Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   


Autor: Corneliu Leu         Publicat în: Ediţia nr. 429 din 04 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Corneliu LEU - BISERICA DIN ETER (CONCLUZII)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FĂRĂ NICI O PRETENŢIE DE A LE CONSIDERA OBIECTIVE,  
ELE TREBUIND SĂ FIE DOAR SINCERE ŞI VALABILE  
 
1. DREAPTA JUDECATĂ  
 
Prima concluzie este la fel de limpede pe cât este de Dumnezeu înţeleasă: Când te rogi Lui, pentru familia ta, nu faci decât un act de creştinească încredre în Sfânta Lui Judecată. Nu trebuie să te obligi a te obiectiva, ci trebuie să-ţi pui la încercare, cu tărie, sinceritatea, dragostea şi potolirea mâniei faţă de cei pe care îi chemi în faţa Dreptei Judecăţi. Numai aşa poţi fi crezut.  
 
În ce mă priveşte - mi-e martoră şi probă cartea pe care am scris-o înainte: În speranţa că Biserica noastră se va grăbi să-i înscrie la loc de cinste pe toţi ierahii binecuvântaţi a rezista cu adevărat, am marcat şi am lăsat loc pentru orice persoană în legătură cu care s-ar fi găsit dovezi de apartenenţă la Grupul Sinodal de Rezistenţă. Tocmai pentru că, important la acel moment al cercetării, consideram a fi faptul de a reconstitui o listă cât mai exactă. Enumerând, în ”Cartea Episcopilor Cruciaţi” asemenea nume de posibili participanţi, nu l-am omis nici măcar pe al lui Justinian Marina spunând că, teolog fiind şi vieţuind printre cele sfinte, există şansa de a-l fi luminat şi pe el Duhul Sfânt arătându-i calea dreptă a rezistenţei credinţei. Nu ar fi trebuit, din partea lăudătorilor săi, decât să aducă date sau argumente acceptabile şi nu dintre acelea ale organizării şi dezvoltării unei confesiuni după interesele mari pe care le aveau comuniştii spre a folosi religia în scopul propagandei lor; pentru că asta nu înseamnă salvarea unui crez, ci doar a face să funcţioneze un aparat salarial în slujba altui crez şi a obţine astfel privilegii personale.  
 
Dar nu am primit vreun asemenea argument; ba, mai mult: Din clipa apariţiei cărţii mele care demonstra că a existat un grup de rezistenţă împotriva politicilor lui Justinian, s-a tăcut. Nici Teoctist, nici Antonie, care m-au felicitat călduros şi îndelungat la vederea copertei, nici anturajul lor în care au discutat multe dintre datele oferite de mine, nu au scos apoi un cuvânt despre conţinutul cărţii. Iar episcopul Damaschin, ca să mă rezum doar la cei duşi dintre noi, a început să-mi relateze multe comentarii din care se vedea interesul, sau mai bine zis interesarea, cu care discutaseră ei între ei prefirând fiecare amănunt; dar la un moment dat şi-a dat seama şi s-a oprit spunând că el, de fapt, nu a citit cartea fiindcă l-au obosit prea multele documente la care trebuia să fie atent. Mai sincer a fost Nestor Vornicescu spunându-mi, despre discuţiile purtate între ei, cu ton colegial: „Ne-ai dat ceva de furcă, maistre, cu cartea dumitale!” ...  
 
2. EPISCOPUL GRIGORIE  
 
A doua concluzie priveşte sensul profund creştin şi naţional al actelor publice şi duhovniceşti ale Episcopului Grigorie Leu, prigoana păgână la care a fost supus fără să poată fi făcut a renunţa la ele şi martiriul sfârşitului său lumesc prin care s-au întrusfinţit toate acestea. Opoziţia lui perseverentă la toate măsurile guvernamentale de a îndepărta populaţia de Credinţă şi, mai ales, contramăsurile pe care în mod constant le-a pus în acţiune personal pentru a salva Biserica Naţională şi pentru a continua educaţiea religioasă a tineretului şi a întregii populaţii, sunt cunoscute: Misionarismul cu care a înaintat odată cu armata română în Basarabia şi Transnistria redeschizând bisericile şi chemându-i pe creştinii oprimaţi la luat Lumina, ca şi pe ostaşii sovietici ocupanţi; ocrotirea şi slujirea în continuare a enoriaşilor săi basarabeni după ce li s-a reocupat teritoriul; susţinerea în Sinod, împreună cu Patriarhul Nicodim, a menţinerii autocefaliei în momentul în care Moscova cerea să devenim sufragani; sancţionarea deschisă în Sinod a fărădelegilor politruce făcute de colaboraţionişti; apărarea la fel de deschisă a ierarhilor şi preoţilor loviţi de măsurile guvernamentale de înlăturare; înfruntarea directă a tendinţelor expansioniste ale Patriarhiei Moscovei somându-i public pe primul ministru şi pe ministrul cultelor să nu accepte o „Sovrompatriarhie”; contracararea legii care scotea învăţământul religios din şcoli prin măsuri concrete cu planuri pentru fiecare parohie de întărire şi multiplicare a catehezei şi pentru răspândirea tipăriturilor religioase; acţiunile misionare la sate în contradicţie cu cele ale parlamentarilor comunişti; oferirea de bună voie a sacrificării sale pentru salvarea Episcopiei Huşilor; trimiterea riscantă a fiului său în occident, pentru a salva bisericile emigraţiei de infiltrarea kagebistă; ameninţarea ce i se adresa atât public, în Parlament, cât şi pe căile oculte care, în timp ce devenea elementul coagulant al Grupului de Rezistenţă Sinodală, îi stabileau locul următor pe lista asasinatelor începute cu Nicodim Munteanu şi Irineu Mihălcescu.  
 
