Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Adalbert Gyuris         Publicat în: Ediţia nr. 54 din 23 februarie 2011        Toate Articolele Autorului

CONVORBIRE CU MIRCEA CARP
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mircea CARP, fost comentator şi redactor la „Vocea Americii” şi „Radio Europa Liberă”, s-a născut în 1923 la Gherla. În România s fost militar de profesie, ofiţer de carieră, a luptat în cel de-al II-lea război mondial, în răsărit şi în apus. A fost rănit şi decorat. În 1946 este dat afară din armată datorită activităţilor sale anticomuniste. În 1947 este arestat. În 1948 ia calea exilului.  
  
În 1951 emigrează în Statele Unite unde devine jurnalist şi analist politic. Este mai întâi crainic, redactor şi apoi şeful Serviciului Românesc al postului de radio „Vocea Americii”. Din 1979 până în 1995 este analist şi prezentatorul programului „Actualitatea internatională" şi director-asistent al Departamentului românesc la „Radio Europa Liberă". La microfon avea o voce inconfundabilă, cu o tăietură precisă din care se citea o atitudine radical anticomunistă. A lucrat timp de 44 de ani pentru Vocea Americii şi Europa liberă, fiind cel mai longeviv comentator al emisiunilor în limba română care transmiteau din afara graniţelor. Este autorul volumului „Vocea Americii în România (1969-1978)", Editura Polirom, 1997. A scris articole la reviste şi ziare, a dat interviuri la radio şi televiziune. 
  
După ce am discutat de câteva ori la telefon cu domnul Carp, într-o zi m-a sunat şi m-a invitat la domnia sa la München unde locuieşte.Pentru mine a fost o surpriză şi o mare onoare. Am ajuns la ora stabilită şi domnul Carp m-a primit cu toata afecţiunea. Doamna, soţia domnului Carp, ne-a lăsat să discutăm în voie şi după terminarea interviului ne-a servit cu prăjituri şi cafele. Am stat de vorba cu doi oameni intelectuali, respectuoşi şi tare de treabă. Pentru mine a fost un mare privilegiu şi desigur o deosebită plăcere să pot dialoga cu domnul Mircea Carp, un adevărat profesionist al radioului. 
  
„Sa auzim numai de bine!" 
  
*** 
  
Adalbert GYURIS: De ce credeţi că este aşa de rău comunismul? 
  
Mircea CARP: În primul rând, nu cred ci sunt convins că, comunismul este un lucru foarte rău. Au afirmat acest lucru zeci de ani milioane şi milioane de oameni cu suferinţele lor. Cu lupta lor împotriva unui regim care în toate ţările în care comuniştii au reuşit să preia puterea, au făcut-o nu prin alegeri libere ci cu forţa, cu minciuna, cu amăgirea oamenilor. 
  
În ce mă priveşte, sunt împotriva oricărei forme de dictatură, deci şi a comunismului. Pentru ţara noastră acest regim impus la putere de o forţă din afară, Uniunea Sovietică, la umbra tancurilor, de trimisul lui Stalin care bătând cu pumnul în biroul Factorului constituţional al ţării, Regele Mihai, a impus instalarea la putere a guvernului Groza. A urmat 55 de ani teroare, distrugerea instituţiilor tradiţionale ale poporului român, desfiinţarea proprietăţii particulare, terorizarea instituţiilor tradiţiionale ale poporului român-biserica, armata, izolarea de restul lumii apusene căreia îi aparţinem, de fapt de veacuri. Cel mai grav e că s-a încercat eliminarea virtuţilor moştenite din moş-strămoşi: bunătatea, dorinţa de muncă, credinţa în Dumnezeu, veselia. 
  
Cei peste cincizeci de ani nu au fost însă îndeajuns pentru că „cei fără de neam şi Dumnezeu" cum i-a numit generalul Rădescu, ultimul prim ministru constituţional al României, înainte să fie alungat de la putere, să reuşească pe deplin în munca lor diabolică. Dar anii „luminii de la Răsărit" au lăsat totuşi unele urme pe care tineretul va avea datoria să le elimine în întregime. De aceea sunt convins,comunismul este ceva rău. 
  
