Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   


Autor: Corneliu Florea         Publicat în: Ediţia nr. 402 din 06 februarie 2012        Toate Articolele Autorului

Corneliu FLOREA - A TREIA REPUBLICĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Motto: 
  
Mundus vult decipi, ergo decipiatur. 
  
(Lumea vrea să fie înşelată, fie deci înşelată) 
  
Sebastian FRANK 
  
teolog german  
  
(paradoxal a scris 
  
OMNIS PARADOXA în 1533!)  
  
Trăind şi citind româneşte, părerea mea este că între 30 DECEMBRIE 1947 şi până recent, în 30 DECEMBRIE 2011, ţara noastră românească a ajuns la A TREIA REPUBLICĂ. Este mai mult decât o părere, este o idee personală pe care o pot demonstra sistematizat cu argumente istorico-sociale, pe lângă faptul ca generaţia mea le-a parcurs pe toate trei. Întâi, a fost republică populară, apoi republică socialistă iar acum este republică scoasă la mezat, bucată cu bucată, cu români cu tot. Să trăiţi bine ... pe unde apucaţi şi ce apucaţi ...  
  
REPUBLICA POPULARĂ ROMÎNĂ  
  
(„Romînă” cu „î” din i şi adjectivul unei oarecare republici) 
  
În toamna anului 1946, am început clasa întâi primară şi în abecedar, pe prima pagină, aveam fotografia regelui, pe a doua pagină fiind a reginei mamă. Credeam că, dacă regele avea mama regină, trebuia să aibă şi tată rege, dar nu era în abecedarul nostru. Am întrebat, eram la vârsta când întrebăm orice şi cineva mi-a răspuns că e făcut din flori! Eu aşa am luat-o, pentru că nu ştiam că regii sunt făcuţi, nu ca noi, supuşii lui, aduşi de berze călătoare. 
  
După vacanţa de Crăciun, în prima zi de şcoală, doamna învăţătoare ne-a spus să scoatem abecedarele pe bancă şi cu foarfecele a venit, pe rând la fiecare, şi a tăiat fotografiile regelui şi a mămicii sale din abecedar, apoi a scris frumos pe tablă: Republica Populară Română. Poate aşa ar fi fost corect din multe puncte de vedere, dar altfel au hotărât eliberatorii sovietici. Noi, atunci în clasa întâi, nu ştiam gramatică, nici ce însemna dezrobirea şi eliberarea. Doamna învăţătoare ne-a explice diferenţa dintre regatul înrobitor şi republica populară, dar nu am prea înţeles. Cu timpul am început să înţelegem ce înseamnă republică populară, când steagurile roşii erau pe toate casele, gardurile şi drumurile, când tata a fost epurat din armată şi îşi căuta de lucru, când au apărut cartelele, cu care stăteam la coadă la pâinea noastră cea de toate zilele pe care nu ne-o mai dădea Domnul, ci partidul comunist conducător ...  
  
Republica populară... sovietică, cum i-au spus mulţi, dintre care unii au sfârşit în închisorile republicii impuse, a divorţat în mod sovietic de rege (şi regina mamă) punând capăt unei monarhii în care primii doi regi au făcut minuni pentru România, iar ultimii doi au năruit-o. Trecerea de la monarhie la republică a fost dictată de Stalin, care după eliberarea României, s-a purtat cu mănuşi de catifea roşie cu regele, având în vedere că îi agăţase în piept cea mai mare decoraţie a Uniunii Sovietice pentru că i-a oferit România pe tavă în August 1944, cu armată cu tot. Aşa se explică de ce a plecat regele din România cu o garnitură încărcată, când putea fi lichidat printr-un aranjament de casă NKVD, mult mai bine regizat decât cel prin care Lenin l-a lichidat pe ţarul Rusiei imperiale. Şi în paranteză, pentru cei nu ştiu şi nu vor să creadă, regele şi regina mama ştiau din timp că divorţul bate la uşa, aşa că atunci când au plecat în Marea Britanie, la nunta Elisabetei, au trecut cu valizele pline de valori pe la diferite bănci străine, unde în seifuri sigure şi secrete le-au depozitat, conform „pune deoparte bani albi pentru zile negre”! Acest amănunt depozitar în străinătate era cunoscut şi practicat intensiv în România după ocuparea sovietică din 1944 şi bine demonstrat după aceia, dar este mereu ţinut sub tăcere când vine vorba de ultimul rege şi mămica lui. Este o tăcere de acoperire, fiindcă sub ea se cunoaşte planul lui Stalin de măsuri ce trebuiau înfăptuite după eliberarea României: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor istorice, crearea structurilor represive după modelul sovietic, reforma agrară ca prim pas al colectivizării, lichidarea exploatatorilor şi băncilor, închiderea ţării în lagărul sovietic.  
  