3. GRUPUL SINODAL DE REZISTENŢĂ  
 
A treia concluzie confirmă existenţa şi acţiunile organizate ale Grupului Sinodal de Rezistenţă încă din perioada când putem vorbi de libertatea acţiunilor pe faţă, precum unirea în jurul refuzului adresat Moscovei de Patriarhul Nicodim sau decăderea din rang a lui Teoctist şi avertismentul dat lui Justinian, până la începerea celeilalte perioade: trecerea „în catacombe”, după ridicarea lui Marina în scaunul patriarhal. În anii 1947-1948, după „vizita” lui Alexei al Moscovei, când Patriarhul Nicodim îl înfruntă, Sinodul păstrându-şi astfel autocefalia, văzând ruşii că nu le reuşeşte mişcarea cu mitropoliile sufragane, se trece la alte măsuri: Sunt decăzuţi din treaptă şi puşi în retragere mitropoliţii Irineu şi Efrem, după ce alţi doi mitropoliţi, Nifon Criveanu şi Tit Simedrea, îşi pierduseră eparhiile. Sunt scoşi din scaun şi episcopii Cosma Petrovici, Eugeniu Laiu, Lucian Triteanu, Athanasie Dincă; iar, mai grav: sunt condamnaţi mişeleşte să treacă la Domnul Nicodim şi Irineu (în februarie, respectiv aprilie 1948). Astfel, sunt înlăturaţi brutal din calea realizării patriarhiei roşii nu mai puţin de nouă sinodali. După 6 iunie 1948, când Marina ajunge patriarh, sunt înlăturaţi din ierarhie vicarii patriarhali Veniamin Pocitan, Emilian Antal, Pavel Şerpe, şi Teodor Scorobet de la Sibiu, sunt puşi în retragere episcopii Policarp Moruşca, Partenie Ciopron, Valeriu Moglan, sunt scoşi din scaun şi li se desfiinţează eparhiile episcopilor Veniamin Nistor şi Grigorie Leu, rezistenţa celui din urmă fiind rezolvată prin asasinat. Apoi, episcopul Oradiei, Nicolae Popovici care a sfidat punându-şi candidatura de patriarh atunci când Mitropolitul Nicolae Bălan s-a retras ca să lase locul liber pentru Justinian Marina, este îndepărtat în 1950.  
 
Conlucrarea Patriarhiei cu securitatea intră de atunci în linie dreaptă asmuţind-o sau servind-o pe aceasta împotriva episcopilor Greco-Catolici, împotriva propriilor monahi, apoi a arhiepiscopului emigraţiei Vasile-Victor Leu. Măsurile commune patriarh-securitate continuă până în anii şaizeci cu morţile suspecte ale mitropolitului Sebastian Rusan, care „vorbea prea liber” la Iaşi şi episcopului Andrei Magieru la Arad, ca şi cu înlăturarea altor ierarhi precum mitropolitul Vasile Lăzărescu şi episcopul Valerian Zaharia.  
 
În diverse articole şi încercări de ideentificare a ierarhilor ortodocşi români victime ale dictaturii comuniste, cifrele încep cu doisprezece şi ajung treptat la treizecişidoi prin adăugarea unora pedepsiţi şi năpăstuţi direct de Justinian Marina. Nu a tuturor, pentru că Patriarhul Roşu a păcătuit prin cruzimi dictatoriale faţă de mult mai mulţi din biserica oficială, de la greco-catolici si din emigraţie, pe măsură ce simţea pofta de putere care l-a făcut să se înfrunte cu unii guvernanţi când şi-a simţit apa la moară, exact cum a făcut şi Teoctist în anii noştri. Nu din credinţă, ci din motive de trufie şi arătare a puterii. Fapt pentru care securitatea a şi reacţionat prin anii 1959 servind guvernării argumente spre a-l umili puţin aducându-l la realitatea condiţiei de supus şi colaboraţionist. Fapt este că, atunci când a stat câteva luni retras la Dragoslavele, s-a şi plâns că i s-ar fi încercat otrăvirea. Din punctul de vedere al studiului criminalist, putem spune că era sincer în teama sa, de vreme ce el însuşi folosise asemenea arme împotriva multor ierarhi.  
 
Revenind la cele treizecişidouă de nume menţionate, idedntificând, eu am enumerat aici cu precizie douăzeci şi trei de ierarhi care, prin actele lor se dovedesc a fi dintre cei care s-au opus efectiv unindu-se la un moment dat în jurul Episcopului Leu, şi-n rezistenţa internă împotriva legiuirii comuniste, ca şi-n cea externă împotriva infiltrării KGB-ului. Sau, după uciderea lui care încheia crimele decapitării vechii patriarhii, au continuat rezistenţa perseverând pe aceste poziţii. Aceştia sunt ierarhii a căror faptă se va identifica cu cea a Grupului Sinodal de Rezistenţă din Biserica Ortodoxă Română. Aşa cum s-a scris, ei „...reprezentau elita ierarhiei bisericeşti care nu a voit să facă nici un compromis cu cei fără de Dumnezeu... Se cuvine ca suflarea românească ortodoxă să nu-i uite, iar Sinodul BOR să-i canonizeze, în sfârşit, ca ierarhi mărturisitori, măcar pe unii dintre vlădicii ei martiri din anii dictaturii comuniste”...  
 
Şi nu numai ca sfântă datorie faţă de memoria lor. Iată: corespondând despre aceasta cu profesorul Viorel Roman de la Universitatea din Bremen, care pledează pentru occidentalizarea noastră prin apropierea de catolicism, pot spune că, tulburat, el mi-a declarat că află de abia acum de această rezistenţă, fiindcă toate datele şi informaţiile pe care le-a avut până în prezent îi descrie ortodoxia românească drept una umilă şi retrogradă, supusă întotdeauna voinţei guvernamentale. Ideea Bisericii din eterul Europei, unindu-i pe ortodocşii români peste Zidul Berlinului şi rupându-i de Moscova, cea de unde provenea imperialismul politicilor de stat dictatorial şi expansionist, biserică ce s-a construit ca rod al rezistenţei grupului sinodalilor români, îl face să-şi schimbe părerea chiar şi pe acest consecvent propovăduitor al actelor de compromis ale ortodoxiei.  
 
4. SERVICIUL SPECIAL BISERICESC AL KGB  
 
Despre Serviciul Special al KGB privind politicile religioase ale Moscovei şi dezvoltarea lui până la planurile de diriguire a unei mişcări mondiale care să suplinească ratatele „Internaţionale”, ca şi despre presiunile acestor politici mai ales aici, la graniţa cu România, familia mea are iarăşi un cuvânt de spus. Pentru că Episcopul Grigorie, în cercetarea sa cărturărească folosită cu semnificaţii sociale chiar şi în studiile de mai târziu ale lui Dimitrie Gusti, a remarcat încă din anii douăzeci pericolul propagandei sovietice făcută prin sectele pătrunse dinspre răsărit, unele dintre ele chiar dovedindu-se a fi o invenţie sau o haină diversionistă din domeniul propagandei şi agitaţiei bolşevice.  
 
Am spus şi mai înainte că Moldova a fost mereu locul unei instabilităţi produsă de provocările ruseşti sau sovietice. Există acum date istorice precise despre diversiunea bolşevică de la Tatar Bunar; există biografiile elocvente ale „conducătorilor” alogeni trimişi pentru PCR prin vadurile Nistrului sau Prutului, pe unde se scurgea şi material propagandistic sau exploziv, există evidenţa gazdelor pentru spionii ruseşti pe lista pensionării acestora ca ilegalişti sau fiapişti; există chiar şi informaţia că, la Iaşi, până şi loja masonică în care s-a promovat Mihail Sadoveanu, ca dovadă şi ce a devenit el, era infiltrată cu intenţii provocatoare sovietice şi deviată de oameni ai Moscovei.  
 
