ca volum întreg şi nu ca simplă imagine pe suprafaţă; care face din ea acel vas, cum spuneau anticii, ce se umple pe parcursul vieţii cu simţire, cu trăire, cu legături metafizice, cu învăţătură bună şi înţeleaptă. 
  
Că această învăţătură vine sau nu vine din inspiraţie divină este o problemă secundară, de care au făcut prea mult caz exact cei care voiau să nege această inspiraţie din ambiţia gândirii lor foarte terre-á-terre, adică lipsită tocmai de sentimentul înălţării pe care îl dă omului gândirea. Procedeu defectuos prin faptul că nu se poate desprinde de teluric şi, totodată, neproductiv scopurilor care-l pun în mişcare; pentru că, insistând a-şi impune negaţia, încercând a scoate din circuit divinitatea fără a pune altceva transcendent în loc, îl face pe om să simtă cum este rupt tocmai de această a treia dimensiune care-i împlineşte personalitatea prin faptul cert al conştiinţei unei existenţe metafizice. Conştiinţă datorită căreia el se împlineşte şi se dezvoltă pe drumul spre perfecţiune. Conştiinţa necesităţii căutării modelului superior de care să te apropii. Aşa că n-aş vedea nici un dezavantaj pentru omenire dacă tot mai mulţi oameni ar fi preocupaţi, chiar şi printre altele, de căutarea modelului ideal. 
  
În ce priveşte viziunea strictă, a unei raţionalităţi fiziologice, mă tem că, simţind imperativ nevoia să se opună unei asemenea operaţiuni dureroase care vrea să-i extirpe o parte din personalitate, exact ca-n simbolul martirajului pentru credinţă, omul se îndârjeşte şi nu se lasă smuls din tridimensionalitatea sa care-i asigură legături transcendente apte de a-i perfecţiona persoana fizică, a depăşi precaritatea acesteia, a-i arăta calea spre un ideal superior. Pentru că această atracţie, această aspiraţie, această tendinţă spre inefabil a devenit o permanenţă umană care, fie că ia sau nu calea credinţei religioase, oricum aşează omul pe direcţia unui ideal superior. Ceea ce este şi s-a dovedit a fi esenţial pentru evoluţia lui în bine, evitând celălat instinct cu care, iarăşi trebuie să recunoaştem că este dihotomic dotat: autodistrugerea. Sau distrugerea sa concomitent cu cea a naturii permanente, în scopul iraţional al unui egoism al dominării timpului prezent. Desigur, şi aceasta este o permanenţă umană; dar inversă, de natură malignă, provocând mereu efecte negative cu care plătim foarte greu preţul unor satisfacţii trecătoare. 
  
Consider că ar fi împotriva naturii să negăm sau să încercăm să distrugem acea permanenţă umană care este căutarea modelului ideal reprezentat pentru cea mai mare parte a populaţiei lumii prin Dumnezeire. Este drept că, în majoritatea duratei existenţei sale, omul neglijează existenţa în sinea sa a acestui har care face parte dintre atributele superiorităţii sale, fiind cea mai limpede şi mai evidentă formă de aspiraţie spre exemplul ideal către care, tinzând, omul se perfecţionează. În păcătoşenia-i zilnică, el neglijează existenţa în sinele său a acestei salvatoare permanenţe umane; dar putem constata cu satisfacţie că, de uitat, n-o uită. Nu are cum s-o uite pentru că se întoarce la ea în momentele cele mai grele, cele mai grave sau decisive: momentele când evocă Dumnezeirea, indiferent sub ce formă şi-o imaginează sau a moştenit-o de când i s-a spus că a fost făcut ca om după chipul şi asemănarea Ei. Sunt momentele când îşi aminteşte în păcătoşenia sa că ar trebui să tindă a nu-şi dezminţi această asemănare, adică ar trebui să mediteze la înţelepciunea şi perfecţiunea pe care, după chipul şi asemănarea Celui de Sus, ar putea-o atinge şi el. 
  
Şi, atunci, te întreb, prea alesule Dimitrie: Există lucru mai frumos şi mai încurajator în această existenţă trecătoare a noastră (despre care fiziocraţii ar spune că este programată a fi trecătoare dar tac atunci când vine vorba de Marele Programator) decât să ştii că omul poate medita la propria-i perfecţiune iar uneori, tocmai prin această meditaţie, chiar a face paşi spre înţelepciunea ei?! Nu este aceasta o permanenţă umană care nu se demodează, nu se alterează, nu se demonetizează pentru că oricând omul are nevoie de ea, iar ea oricând se adaptează la elementele noi care constituie existenţa? 
  