Planul a fost adus de emisari sovietici, imediat după instalarea guvernului Petru Groza şi prelucrat cu Ana Pauker, Pârvulescu şi Doncea, dar, indirect a aflat de el şi Theodor Negropontes, agent al serviciul de spionaj american la Bucureşti, de la care au pornit nişte inocente previziuni de care toţi au ţinut cont, inclusiv regele şi mămica lui. Peste această tăcere şi se tot bate apa în piuă, melodramatic, cu forţarea majestăţii sale să abdice fabricându-se, de o parte şi alta, dezinformări de tot felul pentru curioşi, naivi şi monarhişti îndureraţi sau cetăţeni care şi-au pierdut toate speranţele în regimurile republicane supuse dictaturii sovietice din 1947 încoace, dar mai ales speranţelor de viitor puse în guvernele corupte, din toate punctele de vedere, de după decembrie 1989.  
  
Trebuie să ştim de asemenea că prima republică, impusă prin forţă armatei de ocupaţie, a fost legalizată într-o constituţie formală, praf democratic republican, în primăvara anului 1948, dar stabilită prin dictat impus de Moscova în 1952. Să fim conştienţi că între 1944 şi 1952 eliberatorii sovietici nu au ţinut cont de legile şi constituţiile ţării, dictând interesele lor de dominanţi. În continuare, constituţia republicii populare a hotărât-o Stalin printr-un capitol introductiv pe care-l începe cu: Republica Populară Romînă a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării Romîniei de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească clasele exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România. Aşa începe constituţia din 27 septembrie 1952 a primei republici române aprobată cu laude de Marea Adunare Naţională. Da, este o constituţie impusă, stalinistă pentru că proiectul constituţiei a fost trimis lui Stalin care a modificat-o cum a vrut el şi aşa a trebuit să fie preluată de români ( citiţi „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” de Larry Wattts) 
  
Larry Watts scrie la pagina 180: „Stalin nu recunoaşte România ca stat unitar, dar pretinde că ţara îşi datorează existenţa istoricei victorii a Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică. Absurditate de tiran! Şi Stalin nu se opreşte la acest dictat de vasalitate faţă de Uniunii Sovietice ci merge mai departe şi prin dictat constituţional, devine şi părintele Regiunii Autonome Maghiare: „În Republica Populară Romînă se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă” şi această pravilă rusească este consemnată în constituţia din 1952, în articolele 19, 20, 21 De articolul 21 ungurii şi secuii nu au prea ţinut seama, iar adjunctul ministrului de interne al României, de atunci, Janos Vincze a îndepărtat toate oficialităţile române din această regiune autonomă, unde a reînceput să fiarbă din nou segregaţia şi iredentismul unguresc. Oare trebuie să explicăm cum a ajuns Stalin să cunoască atât de bine raioanele secuieşti compacte din RPR sau de ce, în 2011, Traian Băsescu şi UDMR-ul Budapestei vor să se întoarcă la vechea împărţire administrativ-teritorială stalinistă, la o nouă regiune autonomă maghiară? Puteţi să aflaţi şi singuri citind istorie, citindu-l (tot!) pe Larry Watts. 
  
În Primăvara 1953 moare Stalin. Eram elev-pionier şi toată şcoala, tot oraşul, toată ţara, toate ţările lagărului comunist a fost trei zile în doliu internaţional. S-au ţinut trei minute de reculegere, când tot ce mişca în lagărul comunist a lui Stalin a trebuit să oprească şi în adâncă poziţie de recunoştinţă faţă de mort, să tacă. Undeva, unul a întrerupt tăcerea cu s-a dus tiranul se va duce şi tirania, vin americanii ! Optimist naiv, şi mulţi ca el au sperat zadarnic.  
  
REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA  
  
În 20 august 1965, Marea Adunare Naţională, organul suprem al puterii de stat şi unicul organ legiuitor în România, a adoptat o nouă constituţie, prin care se hotăra ca patria românilor să se numească Republica Socialistă România. Din noua lege fundamentală s-a scos dictatul de dependenţă faţă de Stalin şi urmaşii săi la Kremlin prin care România îşi datoreşte existenţa Uniunii Sovietice şi eliberării de către glorioasa armată sovietică şi în primul articol al noi constituţii se precizează: „România este republică socialistă ... stat suveran, independent şi unitar”. Nu, stat naţional unitar ca în cele anterioare eliberării de către glorioasa armată sovietică, ci suveran, independent şi unitar. Atât sovieticii cât şi ungurii iredentişti au fost furioşi şi au declanşat o activitate şi propagandă anti-românească. Cu toate acestea, Partidul Comunist Român ce era de fapt organul suprem al puterii şi legiuirii în stat, condus de Nicolae Ceauşescu, a decis, şi Marea Adunare Naţională a adoptat în februarie 1968, legea îmbunătăţirii organizării administrative a teritoriului României. Prin această lege România s-a întors la vechea, tradiţionala şi eficienta ei împărţire administrativă, atât de bine concepută pentru mărimea şi relieful geografic al ţării. Este drept că, prin revenirea la normal, regiunea autonomă maghiară a fost divizată în trei judeţe, dar constituţia acorda minorităţilor toate drepturile ce li se cuveneau. Degeaba, iredentismul unguresc s-a exacerbat peste măsură, fiind susţinut atât de serviciile diplomatice cât şi de cele de informaţii ale guvernului ungar şi sovietic.  
  
Eram de acum medic de circumscripţie în Regiunea Baia Mare, dar, prin această revenire administrativă am trecut la judeţul Satu Mare şi am simţit din plin şocul segregaţiei şi al iredentismului local, pe care l-am adăugat la nu prea îndepărtatul şoc al românilor ardeleni de aici, din vremea stăpânirii horthiste. 
  
Oricum, se simţea şi în România o oarecare primăvară, nu numai în alte părţi ale lagărului comunist, ce a dat mari speranţe românilor, iar după evenimentele din Cehoslovacia, la care Armata Română nu a participat iar Nicolae Ceauşescu le-a inferat public, românii i-au aclamat curajul şi apreciat corectitudinea politică, deşi nu a lipsit decât foarte puţin să împărtăşim soarta Cehoslovaciei, adică o nouă eliberare a armatei sovietice ...  
  
În martie 1974 Marea Adunare Naţională l-a ales pe Nicolae Ceauşescu primul preşedinte al Republicii Socialiste România. A fost încă un moment de îndepărtare de tiparele strâmte, rigide şi înăbuşitoare impuse de marele frate de la răsărit şi o apropiere de republicile din afara lagărului comunist, ceea ce s-a şi realizat cu ajutorul lui Ion Gheoghe Maurer şi Corneliu Mănescu, ei deschizându-i toate drumurile lumii. La această numire solemnă a depus un jurământ din patru fraze: în prima jura să slujească cu credinţă patria, în a doua să respecte legile şi constituţia ţării, în a treia jura să aibă relaţii internaţionale fără deosebire de orânduirile sociale, iar în ultima jura că îşi va face datoria cu cinste şi devotament pentru strălucirea şi măreţia naţiunii noastre. Prin acest jurământ, oarecum obişnuit la asemenea solemnitate, Nicolae Ceauşescu se emancipa şi se descătuşa de eliberatorii sovietici, care din acest moment au început să-l critice, denigreze, ameninţe, vâneze, mai ales după ce le-a amintit de promisiunea lui Petru cel Mare făcută lui Dimitrie Cantemir despre hotarele Moldovei lui Ştefan cel Mare si de promisiunea lui Lenin de restituire a tezaurului românesc reţinut la Petersburg. Şi încă ceva esenţial, pe care mulţi dintre noi îl trec cu vederea: armata sovietică nu a mai fost atot eliberatoare pentru că glorioasa şi eliberatoarea armată sovietică a intrat în Bucureşti la câteva zile după insurecţia armatei române! E drept, a trebuit de circumstanţă comunistă să se adauge: împreună cu brigăzile muncitoreşti. Era mai bine aşa, indirect se punea egalitate între rolul armatei sovietice şi a brigăzilor muncitoreşti la înfăptuirea eliberării din 1944! 
  