Ca trimis al guvernului României Mari şi ca întemeietor al învăţământului teologic românesc în Basarabia, ca vicar al Mitropoliei Moldovei, ca efor şi exarh, Episcopul Grigorie a avut, împreună cu Arhimandritul Iuliu Scriban şi universitarii preoţi fraţii Iordăchescu, acţiuni ecumenice în care s-a înţeles cu toţi, de la catolici la neoprotestanţi; dar s-a lovit de primitivismul unor secte siberiene exportate cu aceleaşi metode cu care se exporta revoluţia. Studiile sale despre „Confesiuni şi secte” au fost multă vreme bibliografie universitară. Pornind de la acele studii, el a devenit cu adevărat un combatant antibolşevic, în una dintre note chiar remarcând că, la anumite case de rugăciune, oamenii sunt atraşi prin aparatură de cinematograf mobil, foarte scumpă pe atunci, care circula clandestin prin localităţi cu filme din producţia sovietică dedicate lui Lenin şi, apoi, propagandei staliniste. Ne având la „Mosfilm” producţii cu sfinţi, organizatorii acestor secte atrăgeau cu ce li se punea la îndemână. Serviciul Special Bisericesc al KGB îşi inaugurase astfel activitatea externă: Cu secte mici, de origine dubioasă. Apoi, după ce a avut succes în cea internă înfiinţându-i lui Stalin patriarhia cu care să câştige războiul, s-a ocupat de ţările satelite care trebuiau supuse „Noii Rome” muscovite, încercând să-şi impună influenţa în confesiunile mari..  
 
Ideea unui Sinod unic şi a unor mitropolii sufragane prinsese mai întâi prin ortodocşii puţini din ţările slave catolice, apoi şi în alte republici jugoslave decât Serbia şi, foart uşor, în prea supus slavofila Bulgarie. A transforma brutal Bisericile Naţionale în metoc al catedralelor de la Zagorsk, era o promisiune făcută lui Stalin de către acest important Serviciu Special care mai avea de lucrat puţin numai cu Bucureştiul şi Belgradul unde erau patriarhii locale autocefale. Aşa, în 1945 e desfiinţată Mitropoilia Olteniei, iar la Iaşi e trimis Justinian Marina ca să-l izoleze pe Irineu Mihălcescu şi să facă ruptura închinându-se Moscovei; aşa, confirmarea ca vicar al său a părintelui Vasile Vasilachi îi este respinsă de guvern Patriarhului Nicodim în 1946; aşa, îşi încearcă în mai 1947 vizita canonică aici Patriarhul Alexei, dar când el propune o întrunire panortodoxă la Moscova, Nicodim Munteanu, ca mai vechi patriarh decât el, al unei Biserici Ortodoxe mult mai vechi decât a lui, îl întreabă „de ce la Moscova?!”... În loc de răspuns e silit să se retragă la mănăstirea Neamţ în vreme ce guvernul este cernut rămânând numai comuniştii cu care el îşi subliniază dezacordul printr-o grevă patriarhală, refuzând să se întoarcă la Bucureşti. Semnături importante din exil şi din ţară vorbesc deespre otrăvirea, asasinarea sau condiţiile mai mult decât dubioase ale morţii sale în februarie 1948, urmat de mitropolitul Irineu în aprilie.  
 
Unchiul meu cunoştea şi participa la această rezistenţă împotriva tendinţelor Moscovei în ciuda crimelor pe care le vedea. Rămas cel mai bătrân şi mai important ierarh al Moldovei după înscăunarea lui Justinian Marina la Bucureşti, el a mulţumit Domnului prin slujbe publice pentru dejucarea planurilor ruseşti. Chiar Patriarhul Teoctist mi-a vorbit despre girul lui ierarhic asupra Mitropoliei Moldovei în vara lui 1948 când întregul Iaşi, obişnuit să refuze slujbele făcute de Justinian , populaţie ce protestase faţă de faptul că mitropolitul impus dinafară şi cu Romulus Zăroni adus tot dinafară, îi „reprezentau” în Parlamentul comunist decretat prin furt electoral, se strângea din nou la catedrală fiindcă slujea cunoscutul duhovnic moldovean Grigorie Leu. Mi-a povestit cum, în preajma praznicului Sfântului Alexandru, unchiul meu a făcut pomenirea de şase luni a lui Nicodim Munteanu numindu-l „patriarh-martir al rezistenţei prin Biserică” şi mulţumind Domnului că prin rezistenţa aceasta nu s-a înfăptuit voia antihristului; ba, Teoctist chiar mi-a precizat că el nu i-a spus lucrul acesta lui Justinian, dar acela a aflat şi l-a mustrat.  
 
În acele condiţii, autocefalia nu ne-a putut fi atinsă, dar Serviciul Special KGB reprofila Noua Romă moscovită măcar la nivel de Vatican, propunând schimb de înalţi prelaţi. Se urmărea înlocuirea alungatei Nunţiaturi Apostolice cu una Moscovită condusă, desigur, de un general KGB care avea să joace pentru Patriarhia BOR rolul consilierilor sovietici ce dirijau efectiv alte instituţii şi ministere bucureştene. Prin schimb de ambasadori, cum fusese desfiinţat cel de la Sfântul Scaun, ca om de încredere Teoctist urma să se ducă la Zagorsk. Serviciul Special KGB nu renunţa la o a patra Internatională care devenea eficientă prin ortodoxie. Cea comunista avea doar agenti ruşi numiti în fruntea partidelor din diverse ţări. Aici, fiind vorba de Biserici, aveau, aşa cum trebuia să fie şi Teoctist, reprezentanţi reali, din toată lumea, numai cu condiţia sa-i gaseasca in fiecare tara pe colaboraţioniştii supusi.  
 
Acesta era planul: Desfinţarea ortodoxiilor naţionale care, spre deosebire de cea rusească, impusă târziu norodului de conducătorul încoronat, premerseseră Statul laic obligându-i pe prinţi şi regi să primească botezul ei. Şi restructurarea ortodoxei prin realizarea uneia mondiale, opusă catolicismului ţarilor de tradiţie si protestantismului capitalist. Asta ar fi însemnat întărirea propagandei staliniste în întreaga lume şi mult mai multe garanţii de dominaţie. Exista experienţa unor centre musulmane, profitand de republicile sovietice respective iar, după ocuparea Tibetului şi alungarea lui Dalai Lama s-a perseverat în impunerea unui centru mondial budist în Mongolia. Dacă manipularea prin religii în favoarea intereselor statale se practică de sute de ani, nu avea tocmai KGB-ul să o omită din strategiile sale. Faţă de mijloacele precare şi demagogice ale unor costisitoare „organisme internaţionale” precum neconvingătoarea luptă pentru pace, sindicatele roşii demascate peste tot, manipulatele mişcări de femei şi tineret,etc. a pune mâna pe dirijarea credinţei omului era un obiectiv cum nu se poate mai important!  
 