Eu am văzut lucrul acesta la unchiul meu, Episcopul Grigorie care, istoriceşte privind lucrurile acum, se ştie prea bine că şi-a săvârşit viaţa ca un martir; dar ca premoniţie sufletească şi bună dotare cărturărească a personalităţii sale, pot spune că din tinereţe a avut vocaţia martiriului căpătată prin transcendenţa pe care ţi-o dă tocmai meditaţia spre perfecţiunea care ne face să devenim tot mai noi înşine, pe măsură ce încercăm să ne imaginăm cum ar arăta sufleteşte, ca dorinţă şi faptă, chipul Lui. Unchiul meu era un asemenea caracter: Atent cu sine însuşi şi cu toate reacţiile fiinţei sale pentru ca şi fapta şi sentimentele şi comportamentele sale să fie aşezate pe calea prin care să-şi găsească corespondenţa necesară cu Fiinţa Divină a Credinţei sale. Şi nu pot spune nici că trăda, nici că depăşea prin aceasta trăsăturile sale omeneşti. Pentru că încerca şi ştia să fie cât mai drept, cât mai sincer, cât mai înţelegător,cât mai onest, cât mai neclintit în convingeri, cât mai recunoscător faţă de bucuriile pe care i le dădea viaţa. Era şi bun părinte duhovnicesc şi mare patriot; şi cetăţean dăruit, ştiind ce-nseamnă afirmarea ţării lui, şi bun gospodar, ştiind şi învăţându-i pe ceilalţi ce-nseamnă bunăstarea prin muncă; şi conducător ascultat, îndemnându-i pe oameni la afirmare şi la faptă productivă, şi ierarh binecuvântat, ştiind ce-nseamnă grija creştină faţă de semen; şi părinte grijuliu la nevoia altuia, şi om tolerant cu concepţiile altuia, dacă acestea nu deveneau agresive nerespectându-i-le pe ale lui. Credinţa lui, argumentată într-o aprofundare permanentă a dogmaticii avea şi convingerea simplă a ţăranului, şi hotărârea curajoasă a soldatului, şi înţelepciunea temeinică a misionarismului cărturăresc întru luminarea celor din jur, dar şi amplificarea acestora printr-o ştiinţă deosebită a pastoraţiei. Cu cât era mai plecat în faţa Dumnezeului său, cu atât avea o şiră a spinării mai dreaptă întru rostirea convingerilor sale patriotice şi ale iubirii de neam; cu cât era mai adâncit în studiul şi decriptarea trăirilor metafizice, cu atât avea mai directă vorbire şi înţelegere cu orice categorie de fiinţă umană. Îl simţeam drept şi auster în tăria credinţei sale, dar foarte apropiat sufletelor din jur prin omenia acestei credinte... Şi, tocmai fiindcă i-am cunoscut asemenea virtuţi, nu pot să nu mă-ntreb ce poate fi rău în asta şi nici nu pot accepta ideea că sentimentul dreptei credinţe poate deveni un lucru demodat sau căzut în derizoriu, de vreme ce el căleşte fiinţa umană într-o demnitate a simţirii şi a trăirii faptelor sale. 
  
Recunosc: Din păcate, această fermitate nu există în tot omul şi nici în toate momentele vieţii lui. Iar slujitorii Credinţei sunt şi ei oameni. Supuşi fiind păcatului cel dihotomic cu aspiraţia spre bine, poate că în ei şi în limitele lor trebuie să căutăm şi fundamentalismul care vine şi demodează până la absurd credinţa, şi ascunzişurile omeneşti ale unor fariseice ambiţii şi interese seculare care o alterează, şi accentele formale, demagogice, habotnice, ipocrite, bigote care o demonetizează, ca şi preocupările accentuat materiale şi numai materiale care o coboară în derizoriu făcând-o să se confunde cu marfa sau cu prestarea de servicii. Ştiind toate acestea, avem dreptul să ne întrebăm ritos: Nu cumva, lăsând la o parte atacarea credinţelor adevărate care sălăşluiesc în suflete facându-le, în ori ce caz, bine, ar trebui ca, mai întâi, să căutăm motivele nemulţumirii noastre intelectuale, uneori foarte sincere şi chiar cu convingătoare aparenţe de raţionalitate, nu în slujire, ci în slujitori? Nu în universalitatea ei, ci în situarea limitată la cele lumeşti a acestora; nu în aprecierea ei atunci când o vedem că reînvie în omenire după orice fel de atac, ci în deprecierea acestor slujitori care nu ştiu să-şi depăşească tarele umane sau, uneori, chiar nici nu cred că ar trebui să vrea aşa ceva?!... Iar, dacă s-a demonstrat că ambiţiile omeneşti pot fi compatibile cu Credinţa şi interesele meschine se pot bucura de atenţie sub lumina ei, înseamnă oare că de la ea vin acestea, sau de la cei care-şi asumă ministeriatul slujirii fără a se ridica la valorile ei şi chiar fără a le înţelege pe toate? Influenţabil fiind, omul e făcut prin fiinţa sa să fie şi schimbător. Cel primitiv are instincte dihotomice, care-l trag într-o parte sau în alta; cel evoluat are interesele care sunt de aceeaşi natură şi i se impun în balanţa dintre bine şi rău; iar cel pervertit în concentrarea numai pe tot ce poate să-ţi placă imediat, ajunge să aibă foarte dezvoltat instinctul interesului imediat, strict secularizat, fără a-i mai păsa de perspectivă. Din păcate, slujitorii binelui se aleg dintre oameni şi sunt şi ei oameni supuşi acestor instincte chiar dacă, prin formaţia lor, se presupune că au învăţat cum să le depăşească. Studiindu-i atent ne dăm uneori seama că nu vedem binele nu pentru că nu ar exista, nu pentru că nu ar fi posibil, ci pentru că ei nu-l slujesc cum trebuie.  
  