Mare greşeală şi păcat a săvârşit Ceauşescu că a subapreciat adevăratul nivel de trai al clasei muncitoare şi a ţărănimii colectivizate sau navetiste, deşi vorbea mereu de bunăstarea întregului popor, punând în schimb totul pe strălucirea naţiunii noastre socialiste şi a cincinalelor. Din nefericire, puterea şi strălucirea sa personală în faţa poporului român, în faţa lumii l-a dus de la semeţia ţărănească la grandomania conducătorilor comunişti şi, odată ajuns preşedinte de ţară, la megalomanie de genial şi planetar până la stări de-a dreptul iraţionale, paranoice intrinseci dar şi datorită factorilor extrinseci suscitaţi de perfidia şi obedienţa celor din jur, a oportuniştilor din conducerea de partid şi a înalţilor funcţionari ce îl lăudau, linguşeau şi minţeau dopându-l cu realizări nerealizate. Aceiaşi linguşitori l-au îndepărtau, prin tot felul de subterfugii comuniste, de cei ce îi erau devotaţi şi sinceri, fiindcă au fost şi asemenea persoane la acel nivel. Un rol nefast l-au avut şi condeierii bucureşteni, după care s-au luat şi cei din ţară. Adrian Păunescu îl trâmbiţa în toate cenaclurile sale pe conducător, iar Octavian Paler în cotidianul România Liberă a lansat sintagma epoca de aur iar restul elitelor oportuniste i-au ridicat soclul omagiului. Apoi a intervenit năpasta cea mare: sinistra, care din laborantă a ajuns academiciană şi savantă de renume mondial. Nu ar fi fost mare lucru, istoria lumii e plină de asemenea cazuri, dar avea o nefastă forţă de manipulare asupra conducătorului prin intrigile, intervenţiile şi implicarea ei în problemele vieţii politico-sociale în care nu avea nici o competenţă. Devenise pretenţioasă, ranchiunoasă şi dispreţuitoare faţă de poporul român ajuns la discreţia lor dictatorială, cu hrană pe porţii la coadă, şi aşa sinistra a făcut din Nicolae Ceauşescu un odios. Viaţa poporului român s-a înrăutăţit la fel ca sub cotropirile barbare şi ocupaţiile ruseşti şi ungureşti. Totul a devenit sumbru, atât de sumbru, încât am lăsat tot ce agonisisem în republica socialistă şi am părăsit epoca de aur în 1980, punându-mi speranţelor de libertate în altă parte.  
  
A TREIA REPUBLICĂ 
  
(Scoasă la mezat de la început!)  
  
Trecerea de la a doua republică la cea de-a treia republică s-a făcut în momentul execuţiei lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu. Când rafalele care i-au ciuruit au încetat, cei ce au pus la cale penibilul simulacru de proces al celor doi, au respirat uşuraţi ne mai având nici-un obstacol în calea luării puterii. Gorbaciov de la Moscova a fost satisfăcut că Iliescu şi-a îndeplinit misiunea de lichidare a lui Ceauşescu, care îi stătea în gât ca un os de peşte. Recompensa lichidării tovarăşului a fost funcţia de preşedinte al noii republici, liberă şi democrată, în care a fost sprijinit şi de diferite servicii de informaţie străine, de agenţii acestora din România, la care s-au alăturat imediat oportuniştii şi naivii, după vechea şi prea bine cunoscută lege istorică, cunoscută şi respectată şi de români. Să exemplificăm, doar amintind de monstruoasa coaliţie împotriva lui Cuza, apoi de detronarea regelui Mihai cel mic de către tatăl său. Mai târziu regele Mihai crescând a dat şi el o lovitură de palat împotriva conducătorului statului român Ion Antonescu. Comuniştii au dat lovitura în palat, trimiţându-l la plimbare pe regele Mihai, apoi au mutat loviturile la ei în comitetul central sau prin închisori, până acum, când a sosit vremea tovarăşului Iliescu să-l execute pe tovarăşul cel mare, ca să-i ia locul.  
  
Nu încape în discuţie că, la sfârşitul deceniului nouă, poporul român ajunsese la capătul suportabilităţii, că schimbările din lagărul comunist pluteau şi asupra României, simţindu-se şi în aerul sufocant o răsturnare a situaţiei sociale. Şi au fost evenimentele din decembrie 1989, despre care, la început am crezut, aproape cu toţii, că au pornit de la o scânteie revoluţionară, cum de obicei se întâmplă în asemenea situaţii. Azi ştim că o asemenea scânteie nu a existat, a fost doar un plan bine pus la cale al sovieticilor, al KGB-ului, pe lângă care şi-au băgat nasul şi alte servicii de informaţii pentru alte şi alte interese. Aşa au ajuns la putere, ca şi în 1946, comuniştii subordonaţi Kremlinului şi minoritarii anti-români infiltraţi să distrugă speranţele şi dorinţele românilor, să distrugă o naţiune printr-o propagandă de confuzie şi dezinformare, discreditând-o direct şi umilind-o internaţional.  
  