Norocul a fost pauza după moartea lui Stalin care a schimbat unele direcţii. Dar asta, doar pentru moment. Deoarece panslavismul altoit cu diversiunea comunistă a făcut în secolul nostru mari eforturi ca ortodoxia să devină o putere în mâna imperialismului lor, amputându-i superba tradiţie de a se dezvolta popular, în mijlocul naţiunilor, întru afirmarea şi emanciparea acestora, ca un duh al pământului ţării respective şi nu ca o dogmă adusă dinafară. Exportul de revoluţie se baza, însă, exact pe o asemenea dogmă adusă dinafară, iar la Moscova s-au făcut multe mârşăvii întru aceasta. Pentru o documentată argumentare, însă, pentru demascarea totală a perfidelor manevre ale spionajului religios rusesc, ar fi nevoie nu de micile surprize pe care le scoate la iveală CNSAS, speriind unele feţe luminate, dar apoi îngroşându-le obrazul; ci de accesul nostru la dosarele KGB care ne privesc.  
 
5. EPISCOPUL ALES ŞI APOI HIROTONIST, AL EMIGRAŢIEI  
 
Ajungem astfel la o concluzie în legătură cu Vasile-Victor Leu, cel care prin ascultarea dată de Grupul Sinodal de Rezistenţă ajunge arhiepiscop al emigraţiei române devenind foarte periculos pentru acest Serviciu Special al KGB-ului care l-a şi răpit. Dacă am avea documente declasificate de la KGB, am putea afla mult mai multe. Pentru că în birocraţia poliţienească bolşevică au trebuit să existe dosare întregi cu note informative şi argumente temeinice ca să se aprobe riscul internaţional al unei asemenea răpiri. Acolo erau enumerate, desigur, acţiunile şi faptele care-i demonstraseră periculozitatea maximă pentru politicile Moscovei, şi toate funcţiile ce le ocupa ca relaţii naţionale şi internaţionale, şi actele lui publice de propagandă pentru independenţa religioasă, şi influenţele prin creditul ce-l avea la mari instituţii şi guverne occidentale; trebuiau enumerate şi probate toate datele celui urmărit, spre a se obţine aprobarea lui Beria sau, poate, chiar a lui Stalin.  
 
Au lucrat multe forţe şi s-au plătit multe lefuri de colonei şi generali la întocmirea dosarului care a condus, nu doar la o încercare de asasinat, ci chiar la răpire spre a-l păstra viu, ca deţinător de informaţii preţioase. Din documentele cu care a fost trimis el de la Moscova la Bucureşti reies doar câteva amănunte ale acestor forţe utilizate cuprinzând un teolog grec şi un ziarist francez, care apar în preajma lui şi la Zurich, şi-n RFG, şi-n Austria dar şi-n închisoare la Moscova, mai mulţi ofiţeri din trupele de ocupaţie ale Austriei, agenţi infiltraţi în Elveţia, Austria, Franţa şi chiar Suedia unde el este invitat la un dialog al episcopilor ortodocşi şi anglicani, două rânduri de anchetatori: unii basarabeni, alţii care reiau interogatoriul în franceza pe care o vorbeşte anchetatul, supraveghetorii ruşi ai acestora culminând cu Beria, destui români dubioşi lucrând direct cu KGB-ul, echipe de provocatori şi urmăritori la Paris, Zurich, Baden-Baden, Munchen, Cairo şi Alexandria, Innsbruck, Gratz, Viena... E o muncă, o cheltuială, o lucrare sistematică în care s-a urmărit ceva şi s-au menţionat punct cu punct urmele gasite sau constatate, care ar putea constitui inventarul tuturor activităţilor sale, al ascensiunii sale odată cu eparhia pe care şi-o dezvolta în Europa şi Orientul Apropiat.  
 
La Istambul apar chiar mai mulţi urmăritori şi delatori, pentru că el ajunsese acolo şi cu împuternicire de la Generalul Rădescu şi amiralul Dumitrescu prin care anglo-americanii proiectau un vapor al Armatei Atlanticului, care să treacă de Bosfor şi să staţioneze în Marea Neagră cu un foarte puternic emiţător radio capabil să transmită pentru România, Bulgaria, Basarabia, Ukraina penetrând prin sistemele de bruiaj ale acestor ţări. Aici, rolul Bisericii pe care el o ridica în eter devenea şi mai important. Strădania era mare, iar urmărirea KGB-ului deopotrivă... Ne dăm astfel seama ce s-ar putea afla dintr-un asemenea dosar nu doar în legătură cu el, ci cu multe care se pregăteau României şi mulţi trădători folosiţi pentru asta. Şi regretăm că n-avem acces la un CNSAS privind documentele KGB-ului.  
 
Totuşi, comportamentul exemplar şi perseverent al lui Vasile-Victor Leu din clipa în care este tuns în monahism de tatăl său şi primeşte misiunea din partea Grupului Sinodal de rezistenţă este exemplar şi ca eficacitate şi ca neabătută conştiinţă creştin-naţională: A avut curajul să înfrunte încă de aici securitatea trecând graniţa clandestin, riscul său fiind mai puţin important decât porunca sinodală pe care o primise; a salvat zeci de biserici de infiltrarea kagebiştilor şi i-a înfrăţit pe emigranţii dezbinaţi, a fost sprijin pentru cei din ţară prin predici transmise în eter, a devenit periculos Moscovei până la a fi rapit de Beria, a avut un proces de condamnare la moarte în care s-a comportat cu o demnitate exemplară.  
 
În ceea ce priveşte rangul său ierarhic, avem documente clare că, aşa cum este tradiţia, la Salzburg, (unde fiinţa biserica românească din Austria, abia după alegerea noului episcop înfiinţându-se încă trei: La Lintz, la Innsbruck şi la Gratz), de sfintele Paşti 1949, alături de mai mulţi preoţi din emigraţie, s-au adunat în mod special şi organizat reprezentanţi ai credincioşilor şi parohiilor româneşti din occident şi ai unor organizaţii recunoscute de rezistenţă a românilor emigraţi care, în prezenţa oficialilor International Refugees Organisation, ai Consiliului Ecumenic şi Caroman s-au constituit înAdunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe Române Autonome din Europa Apuseană şi Orientul Apropiat („EORA”, cu primul comitet format din maior Croitoru, dr. Teodoru, fostul ambasador român la Berna Bossi, avocat Nicolae Baciu, maior Florescu, Puiu Traian, professor Sanjoj – lideri ai organizaţiilor Comitetului Român în localtăţi din Austia, Germania, Elveţia, maior S.U.A. Neagoe, ing. Titi Constantinescu, teolog Tănase –români cu cetăţenie occidentală, prinţul Alexandru Liven –refugiat rus originar din Basarabia, preoţii Surtucanu şi Gâldău). Au procedat apoi la alegerea lui Vasile Victor Leu ca episcop al lor propus conform canoanelor spre hirotonisirea care presupunea găsirea a trei arhierei care, întruniţi, să-i transmită taina. Şi au săvârşit acolo slujba de rugăciune pentru alesul lor, acesta fiind documentul lumesc al înscăunării lui, care este unul real şi pipăibil.  
 