Binele nu poate fi decât bine. El nu se poate tranforma în ceva care face rău, pentru că ar însemna să se aneantizeze. Dar binele poate să fie îndepărtat în întregul lui dacă este slujit prost. Pentru că binele nu poate fi decât un întreg. De asta credinţa e universală, iar Biserica ajunge a o scrie cu literă mare: Pentru că este formată din sufletele tuturor credincioşilor şi nu doar din cinul slujitorilor ei. Credinţa nu poate fi niciodată de stat, cum şi-au dorit-o sau şi-au făcut-o imperiile ca să le fie instrument în guvernare impunând slujitori pretabili întru aceasta. Dar credinţa poate fi naţională, în măsura în care serveşte la afirmarea obştei acelei naţiuni prin ea. Credinţa nu poate fi nici colectivă, adică impusă din afară ca să dea omogenitate unei colectivităţi ne omogene numai prin înregistrarea în registrele slujitorilor ei; dar credinţa poate fi comunitară pentru că vine să exprime duhul unei comunităţi de trăiri şi idei şi pentru că îşi găseşte slujitorii printre cei mai dedicaţi din interiorul ei. Sociologia credinţei nu este totuna cu organizarea ei administrativă, cu toate că ambele se ocupă de acelaşi domeniu; tot aşa cum harisma duhovnicească nu este totuna cu cariera tehnocratică. Şi nu pentru că nu s-ar asemăna formal, de vreme ce ambele se bazează pe transmitere de învăţăminte în comunicarea cu cei pe care îi păstoreşte; dar la una este vorba de transmiterea trăirii fierbinţi, în vreme ce la alta este de ajuns transmiterea cunoştinţelor reci.  
  
Recunosc faptul că nu-mi este deloc uşor să explic toate acestea, şi chiar mă văd nevoit să fac apel la unele exemple pe care aş fi dorit să nu le amintesc; să le păstrez în mine şi să le duc cu mine, pentru că eu nu le gândesc spre a întina memoria cuiva şi n-aş vrea să dau altora prilejul s-o facă. Eu le dezvălui şi le discut aici, numai şi numai pentru a avea exemple prin care să-mi susţin ideile. Fiind autor de proză, eu lucrez cu personaje în a căror gestică, mişcare, vorbire şi atitudine descopăr simbolurile filosofice ale vieţii. Disecarea personajului îmi dă mai multă îndemânare decât mânuirea termenilor abstracţi şi astfel înţeleg să-mi fac pledoaria privind imperiosul comandament moral al persoanei umane: Acela de a medita măcar, dacă nu a tinde spre perfecţiunea pe care datele creaţiei sale, posibilităţile dotării sale iniţiale, o deţin. 
  
*** 
  
Se găseşte deseori scuză pentru slujitorii bisericeşti care au conlucrat cu securitatea în faptul că ei au ajutat să nu se ia măsuri mai dure în legătură cu credinţa, iar eu spun că nici comuniştii, nici securiştii lor nu erau vreodată complet convinşi de lipsa de nevoie a credinţei, numai că o doreau a se practica cu slujitori supuşi lor. Pentru că, pe de o parte, erau oameni şi, vrând-nevrând, purtau această năzuinţă omenească în datele eului lor iar, pe de altă parte, în ori ce caz aveau inteligenţa de a nu o neglija, consemnând-o ca pe o realitate în sânul populaţiei. Aşa că, dacă privim lucrurile chiar şi numai din punct de vedere socio-politic, tot trebuiau să-i dea atenţie. Această lipsă de convingere în combaterea religiei, ezitarea lor dintr-un motiv sau altul în faţa anihilării unui Adevăr pe care omenirea îl poartă dintotdeauna, a cultivat teama lor de a se implica total, o parte din credinţă rămânând chiar şi în sufletele lor păcătoase. Alături de credinţa totală, a tuturor dreptcredincioşilor, aceasta a constituit majoritatea sentimentelor omenirii îngenunchiate de comunism şi, astfel, s-a dovedit mai puternică, triumfând. În asemenea condiţii, ea nu avea nevoie de slujitori care să facă pactul cu diavolul ca s-o salveze, acest concept demonstrându-se a fi o aberaţie, o scuză lipsită total de sens. Pentru că a face pact cu cel ce reprezintă însăşi distrugerea ta, înseamnă să te autodistrugi.  
  