Primul care a dat lovitura a fost prim-ministrul evreu, Petru Roman, care a deschis frontierele româneşti tuturor relelor din afară şi în loc să sprijine familia română a declanşat genocidul embrionilor prin chiuretare, scăzând alarmant natalitatea în România. A declarat şi a transformat industria română într-o grămadă de fiare vechi pe care apoi a vândut-o străinilor pe nimic. Petre Roman a tăiat panglica corupţiei totale în noua republică, a tuturor aranjamentelor şi vânzărilor proprietăţilor statului român străinilor începând lunga şi nefasta perioadă a tranziţiei cu comisioane ruinând România. Marioneta flanelistă cu şarm, Petru Roman s-a declarat, cu emfază ipocrită, os ardelean dând cale liberă iredentismului şi segregaţiei ungureşti în România.  
  
O altă marionetă aparent la senectute, profund anti-românească, lipită de Iliescu, Silviu Brucan, un paleo-comunist sovietic şi un evreu total, a început să ne înveţe democraţia occidentală, după ce zeci de ani anteriori le-a băgat românilor pe gât doctrina comunistă, mergând, în 1990, până acolo încât a etichetat poporul român „stupid people” şi unii au luat-o de bună, propagând-o şi punând cenuşă în capul poporului român. Nu a trecut mult şi miliardarul evreu Soros şi-a deschis o fundaţie umanitară în România prin care a propagat cât de rămas în urmă este poporul român de restul lumii occidentale, fără să menţioneze cauzele adevărate, dar blamând poporul român. Această propagandă de ponegrire, denigrare şi ofensă a dus-o prin lefegii fundaţiei, printre care Pleşu, Tatulici, Patapievici şi alte elite civice de la revista 22-GDS, acestea fiind atât de slugarnice încât au lansat sintagma de „ruşinea de-a fi român” de la care au făcut un singur pas la „nu suntem în Europa”! Manipulare anti-românească totală, costisitoare moral şi economic. Ajunşi aici, au primit un ajutor preţios propagandistic de la unguri, ce se consideră cei mai mari europeni şi cei mai vechi din Transilvania. Şi iar au luat-o cu nedreptăţile ce li s-au făcut lor la Trianon în 1921 şi la Paris în 1947 din cauza valahilor care nu-s europeni! Preşedinţia, guvernul şi elitele nu au contracarat această propagandă ci, paradoxal, au început să cerşească intrarea în Europa. Şi nu numai ungurii ne-au marginalizat şi denigrat, ci în acelaşi timp, a apărut un grup de evrei, în frunte cu Elie Wisel, Jean Ancel, Rabinul Rosen, care au acuzat şi condamnat internaţional poporul român de anti-semitism şi au scos din burta lor că suntem responsabili de uciderea a 400.000 (patru sute de mii) de evrei în cadrul holocastului pentru care trebuie să plătim mult şi bine, să avem grijă, probabil până la sfârşitul lumii, de orfanii celor patru sute de mii. La urmă, dar nu cel din urmă, a sosit şi Vladimir Tismăneanu, să ne înveţe politologie americană şi a fost plantat în conducerea formalelor instituţii şi colocvii de demascare a comunismului, regim impus în România în 1944 şi de tăticul lui, un comunist evreu de nădejde al NKVD-ului. 
  
După acest început promiţător în nouă republică la care, au contribuit tot alogeni ca în 1944, s-a continuat sistematic la defăimarea a tot ce este românesc, la îndatorarea şi ruinarea României, la care au participat, cu râvnă comunistă, şi preşedinţii celei de-a treia republici, demonstrând prin faptele lor ca nu sunt mai mult decât nişte servanţi ticăloşi ai celor dintâi. 
  
În decembrie 1989, au murit de şase ori mai mulţi români din după amiaza zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu a pierdut puterea, plecând la moarte. Acum se ştie că planurile agenţilor străini au fost acoperite cu panorama teroriştilor de acelaşi nou preşedinte, cel care a mulţumit minerilor ca au semănat flori în Piaţa Universităţii, paleocomunistul Ion Marcel Ilici Iliescu. Acestă marionetă zâmbăreţă şi-a îndeplinit toate sarcinile de servant umil, dar mai ales pe cea de-a nu se apropia şi uni cu Moldova de Est, Basarabia, ceea ce era firesc şi oportun după 1990, când şi Germania de Vest s-a reunificat cu cea din Est. Quod licet Jovis non licet bovis! Apropo de bovis să nu-l uităm pe marele Adrian Năstase care era ministrul de externe a lui Iliescu în acea vreme şi ulterior a devenit prim-ministru, tot al a lui Iliescu, şi a continuat ruinarea morală şi materială a poporului român, depersonalizarea şi deznaţionalizarea românilor.  
  