Avem de asemenea documente că, încă aşteptând găsirea şi întrunirea celor trei episcopi ortodocşi (adevăraţi, şi nu făcuţi de KGB, ceea ce nu era uşor în acea parte a Europei), care să poată săvârşi taina, el şi-a început misiunea. Ca ales recunoscut de reprezentanţii obştei si propus de aceştia spre hirotonisire prin serviciul divin oficiat de soborul ce s-a putut întruni ca preoţime la biserica din Salzburg, el a fost astfel acreditat de Consiliul Ecumenic, de IOR, de Caroman şi de Biserica Anglicană, ca şi de Înalţii Comisari ai trupelor aliate de control (care i-au semnat un paşaport provizoriu cu viză diplomatică menţionând funcţia „Romanian Bishop”). Astfel şi-a început misiunea în întreaga Europă şi în Orientul Apropiat, întărind parohii, înfiinţând altele, inaugurând cicluri de emisiuni religioase la posturi de radio; ne aşteptând, ci începând deîndată a-şi îndeplini rolul misionar de a-i uni pe românii emigranţi împotriva asaltului KGB şi a spionajului sovietic. Iar, de Căciunul aceluiaş an, după ce a fost hirotonisit el (la Biserica Rusă din Munchen de Serafim –mitropolit al ruşilor albi din Germania, vicarul său arhiereul Filip titular al bisericii unde are loc oficierea şi arhiepiscopul Serafim al Austriei, care primesc câte 1000 de dolari de la reprezentantul Consiliului Ecumenic şi semnează trei exemplare din Gramata pe care o dau noului episcop), având comunităţile româneşti create, a hirotonisit la rându-i preoţi pentru dezvoltarea numărului de parohii ortodoxe independente şi, mai ales, pentru a fi în serviciul tuturor credincioşilor acestora, certificându-le seriozitatea de creştini practicanţi pentru a fi primiţi de societăţile în care ei se integrau, dându-le documente pentru a putea fi angajaţi sau primi cetăţenia, cum e obiceiul creştinesc al lumii libere. Împreună cu episcopul polonezilor ortodocşi Sava al sârbilor refugiaţi, cu Irineu episcopul sârbilor refugiaţi şi mitropolitul Ghermanos al grecilor din occident a înfiinţat Consiliu Bisericilor Ortodoxe Refugiate recunoscut de IOR care era organism ONU.  
 
Şi-a construit astfel o operă Hristic-misionară pe care nu i-o poate contesta nimeni, fiindcă ea se numără în parohii, în deschiderea sau redeschiderea şi reanimarea unor biserici, în liturghiile arhiereşti slujite consecvent la radiourile unde-şi dezvolta Biserica din Eter, în creşterea enormă a numărului de enoriaşi luaţi în evidenţă spre a fi întăriţi sufleteşte în bejenia lor şi în faptele bune de încredere reciprocă prin care să se integreze în lumea liberă creştină. Şi, în ultimă instanţă, cee ce nu se poate contrazice cu nimic deoarece constituie chiar obiectul procesului prin care este condamnat la moarte: Creearea în emigraţia română a unui curent puternic de apărare a Bisericii lor Naţionale şi transmiterea către cei din ţară a curajului acestora de a rezista în faţa comunismului ateu. Numai faptul că, în acea vreme, sute de mii de ascultători clandestini din tară se salutau discret, ca-ntr-o formulă de recunoaştere, cu mesajul lansat de el la sfârşitul predicilor transmise prin radio : „Ferşte-ne Doamne de Sovrompatriarhie!”, arată eficienţa trudei sale.  
 
Apoi, mai trebuie luat în consideraţie faptul că, prin rezistenţa sa la anchetă, Vasile Victor Leu nu le-a dat torţionarilor decât posibilitatea să-l judece pe el, ne trăgând alături pe nimeni ca să se poată face, ca o continuare stalinistă, procesul în care să fie acuzată întreaga ortodoxie ne supusă Moscovei, aşa cum s-a urmărit. Din punct de vedere istoric, asta ne îngreunează cercetarea trebuind să-i stabilim de- abia acum pe adevăraţii rezistenţi care ar fi putut fi târâţi în proces; dar din punct de vedere martiric, unicul acuzat pe care îl au în mână călăii răpindu-l cu riscul producerii unui conflict international, se poartă cât se poate de tradiţional pentru actele frumoase ale Credinţei lui: Preia totul asupra sa şi plăteşte pentru tot la modul Hristic. E hotărât, astfel, să-şi încheie viaţa nu numai cu o atitudine de mare demnitate la proces, ci demascând acolo comunismul la modul şi mai grav decât acuzaţiile care i se aduc.  
 
Iar, ca ultim gest, refuză să facă cerere de graţiere şi cere insistent, prin proprie semnătură, să fie cât mai repede executat.  
 
Producând, prin documente ce au devenit publice, dovada consecvenţei unei asemenea lupte cruciate, cred că şi cele mai groznice lături aruncate asupră-i de detractorii săi se spală prin perseverenţa unei asemenea convertiri demnă de vremea Apostolilor.  
 
6. BISERICA DIN ETER  
 
Explicaţia este simplă, precum în Vieţile Sfinţilor: El trebuia să fie cheia Bisericii din Eter la temelia căreia sătătea Grupul Sinodal de Rezistenţă. Şi şi-a dedicat ultima parte a trecerii sale prin lume, numai pentru a păzi de antihrist această cheie, cu osârdie şi consecventă credinţă, schimbându-şi chiar propria sa viaţă şi destin. Că are şi o contribuţie mai mare, găsind primul mijloacele tehnice ale undelor radio, oferindu-se tuturor posturilor de la Madrid până la Atena cu emisiuni religioase, predici, conferinţe politice în română şi în limbile respective, prefigurând, chiar, „Europa liberă” şi convingându-i de necesitatea vaporului dotat cu emiţător puternic pe generalii Rădescu, Puiu Petrescu, Ion Gheorghe, Chirnoagă, Ulea, chiar pe Carol al doilea care dă fonduri, pe amiralul Dumitrescu, pus de englezi comandant de distrugător pentru care căuta marinari români, ca şi cu diplomatul turc Suphi Tanrioer, este şi acesta adevărul trudei lui.  
 