Spre a-i evalua real, trebuie să precizăm că aceia care s-au pretat la aşa ceva nu erau slujitori în adevăratul înţeles al cuvântului. Erau, de fapt, racolaţi ca agenţi ai securităţii sau ai intereselor de partid marxist-leninist printre credincioşii Bisericii şi specializaţi a face diverse slujbe în interiorul ei. Îi putem ierta, dar nu le putem inversa identitatea. Am un exemplu chiar din dosarul de urmărire al tatălui meu; urmărire care a funcţionat atât de mulţi ani după eliberarea sa din lagărul de la Canal, încât, obţinând documentele de la CNSAS m-am minunat cu câtă prostie îndârjită consuma dictatura fondurile publice pe acţiuni inutile rămase din inerţia ruginită a unei birocraţii dictatoriale şi din nevoia de a se da salarii unor profitori ai regimului. Pentru că, bătrân şi total inofensiv, tatăl meu era încă urmărit, la mai bine de zece ani după ispăşire, cheltuindu-se pe această suspiciune bani publici, indiferent dacă mulţi sau puţini. Astfel, când i-am mutat pe părinţii mei bătrâni într-un loc unde aveau o îngrijire mai bună, aflu acum că a început un circuit teribil de corespondenţă, informări, transfer de date, actualizări de date, culegere de date noi, rapoarte şi confirmări, ordine şi răspunsuri la ele, nu numai între securităţile judeţelor din care plecau şi-n care se stabileau, ci şi între acestea şi centrul din minister care dirija evidenţa supravegherilor şi confirma măsurile propuse. Până când au fost bine puşi în atenţia securiştilor din zonă, unul preluându-i cu toată răspunderea sa secretă şi începând zelos a-şi dirija informatorii şi a trimite, unul după altul, rapoarte şefilor faţă de care voia să se afirme. 
  
Ei bine, în unul dintre aceste rapoarte, el se laudă că poate şti totul despre cei supravegheaţi deoarece a descoperit că ei sunt credincioşi şi s-au integrat activ practicant în ceremoniile, acţiunile şi ritualurile bisericii din localitate, aşa că informatorul lui cel mai dibaci, cu numele conspirativ de „Soare”, îi dă rapoarte chiar mai des decât săptămânale şi a fost instruit să-i viziteze şi să stea de vorbă cu ei pe temele ce se vor stabili în biroul local de securitate sau la judeţ. Spre proasta calificare a acelui lucrător de securitate, ca şi a şefilor lui care au arhivat documentul intern, necifrat şi nici redactat în limbaj conspirativ, fiindcă nu se aşteptau ca vremurile să facă să ajungă în mâinile altcuiva, raportul se încheie cu autolaudativa informare: „Sunt convins că vom avea rezultate bune deoarece informatorul nostru local Soare este preot”.  
  
Cum preot în perioada aceea era unul singur acolo, evident că deducţia noastră nu a mai fost pusă la încercare. Întrebarea care se pune este, însă, alta: Într-o asemenea situaţie, îl putem considera pe acesta preot, sau agent informator de securitate?... Şi, cum unui păstor duhovnicesc nu i-ar accepta nimeni trădarea turmei, ne resemnăm cu gândul că acesta poate fi calificat doar ca agent al securităţii, specializat în a se infiltra printre credincioşi. Povestea că acela ar fi salvat astfel credinţa, nu ţine. Şi când e vorba despre cea scrisă cu literă mare, prin liantul căreia se întruneşte Biserica, şi când e vorba de cea obişnuită, cotidiană, prin care omul îşi disciplinează şi îşi configurează comportamentul, credinţa este o permanenţă umană, poate cea mai benignă şi cea mai drept făcătoare de caractere omeneşti, care nu se salvează cu compromisuri, ci cu intensitatea trăirii ei acolo, în acel loc al sufletului omului pe care nu i-l poate lua nimeni. Dimpotrivă, aflarea de către credincioşi a faptului că păstorul lor a fost un ticălos care i-a turnat la securitate manipulându-le credinţa, îi poate face să se blazeze şi să piardă mult din intensitatea acesteia. 
  