În vara lui 1994, aflându-mă la romfestul din Los Angeles, au venit din ţară Ana Blandiana, Octavian Paler şi Bacanu să îi facă propagandă electorală lui Emil Constantinescu la preşedinţia noii republici. Cea mai înfocată susţinătoare a candidatului a fost Ana Blandiana, care mereu îl compara pe „Emiluţ” cu Alexandru Ioan Cuza, aşa-s poetesele de curte calcă în metafore proaste! Emil Constantinescu, comunist şi el, rămâne în istoria românilor ca o tristă figură pentru semnarea tratatului cu Ucraina, la care a fost împins de Adrian Severin, şi prin care a întors spatele românilor din Bucovina de Nord. Rămâne în istorie alături de prim-ministrul lui, Victor Ciorbea, care a băgat poporul român în tunel tranziţiei până va vedea luminiţa de la capătul celălalt al tunelului! De atunci şi până acum se tot orbecăieşte după luminiţa lui Ciorbea! Emil Constantinescu nu a avut nimic în comun cu Ion Alexandru Cuza, e drept, nici măcar nu a avut în preajmă români de sprijin pe care să se bazeze, precum domnitorul al principatelor unite. Aşa că slab şi trist a dezertat de la ţelurile revoluţiei poporului, lăsându-l din nou la Cotroceni neperitorul Iliescu, spre exasperarea poporului român, extenuat de atâta democraţie originală. 
  
Noul mandat la preşedinţie acordat lui Iliescu, pentru excluderea tribunului care a început să o ia razna prin străchini, a însemnat continuarea dezastrului naţional pe care l-a început în Decembrie 1989, un calamitate, din toate punctele de vedere, pentru prestigiul României în lume şi situaţia economică a poporului român, care a început să părăsească în masă ţara în căutarea unui standard de viaţă acceptabil, confortabil. A continuat tranziţia de la o ţară bogată şi fără datorii la o ţară prădată bucată cu bucată şi mult îndatorată financiar.  
  
Când s-au apropiat din nou alegerile de preşedinte, cetăţenii români s-au cutremurat în faţa dilemei: care dintre candidaţi este cel mai puţin rău, prost, mizerabil şi vânzător de ţară, fiindcă ţara este vândută şi furată sistematic din 1990. Faceţi un simplu calcul aritmetic: în 1989 ţara avea zero lei datorie externă, în 2011 avem o datorie externă estimată la 75 de miliarde de euro! Plus dobânzile datoriei! Iliescu a vândut industria ca „fier vechi'', Emil Constantinescu a vândut aurul şi pământul, Băsescu flota şi suveranitatea ţării şi banii vânzărilor nu sunt în ţară!? În România europeană sunt doar oameni cu salarii mici şi pensii de inaniţie! În ce fel de preşedinţi, guverne şi parlamentari să te mai încrezi? 
  
Şi încă odată soarta poporului român a fost vitregă, căzând victima nefastului Băsescu Traian , un fanfaron hoţ, ce s-a metamorfozat din mieroasă slugă comunistă în marioneta tuturor alogenilor ce îl ţin la putere, pentru că le-a dat în schimb România şi Poporul Român. A ajuns mai detestabil ca Iliescu, la fel de slabă personalitate ca Emil Constantinescu, dar mai lipsit de caracter şi ticălos ca ei. De curând a coborât pe ultima treaptă a mişeliei, vrea să schimbe Constituţia România şi să reîmpărţească ţara în regiuni, precum dictatorul Stalin, după care să înceapă să le vândă. Şi nenorocirea nu se opreşte aici, pentru viitoarele alegeri de preşedinte, de parlamentari şi guvernanţi nu se văd adevăraţi patrioţi români, demni, cinstiţi şi stoici ...  
  
Corneliu FLOREA 
  
30 Decembrie 2011 
  
Winnipeg, Canada 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Corneliu FLOREA - A TREIA REPUBLICĂ / Corneliu Florea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 402, Anul II, 06 februarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Corneliu Florea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Corneliu Florea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!