Dându-i misiunea diasporică, Grupul Sinodal gândise legătura religioasă între românii de pretutindeni prin Duh Sfânt, ei continuând aici a sluji dreapta credinţă apărând-o de influenţa bolşevică, el salvând de aceasta bisericile de dincolo. Dar posibilitatea de a se simţi, în timp real, împreună la slujbă, adică formând prin rugăciune comună o Biserică unică, a dat-o această Biserică din Eter. Care atunci s-a înfăptuit, iar apoi s-a continuat devenind tradiţie. Poate cea mai temeinică tradiţie prin care s-a păstrat la români acea încredere în Biserică, nealterată de manevrele slujitorilor vânduţi din oficialitatea statal-ortodoxă. Ceea ce, împreună cu păstrarea cultului religios în familia românească şi prin ea, a condus la marea înflorire de după 1989.  
 
Făcând în anii noştri, din media religioasă, o realitate bine consemnată de credinţa contemporană, Biserica din Eter devine un universal lăcaş al Duhului Sfânt, cu proprile sale începuturi în catacombele unde ne arunca antihristul bolşevic şi neîncrederea în slujitorii lui. Ceea ce mă face să cred că o A Patra Romă care să rezolve multe conflicte contemporane, se va putea construi cu adevărat în eterul care ne leagă şi nu în ziduri care ne despart din vanitatea lumească de a fărâmiţa vicariatul Domnului. Chemat la patriarhul ecumenic Athenagoras al Tiatirelor spre a I se da recunoaşterea de întâistătător al Bisericii Emigraţiei Ortodoxe a Românilor, arhiepiscopului Vasile-Victor Leu I se propune a fi confirmat chiar mai mult: drept unic reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române, dacă dă o declaraţie că recunoşte ca proprietate a Patriarhiei Ecumenice domeniile secularizate de Cuza. Indiferent dacă între zidurile Fanarului această pretenţie putea fi crezută, episcopul sărăciei românilor aflaţi în bejenie refuză şi pleacă la Patriarhul de la Ierusalim care-i semnează necondiţionat documentul de recunoaştere ca episcop-şef al Bisericii Ortodoxe Române din exil. Ca dovadă că aceasta se situa în eter, şi nu în domeniile arghirofiliei lumeşti. Alte exemple, cu modul de a înţelege al altor ierarhi, se găsesc în „Cartea Episcopilor Cruciaţi”.  
 
7. CONDAMNAREA LA MOARTE PRIN CARE ÎNVINGE  
 
Ca şi multe alte exemple ale acţiunilor moscovite, sau promoscovite, precum procesul de condamnare la moarte care, după ce sentinţa fusese decisă la Kremlin, se înscenează la Bucureşti din motive foarte bine calculate. Pentru că încă nu se terminase epoca proceselor răsunătoare din toate ţările ale căror populaţii trebuiau înfricoşate şi supuse, procese cunoscute în istoria dictaturii staliniste internaţionale pe numele victimelor lor. După înfierarea romano-catolicilor şi greco-catolicilor, cu şir lung de episcopi condamnaţi în procesul Nunţiaturii Apostolice din România, acest nou proces proiectat din 1952, când Stalin şi Beria fiinţau cu tot spiritul lor netemător, trebuia să devină un exemplu pentru nesupuşii din lumea ortodoxă.  
 
Cu acuzaţii acoperite sau neacoperite, trebuia să scoată la iveală cât mai mulţi duşmani şi trădători demascaţi de ochiul vigilent atribuit clasei muncitoare, trebuia să dea pedepse cât mai neiertătoare ca exemplu pentru cei care ar mai avea poftă de aşa ceva şi trebuia să avertizeze occidentul că nu-i merge. Artizanii ar fi dorit un mare proces demascator, cum se provoca „pe domenii de activitate”, ca să bage frica in categoria respectivă de populatie, chiar inventand duşmani numai ca sa poata fi pedepsiţi exemplar. Or, aici, era vorba de o foarte mare categorie, fiindcă era la adresa clericilor, dar se rasfrangea şi la populaţia de credinciosi, putea crea şi breşe în parohiile din emigraţie. Dar, în cazul de faţă, aceiaşi artizani urmăreau şi altceva: Luarea unor măsuri de vigilenţă prin conducerea mai strictă a ortodoxiei de la Moscova, prin controlul mai riguros al emigaţiilor ţărilor satelite tot prin Moscova, a obligării bisericilor naţionale la alte formule de vasalitate, dacă cea cu mitropoliile sufragane nu reuşise datorită rezistenţei de la noi şi opoziţiei lui Tito. Acum, Tito era bine demascat ca duşman, iar printr-un asemenea proces care ar fi dus la multe arestări, s-ar fi lichidat orice opoziţie şi în România. Bulgarii erau de partea lor şi se doreau al şaptesprezecelea stat sovietic, la Athos se făcuseră bogate mănăstiri ruseşti concurând cu Banca Vaticană, Patriarhia Antiohiei şi Damascului era cumpărată total, ca şi destule mitropolii sau episcopii ortodoxe mai mici, din ţări multiconfesionale. Arestarea cât mai multor ierarhi în România, chiar sacrificând şi dintre cei cu care conlucraseră, era marea şansă pentru Serviciul Special Bisericesc al KGB, care se menţinea şi chiar se dezvolta ca o Coloană a 5-a pe plan spiritual, de a se găsi în sfârşit o formulă de impunere a Noii Rome pe care Rusia şi-o visa de la Petru cel Mare, iar sovietele şi-o doreau intens în ofensiva lor propagandistică.  
 
Vasile Victor Leu le-a stricat însă scenariul, rezistând. O fi fost un calcul, cunocându-i?... O fi fost o ambitie de rezistenţă, cunoscandu-se?... A fost, in orice caz, Duhul Sfânt care l-a călăuzit. Iar un proces ca la Nunţiatura Apostolică nu a mai avut loc, ca sa poată da motiv de „intarire” a ortodoxiei printr-o centrala moscovita. Cu un singur condamnat care-şi recunoaşte vina negând că ar fi avut complici, acest proces pregatit încă din stalinism eşuează; iar, în contextul destalinizării şi tatonărilor spre înţelegeri depăşind războiul rece, nici în ţară nu se mai vorbeşte prea mult. Artizanii provocărilor locale şi frăţeşti au avut de aşteptat încă cinci ani până ce li s-a ivit ocazia altor arestări spectaculoase. Asta, doar atunci când ecourile revoluţiei maghiare, studentii si universitarii care ridicau capul, scriitorii care credeau că, scăpând de proletcultism, se puteau manifesta mai sincer şi teologii care moşteniseră tradiţia de la ”Rugul aprins” au trebuit să afle că nu le merge, printr-o resuscitare a proceselor exemplar-propagandistice de tip mai vechi. In modul acesta a avut loc noul val de arestari de la sfârşitul anilor cincizeci unde au fost amestecati arestatii noi cu unii anchetati mai vechi.  
 