Mutatis mutandis, prea alesule Dimitrie, nemulţumirile pe care le exprimi tu la adresa credinţei propagată fundamentalist şi ca ameninţare către restul omenirii, cred că se poate rezolva logic prin acelaşi raţionament: Ce este un fundamentalist?... Este el un drept credincios care doar greşeşte punând unele accente false asupra credinţei sale, sau vine şi reprezintă încăpăţânarea nocivă a trecutului perimat care, cramponându-se de funcţii şi influenţă, ameninţă cu perimarea această permanenţă umană care este credinţa?!... Nota Bene: Este vorba de o permanenţă umană în evoluţie, menită a se înnoi necontenit laolaltă cu sufletul şi persoana umană, în ascensiunea pe care i-o conferă fenomenul creaţiei permanente... Aşa că ajungem astfel la concluzia că fundamentalistul este un factor rău, format a acţiona împotriva succesului credinţei, a progresului ei; un element nociv, care poate duce la anihilarea acesteia. Deci fundamentalistul este în slujba altcuiva, identitatea sa fiind alta decât cea a slujitorului care are misiunea de întărire a credinţei; şi n-are cum să fie confundat cu acesta.  
  
Cât despre misiunea de întărire a credinţei, îmi amintesc de modul cum păcătosul de mine îmi permiteam uneori să-l tachinez pe Părintele Patriarh Teoctist, care mi-a acordat prietenie. Discutam împreună despre faptul că Duhul Credinţei are nevoie de duhovnici dăruiţi şi cu mare vocaţie ca să-l menţină la cotele lui înalte ridicate de majoritatea populaţiei în acei primi ani de după evenimentele din 1989. Şi constatam că se simţea nevoia accentuării misionarismului slujitorilor, scoaterea lor din rutina de a face numai slujbe, servind liturgica şi strângând bani pentru înflorirea lăcaşurilor de cult, dar neglijând acţiunea duhovnicească a catehizării permanente şi a ridicării nivelului de cinste, activitate productivă şi conştiinţă a populaţiei prin acţiuni misionare şi prin model de faptă, de iniţiativă, de comportament. Chiar am preluat atunci, din ideile sociale ale lui Jacques Maritain, conceptul „misionarismului laic” pentru extinderea şi diseminarea acestui model, iniţiind o mişcare social-educativă largă, în afara problemelor religioase pe care rămâneau să le cultive preoţii. 
  
Şi, întrucât în anii când îndeplinise funcţia de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Părintele Teoctist fusese şi rector al Institutului Teologic de pe atunci, faptul că avem preoţi care se rezumă la liturgică neglijând misionarismul, mă făcea pe mine obraznicul să-i spun: „Păi, Prea Fericite, aceştia sunt foştii teologi cărora le-aţi fost rector. I-aţi învăţat bine să dea cu cădelniţa, dar să bată străzile înglodate aducând cu ei frăţeasca grijă în casele oamenilor, să aducă la casa parohială copii îngrijindu-i şi catehizându-i, să ajungă la patul bolnavilor, la atelierul patronului care mai poate angaja un nevoiaş, la ghişeul funcţionarului care poate ajuta şi nu jecmăni cetăţeanul, sau la cei pierduţi şcolii, care pot fi alfabetizaţi cu scriptura... asta nu i-aţi prea învăţat!”... Cam aşa încercam eu să spun în glumă, dar el îmi răspundea apăsat de amintirea acelor vremi: „Ei, n-ai dumneata de unde şti!... Noi eram bucuroşi că ne lăsau să transmitem şi învăţătura asta; să nu ne-o desfiinţeze şi pe asta, nu s-o împlinim cu altele!”... Rămâneam pe gânduri, ne putând să mă împac cu ideea unui propovăduitor pe jumătate, a unui mărturisitor pe jumătate, a unei credinţe pe jumătate. Adică a unui tehnician în materie de ritual bisericesc, format spre a presta serviciile respective şi a-şi vedea apoi de cu totul alte treburi. Întrebat dacă a lucrat cu securiştii, arhimandritul Tatu care era stareţ la o mănăstire bucureşteană şi parlamentar FSN, răspundea ritos: „Ei au lucrat cu mine! Ei veneau la mine ca să-i cunun pe ascuns sau, tot aşa, să le botez copiii, sau să le fac diverse slujbe la modul secret, ca să nu se afle; de asta mă cultivau!”...Era aceasta o formă de a te manifesta bigot şi cu partidul marxist-leninist căruia îi jurai credinţă, şi cu biserica în care, pentru orice eventualitate, lăsai un semn că nu te-ai rupt de tot, o mică punte de a te putea întoarce la o adică. La asemenea sentimente care meschinizau omul din toate punctele de vedere cultivându-i perfidia până şi la relaţiile cu „Dumnezeul ce vede toate” prestarea de servicii religioase, eventual şi cu posibilitatea alegerii după gust, a unui decor cu flori sau cu lumânări, a răspunsurilor date de tenor sau de bas, a vinului sfinţit din molan sau din viile bisericeşti, devine o meserie; poate bănoasă, dar lipsită de har. Pentru că se poate practica şi cu jumătate de normă, mergând ca pentru cealaltă jumătate de normă să te duci să faci altceva, în cu totul alt domeniu. Ca şi cum ai putea trăi cu jumătate de suflet, cealaltă jumătate folosind-o pentru altfel de trăiri!... Părerea mea este că a sluji cu adevărat, orice pe lumea asta, înseamnă trăire şi are nevoie de tot sufletul! 
  
Iar întrebarea este: Poate, oare, cea mai duhovnicească peocupare a omului şi cea mai duhovnicească preocupare faţă de persoana umană, să se limiteze doar la atât?... Nu cred. Lucrarea aceasta are nevoie de bărbaţi puternici în spirit şi puternici în faptă, conştienţi de menirea spre binele omului şi a omenirii pe care o are credinţa lor, adânc dedicaţi mărturisitori ai ei şi în cuvânt şi în comportament propriu, dotaţi cu conştiinţa că nu practică o rutină, ci servesc o misiune de la care s-au jurat să nu dea niciodată înapoi şi să-i fie model de virtute.  
  
*** 
  
Episcopul Grigorie era un asemenea om. Şi prin vocaţie, dar şi prin temeinica sa cultură teologică şi filosofică. Atunci când a fost consacrat în cea mai mare taină ortodoxă – aceea a arhieriei, el şi-a manifestat bucuria şi recunoştinţa în faţa Sinodului arhieresc ce-l primea ca tânăr ierarh ridicat în rang şi har, punându-şi următoarea întrebare: „...Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?... Căci de o încoronare cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce... e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!...”  
  
Dar destinul a vrut să fie contrazis, iar el, muritorul de atunci, din cea mai cumplită perioadă ateistă, a avut parte şi de încoronarea cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce. Destin dramatic din care sufletul omului se salvează numai prin credinţă. Discutam acestea şi găseam argumente de mărturisire întru ele cu vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist care, peste diferenţa de vârstă ce i-l făcea model despre care vorbea şi scria cu admiraţie, îi era asemănător şi prin apropieri geografice şi prin împrejurări ierarhice, chiar dacă în perioade diferite: Ambii moldoveni făcându-şi studiile la Bucureşti, ambii trecuţi prin ierarhii de-a dreapta şi de-a stânga Oltului, ambii reveniţi ca mari ierarhi în Moldova natală, arhimandritul Teoctist de pe atunci, slujindu-i ca vicar la Iaşi chiar slujba de trecere la Domnul, iar patriarhul Teoctist din vremuri mai noi evocându-l la reîntemeierea Episcopiei sale anihilată de comunişti odată cu el, după exemplul păgânilor care au pus să se şi are locul de unde înlăturau, cu teamă de nemurire, ruinele templului. Prin toate acestea, Teoctist a fost întâistătătorul ortodox care, atunci când s-a putut, a scris şi mărturisit despre fapta unchiului meu de perseverentă înfruntare a guvernării atee şi l-a numit „Episcopul martir Grigorie Leu”. Am, deci, toate motivele şi-i sunt recunoscător plecându-mă în faţa memoriei lui, tot aşa cum el s-a plecat în faţa memoriei martirului. 
  