De abia atunci, la cinci ani după ce, prin rezistenţa sa la anchetă, Vasile Victor Leu nu le-a dat posibilitatea decât să-l judece pe el, ne trăgând alături pe nimeni ca să se poată face, ca o continuare stalinistă, procesul în care să fie acuzată întreaga ortodoxie ne supusă Moscovei. Odată cu procesul, au eşuat şi defăimătorii obişnuiţi să acuze la comandă, aşa că ei s-au reorientat încercând să-şi găsească merite de salvatori şi să propovăduiască noii generaţii de credincioşi despre meritele iudelor care-şi arogau misiuni apostolice, asacunzându-şi trăsăturile de evanghelizatori întru antichrist.  
 
8. PATRIARHUL TEOCTIST  
 
S-ar sugera faptul că prelatul Teoctist Arăpaşu ar fi avut în această direcţie vechi state de serviciu, de vreme ce încă Sinodul de la sfârşitul anului 1946 invocase un asemenea argument decăzându-l din treaptă, selectarea pentru plecarea la Moscova şi supusa permanentă conlucrare cu Justinian le povesteşte singur, este împins de aici dar refuzat de dincolo când ar fi trebuit să preia conducerea episcopiei din America şi, tot în legătură cu o nedorită propagandă în Statele Unite, atunci când apar note informative demascatoare între Antonie Plămădeală şi Bartolomeu Anania, şeful guvernamental al Departamentului Cultelor, Dogaru, le cere acestora „să nu afle Teoctist” – care era în acea vreme doar mitropolit la Iaşi, nu întâistătător al bisericii, lăsând a se înţelege că va face el informarea pe altă cale. Deci, şi în acest caz apare posibilitatea unor funcţii oculte deţinute de Teoctist, ceea ce îi justifică perseverenţa de a crea confuzie între concepte: „Salvarea funcţiilor prin slujirea guvernării comuniste” nu este totuna cu „salvarea credinţei de această guvernare atee”.  
 
În plus, saltul psihologic de la smerenia din faţa acuzaţiilor suportate după 1989 la trufia de a-şi încerca puterile în Stat şi-n societatea românească văzând cât de sfânt îl poate face pe Justinian Marina, este un proces de distorsiune psihologică petrecut cu mai multe persoane deţinătoare de funcţii şi înainte şi după aşa zisa „revoluţie”. Acestea, întâi s-au temut, apoi au văzut că le merge şi au sfidat ne mai ţinând seama de nimic, ajungând a fi, pe faţă, nişte oameni care, ducând o politică strâmbă prin care domină, încep să se şi laude cu ea. Din punctul de vedere al carierismului lor, îi putem chiar înţelege. Dar nu le putem permite să mintă şi, mai ales, să formeze alte generaţii, aşa cum în lumea clericală s-a procedat cu unii ierarhi mai tineri angajându-i pe calea aceleiaşi minciuni istorice nocivă pentru Biserică şi Credinţă.  
 
Despre aceştia vom vedea mai jos; despre Teoctist Arăpaşu putem spune că, una peste alta, este un caz linear, de om care şi-a ales o anumită direcţie de a face carieră şi a rămas consecvent pe servituţile pe care şi le-a asumat întru aceasta, poate ajungând până la urmă chiar să se mintă pe sine însuşi şi să şi le considere principii, sau ţel prin care are de tras şi foloase personale. Asta explică faptul că, faţă de preamărirea mentorului său şi a încăpăţânării de a convinge că pe calea aceea nu se distrusese sfinţenia Bisericii, ci se salvaseră aparenţele ei, nu mai conta pentru el existenţa unui Grup Sinodal de Rezistenţă. Acest adevăr nu trebuia să se afirme, ba chiar îl deranja şi îi trezea amintiri neplăcute.  
 
9. MITROPOLITUL ANTONIE  
 
Mai semnificativ pentru alte generaţii este cazul lui Leonida-Antonie Plămădeală care se prezintă cu evidenţă a fi un alt fel de produs, mai evoluat, al unor inginerii securiste mai subtile, dar destul de specifice mediului, de vreme ce, în nu mai mult de un deceniu, din arestat, condamnat la 7 ani şi deţinut mai puţin, devine om de mare încredere, ajutat cu înalte studii, propulsat concomitent în tot mai înalte funcţii şi, mai ales, cu o perspectivă de ascensiune rapidă în relaţiile internaţionale şi de decizie, ceea ce incumbă un angajament total de aservire. Desigur că e vorba şi de merite personale, dar nu neapărat cele scriitoriceşti, aşa cum s-ar încerca să se creadă.  
 
L-am cunoscut când venea de la studii din Anglia pentru o funcţie la Patriarhie şi i-am publicat un roman „Trei ceasuri în iad”, construit cu observaţie psihologică şi scris în manieră analitică tradiţională, pe un subiect banalizat de autorii sovietici prin personaje luate dintre gauleiterii Gestapoului. Era vorba de un transplant de memorie la care, din câte-mi amintesc, nu am remarcat a avea nuanţe sau aluzii de frondă anticomunistă, cum s-a încercat a se interpreta mai târziu. Apoi, n-a mai scris beletristică, dedicându-se unor studii de istorie bisericească ce l-au ajutat în poziţia de episcop şi mitropolit şi a devenit la un moment dat formatorul şi decidentul absolut al trimiterii preoţilor în străinătate. Zic „absolut”, dacă nu cumva, la modul ocult ca şi Teoctist, avea şi el „legăturile superioare”. Fiindcă, în această diversiune, concluzia mea este că nu poate fi vorba de o singura generaţie, ci de o tradiţie a făţărniciei transmisă între generaţii.  
 
Şi Antonie Plămădeală s-a purtat cu mine cu foarte multă curtoazie, nu doar în perioada când îl publicam, ci şi după 1989, în cuvinte sau scrisori laudative despre rudele şi înaintaşii mei, despre Fundaţia pe care o făcusem, despre recunoaşterea martiriului lor, fapt pentru care am citat asemenea scrisori în „Cartea Episcopilor Cruciaţi”. Pentru ca zece ani mai târziu, contrar celor spuse mie cu veneraţie, să vină cu memorii formulate ca pe vremea când demasca duşmanii socialismului victorios: „... fiul episcopului Grigorie Leu al Huşilor, Vasile Leu care se pretindea episcop facut undeva, pe la Viena de nu ştiu cine... Adevarul era ca era numai preot, dar era un „şmecheraş”... Se simte aici, înfară de bâlbâiala vârstei cu beteşug mintal, contrapropaganda tarzie, la alta generatie de preoti „pregatiti” la şcoli, precum cea de mai târziu de la Sibiu, pentru propaganda in strainatate doar a lui Justinian; adică punându-l pe acesta în continuitatea unor ierarhii mai vechi, dar denigrând traditia marilor prelaţi pe care i-a avut România Mare şi a celor care i-au continuat opunându-se comunismului. Asta era politica in 1970 cand a venit Plamadeala la secretariatul Sinodului şi dirijarea treburilor externe ale bisericii.  
 
Ca argument strict avocăţesc de Consistoriu, îmi tot repetase şi Teoctist această idee: Se credea (sau se spera) că nu există act de învrednicire semnat de trei arhierei. Cu asta, îl scoteau din istorie ascunzând faptul că, înainte de hirotonisire, Vasile Leu a fost ales în adunarea de la Salzburg a reprezentanţilor multor biserici româneşti din exil şi cu girul oficial al Consiliului Ecumenic ca episcop votat de ei si propus spre hirotonisire. Era, bine-nţeles, politica statului socialist şi ateu să conteste hirotonisirea sau pe hirotonisitorii unui ierarh opozant şi transfug; politică pe care o puneau în practică angajaţii Patriarhului Roşu. Dar asta n-a împiedicat ca Vasile-Victor Leu să-şi construiască o operă Hristic-misionară pe care nu i-o poate contesta nimeni, fiindcă ea se numără în parohii, în deschiderea sau redeschiderea şi reanimarea unor biserici, în creşterea enormă a numărului de enoriaşi luaţi în evidenţă spre a fi întăriţi sufleteşte în bejenia lor, în construcţia pe unde radio a Bisericii din Eter întrunind toţi dreptcredincioşii ortodoxiei române. Şi, în ultimă instanţă, ceea ce nu puteau ei contrazice cu nimic, deoarece era chiar obiectul procesului prin care l-au condamnat la moarte: Crearea în emigraţia română a unui curent puternic de apărare a Bisericii Naţionale şi transmiterea către cei din ţară a curajului acestora de a rezista în faţa comunismului ateu. Numai faptul pe care l-am pomenit: că, în acea vreme, sute de mii de ascultători clandestini din ţară se salutau discret, ca-ntr-o formulă de recunoaştere, cu mesajul lansat de el la sfârşitul predicilor transmise prin radio : „Ferşte-ne Doamne de Sovrompatriarhie” şi este un argument de ruşinare a încăpăţânării potrivnice cu care Plămădeală vrea să-l minimalizeze pe acest martir.  
 
Şi nu-l minimalizează cu convingere; ci aşa, în trecere: „şmecheraş” – ca să facă pe plac celor cărora li s-a vândut până a le cere grade militare, cum divulgă Mircea Dinescu pornind de la Arhivele Securităţii... Dar oare mai conteză întrebarea daca cei trei ierarhi ce l-au învrednicit pe Victor-Vasile Leu aducându-l între ei, aveau dreptul, sau harul, sau condiţiile să facă asta?!... Păi, atunci, am avea mai degrabă dreptul să-i contestăm pe cei hirotonisiţi de Plămădeală care, categoric, şi-a obţinut rangul politiceşte şi poliţieneşte, iar nu duhovniceşte cum cer consfinţire canoanele!... Malefică inteligenţă aservită propagandei pe care s-a angajat s-o facă în Sovrompatriarhia căreia i s-a vândut spre a-şi realiza dorita dar şi meritata carieră, el o ţine una şi bună cu incertitudinea canonică a hirotonisitorilor.  
 
Plămădeală era, însă, un om inteligent şi chiar un scriitor cu nuanţe: A găsit un diminutiv care să facă şi plăcere patronilor săi, dar nici să nu-l supere prea rău pe Dumnezeu. Ca dovadă că vreme de zece ani mi-a făcut curte scriindu-mi scrisori gingaşe şi flatând memoria rudelor mele, dar după ce l-a pedepsit Dumnezeu de a damblagit şi s-a sclerozat, formula folosită la modul carierist în vechiu regim, i-a revenit pe buze. Nu pot decât să-i înţeleg starea precară a ramolismentului şi să spun: ”Iartă-l Doamne, că n-a ştiut ce face!”. Pentru că, altfel, dacă te pretinzi om de litere, cauţi un termen temeinic pentru a caracteriza pe cineva. Cum poate fi „şmecheraş”, un om care, evident lucru, a riscat fugind în străinătate la porunca sinodală, a salvat zeci de biserici de infiltrarea kagebiştilor şi i-a înfrăţit pe emigranţii dezbinaţi, a fost sprijin pentru cei din ţară prin predici transmise în eter, a devenit periculos Moscovei pana la a fi rapit de Beria, a avut un proces de condamnare la moarte în care s-a comportat cu o demnitate exemplară?!...  
 
Plămădeală nu era un scriitor prost ca să amestece într-un asemenea hal termenii. Era numai un foarte inteligent prelat vândut, rămas cu obsesiile obligaţiilor faţă de superiorii comunişti care-i acordaseră încrederea de a-l face un fel de rector la Sibiu pentru reciclarea preoţilor în slujba ceauşismului. Staţi de vorbă cu cei care au trecut pe acolo intrând în contact cu subtilităţile acestei minţi inteligente şi vă veţi da seama că am dreptate vorbind despre sclerozarea sa în afirmaţia respectivă. Ca să închei glumeţ, ne luând în serios rătăcirile unui om care rămâne, totuşi, stabil pe un raft de bibliotecă, ar trebui să spun că, atunci când se va confirma ce a divulgat Mircea Dinescu despre veleitatea lui Antonie Plămădeală de a fi făcut general de securitate, vom putea vorbi şi despre invidia lui faţă de gradul militar al arhiepiscopului Vasile-Victor Leu, pe care generalul Rădescu, chiar dacă era vorba de drepturi limitate prin exil, îl numise general în Armata Atlanticului, tocmai pentru a-i pune la dispoziţie un Serviciu Religios militar care să oficieze slujbele Bisericii din Eter.  
 
Cât despre această BISERICĂ DIN ETER ca fenomen spiritual de întrunire într-o unică Biserică Mamă a tuturor dreptcredincioşilor ortodocşi români, chiar dacă o pomenim şi în maliţioasa glumă de mai sus, eu îmi exprim aici tot Crezul în legătură cu ea. Pentru că, purtătoare de cuvinte fiind, undele radio s-au dovedit în acele vremuri de restrişte a afla prin Duh Sfânt puterea de a purta CUVÂNTUL.  
 
Corneliu LEU  
 
Bucureşti  
 
4 martie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Corneliu LEU - BISERICA DIN ETER (CONCLUZII) / Corneliu Leu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 429, Anul II, 04 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Corneliu Leu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Leu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!