Am avut de multe ori prilejul să mă aflu în preajma acestui om cu multă harismă, făcut prin blândeţe, tact, aleasă vorbire, ştiinţă a existenţei publice în modestie şi a celei ierarhice ca datorie a înţelegerii celor păstoriţi, să aibă cu adevărat o simplitate măreaţă de patriarh. O prezenţă care aduce linişte şi cumpătare cum alţii nu reuşesc să aibă. El a fost cel care m-a invitat şi mi-a atras atenţia că îi fusese apropiat unchiului meu prin care mă ştia de când umblam copil anagnost prin palatul episcopal vorbindu-mi-se cu diminutiv. Ba chiar m-a alintat şi dânsul uneori spunându-mi la vârstă matură „domnul Corneluş” cu acel diminutiv de odinioară. L-am vizitat în toate eparhiile prin care a trecut după vicariatul de la Bucureşti: şi la Arad şi la Craiova şi la Iaşi, iar în anul în care ierarhia lui se întindea asupra a două mari mitropolii româneşti – cea a Moldovei şi Bucovinei unde era titular şi cea a Ardealului unde a girat locotenenţa îndelungă vreme, împlinindu-se o cifră rotundă de pomenire a Episcopului Grigorie, cu binecuvântarea sa, martirul despre care nu trebuia să se spună că a fost martirizat chiar de regimul încă la putere, a fost pomenit în bisericile din aceste trei mari provincii româneşti. Precizez aceasta pentru că e vorba de anul 1981, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Gheorghe-Grigorie Leu (n. 2 mai 1881). I-am făcut special viitorului patriarh o vizită la Iaşi, unde ne-am sfătuit cum se poate organiza mai bine pomenirea, în aşa fel încât să avem o comemorare care să nu fie obstrucţionată de oficialităţi. Am căzut de acord ca, în cele ce va trebui să fie informate oficialităţile, să punem accentul pe rezistenţa episcopului la ingerinţele sovietice, lucru care convenea politicilor de atunci şi, după ce, pesemne, a discutat cu anumite foruri sau cu Patriarhul Justin, P.F.Teoctist mi-a comunicat că pomenirea se va face monahiceşte şi, ca să nu stricăm aceasta, dacă vreau să dau vreun anunţ sau vreo comunicare publică, să nu insist asupra termenului de „martiriu” pe care eu îl foloseam în discuţiile noastre, ci să folosesc formula mort în condiţii neelucidate . M-am conformat şi, astfel, a reuşit să apară anunţul centenarului Vlădicăi Grigorie iar, sub binecuvântarea Părintelui Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi locotenent al Mitropoliei Ardealului, s-au făcut pomeniri în biserici, mănăstiri, catedrale din Argeş, Huşi şi Iaşi şi s-a restaurat mormântul de la Huşi, Dumnezeu ajutându-ne astfel, chiar sub apăsarea păgână a ateismului, să marcăm o continuitate a memoriei acestui episcop martir.  
  
Cu Prea Fericirea Sa am avut de atunci lungi discuţii despre sfinţenia şi personalitatea de ierarh-luptător a unchiului meu, discuţii amplificate după 1989 în dezbateri publice şi emisiuni radiodifuzate sau televizate, el oferindu-mi chiar amănunte mai bine ştiute decât de noi, în familie, pe care le-am folosit apoi în ceea ce am scris. Întotdeauna, când în tipăriturile pe care le primea apărea ceva despre Episcopul Grigorie mă chema şi mi le dădea, chiar exemplare cu dedicaţie către Prea Fericirea Sa fiind. Iar, când descopeream eu un document nou, sau aveam vreun ecou din diaspora românească în care se ştia câte ceva, sau descopream vreun cărturar străin interesat, mă bucuram când accepta să fie primul care afla de acestea. Astfel, multe dintre acţiunile fundaţiei care poartă numele Episcopului Grigorie au avut binecuvântarea lui, ca şi cercetarea comună cu Institutul internaţional ce poartă numele filosofului creştin Jacques Maritain. Iar când, punându-se cap la cap informaţiile şi mărturiile, a devenit evidentă existenţa în primii ani ai regimului comunist a unui grup de rezistenţă a ierahilor noştri ortodocşi, spre inima lui duhovnicească m-am dus să-mi mărturisesc mândria că în Biserica noastră au existat asemenea caractere, printre care şi unchiul meu. Iar el mi s-a alăturat în mândria de a fi avut asemenea înaintaşi căliţi în Biserica pe care o păstorea şi mi-a confirmat: Avea ştiinţă de unele acţiuni, cu toate că pe vremea aceea era încă tânăr, plecat din Bucureşti după terminarea studiilor teologice. Dar îi cunoscuse pe ierarhii vechi, care fuseseră mutaţi sau li se luaseră eparhiile, precum Nifon Criveanu,Tit Simedrea, Nicolae Popovici, Partenie Ciopron, Policarp Moruşca; fusese ca ieromonah sub ascultarea cărturarului izolat de comunişti Irineu Mihălcescu, a cărui dispariţie a fost pusă la cale înaintea celei a Episcopului Grigorie şi, mai înainte, ca monah seminarist, a lui Chesarie Păunescu; îi cunoscuse pe arhipăstorii păstraţi în scaun, veniţi din tradiţia temeinică a ortodoxiei române pe care mai reuşise să o păzească Patriarhul Nicodim : Nicolae Bălan de la Sibiu, Valerie Moglan, de la Cluj, Vasile Lăzărescu de la Timişoara, Firmilian de la Craiova, Antim Angelescu de la Buzău şi pe sacrificatul Şarpe de la Curtea de Argeş; ca şi pe diriguitorii Departamentului Cultelor prin mâna cărora trebuiau făcute acţiunile de ateizare al căror efect întârzia supărând stăpânirea: preotul Burducea şi laicii Radu Roşculeţ, Mihai Ralea, Stanciu Stoian. Fusese, în calitate de vicar patriarhal, chiar în străinătate la mitropolitul Visarion Puiu, ca să-i comunice din partea guvernării comuniste că nu va fi pusă în aplicare condamnarea la moarte care i se dăduse şi să-l convingă să nu treacă la catolicism, revenind în ţară. Cât despre familia preoţească Trifa, legată ca şi a mea de mişcări de afirmare ortodoxă precum „Oastea Domnului” care înflorise cândva aici, şi „Vatra românească” întărindu-i pe fraţii noştri din America, el avea mâhnirea despre care nu prea vorbea, că a fost respins de americanii ataşaţi încă arhiepiscopului Valerian Trifa, când a fost propus să meargă să-l înlocuiască pe acela ...  
  
În discuţii liniştite, lipsite de orice grabă sau precipitare, aşa cum impunea blândeţea cugetării sale monahiceşti, cu aplecare şi calm alimentate de o memorie fascinant de vie, Prea Fericitul Teoctist îşi găsea timp pentru mine ca să mi-i evoce pe toţi aceştia. Şi, acceptându-mi căutarea pe care o mărturisesc şi o descriu în „Cartea episcopilor cruciaţi”, străduiam a deduce împreună care dintre ei avusese rol activ alături de Episcopul Grigorie, în acel grup de rezistenţă al ierarhilor faţă de legile şi metodele prin care se instaura puterea comunistă la noi. Este drept că, printre aceştia, el nu uita nici o dată să-l evoce şi pe Justinian Marina, fostul patriarh despre care eu aveam o cu totul altă părere, uneori simţindu-l cum se abţinea de la vreun gest de supărare pe dezaprobarea cu care eu marcam păcătoşeniile veneticului impus de comunişti, dar atrăgându-mi atenţia că acela era ierarhul care-l crescuse şi pe care îl slujise nemijlocit. Ne-am contrazis pe tema meritelor celui bine cunoscut ca patriarhul roşu, bolşevizat. Prea Fericirea Sa pleda pentru meritul patriarhului Justinian Marina de a fi luat asupra sa conlucrarea cu comuniştii pentru a apăra Biserica, nepăsându-i de riscul ca aceia s-l suspecteze (ceea ce era perfect adevărat deoarece comunismul cultivă suspiciunea universală) ; eu însă acuzam că a făcut şi alt joc, acela al conlucrării cu interesele KGB-iste ale politicii cultelor practicată de Moscova împotriva întregii lumi creştine, lume menită a cultiva contrariul care tinde spre dragostea universală. Dar, până la urmă, printr-un reciproc respect intelectual pentru părerea fiecăruia, am căzut amândoi de acord că : „eu, ca urmaş de sânge şi conştiinţă al episcopului Grigorie, iar Prea Fericirea Sa ca demn discipol al patriarhului Iustinian, avem fiecare obligaţia să facem elogiul Patronului nostru spiritual şi ne respectăm reciproc pentru asta”. În acest mod, rafinata, constanta şi temeinica lui harismă duhovnicească a făcut să trecem peste cele lumeşti ale sentimentelor noastre contrarii şi să continuăm o comunicare spirituală benefică, bazată pe convingerea că ortodoxia română a avut stâlpi zdraveni de rezistenţă sub comunism, care au făcut-o să înflorească atât de frumos după 1989, devenind instituţia cea mai de încredere a naţiunii. Îi simţeam sentimentele de sinceră pioşenie faţă de mărturisitorii neînfricaţi în faţa sentinţelor capitale, precum cei din familia mea şi cei despre care căutam să aflăm cât le fuseseră de aproape: Acel puternic eşalon de ierarhi români care au acceptat mai degrabă hulirea decât abaterea de la calea naţională a Bisericii lor şi nu şi-au precupeţit sacrificiul întru salvarea ei de diavolul comunist, tocmai pentru că ştiau şi credeau în valorile acestei permanenţe umane care ne caracterizează. Pentru că, prea alesule Dimitrie, trebuie să recunoaştem că Biserica din sufletele noastre este o permanenţă umană care ne apropie şi ne adună întrunind ca structură socială Biserica sufletelor noastre, cea în care se realizează înţelegerea semenului pe drumul ideal al dragostei pentru acesta. 
  
Şi, totuşi, de câte ori discutam cu Prea Fericirea Sa, despre canonizarea martirului declarat în public dar nu consacrat în Biserică, îi simţeam unda tristă cu care încerca să ocolească subiectul: „Ehe, e cale lungă, domnule Corneluş; căile ierarhiei cereşti sunt mai complicate!” – îmi spunea el în vreme ce calendarul făcut sub patriarhatul lui se înnoia cu alte nume de noi sfinţi români. Fapt pentru care nici astăzi, încă, nu s-a deschis mormântul unchiului meu ca să i se cunoască rămăşiţele pământeşti frumos mirositoare întru Duh Sfânt. 
  
(Va urma) 
  
Corneliu LEU 
  
Bucureşti 
  
ianuarie 2012 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - CĂTRE DIMITRIE GRAMA (1) / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 392, Anul II, 27 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!