Adalbert GYURIS: Am citit că aţi făcut liceul militar la Mănăstirea Dealu. Ce amintiri aveţi din această perioadă? 
  
Mircea CARP: Înainte, am fost la un alt liceu militar de prestigiu „General Makarovici" de la Iaşi. Primele două clase de liceu le-am absolvit la civil „Gheorghe Lazăr" din Sibiu. Pe vremuri toate liceele, ca şi şcolile primare erau deschise tuturor, erau Instituţii de Elită în ţara noastră. Profesorii erau de înaltă calitate şi se găseau, alături de alte profesii particulare sau de stat, în fruntea societăţii, se bucurau de respectul tuturor, în primul rând al elevilor. 
  
Aş vrea să vă dau un exemplu care pe mine mă urmăreşte din fragedă tinereţe. Eram ofiţer, făceam parte dintr-o unitate de tancuri unde aveam camarazi şi mai mulţi ofiţeri în rezervă. Între alţii, un învăţător dintr-un sat. I-am uitat numele. Într-o noapte pe front, stând de vorbă după ce se liniştiseră luptele, l-am întrebat: „Domnule locotenent sunteţi rezervist, aţi participat la campania din Răsărit şi acum sunteţi din nou pe front, în luptele pentru eliberarea Ardealului de Nord. V-aţi îndeplinit datoria cu prisosinţă. De ce nu vă duceţi acum acasă, la familie şi la meseria Dvs?” Camaradul meu mi-a răspuns: „Ani şi ani de zile mi-am învăţat elevii ce înseamnă Istoria ţării noastre, cum să-ţi faci datoria faţă de poporul din care te-ai născut. Cum aş putea deci să nu-mi fac datoria până la urmă, să le fiu un exemplu a ceea ce i-am învăţat!” 
  
În acelaşi fel am fost educaţi şi la Liceul Militar „Nicolae Filipescu" de la Mănăstirea Dealu şi nu numai acolo. Era o şcoală în care eram învăţati nu numai cum să ne facem datoria faţă de neam şi rege dar şi cum să fim cetăţeni de valoare într-o societate democratică, liberă. Din rândul absolvenţilor de la Mănăstirea Dealu - dar şi de la celelalte instituţii de învăţământ liceal - s-au ridicat nu numai militari de vază dar şi arhitecţi desăvârşiţi, academicieni. Înfiinţat în 1912, Liceul de la Dealu cum îi spuneam noi şi-a închis porţile în 1948, când comuniştii s-au instalat ferm la putere. „Acest cuib de năpârci trebuie desfiinţat!” a ordonat unul din marii călăi ai poporului, Emil Bodnăraş. 
  
După ce am absolvit Liceul Militar în 1942, am urmat Şcoala Militară, şi am fost înălţat la gradul de sublocotenent. Am fost pe frontul de est şi pe cel de vest. Am fost rănit şi am fost decorat. Apoi am fost dat afară din Armată în august 1946, împreună cu 9.000 de ofiţeri care-şi făcuseră de asemenea datoria faţă de ţară dar care nu corespundeam obiectivelor regimului comunist. Un an mai târziu am fost arestat în regiunea Oaşa, în timp ce încercam să mă alătur unui grup de alţi ofiţeri care doream să punem bazele unei unităţi de rezistenţă contra regimului comunist. 
  
Adalbert GYURIS: Vreţi să ne daţi amănunte? 
  
Mircea CARP: Din păcate, cel care m-a trădat a fost un preot, din regiunea Sebeş-Alba, căruia m-am confensat, după ce-mi oferise găzduire pentru o noapte. Am fost dus pentru anchetă la Sibiu, apoi la Ministerul de Interne din Bucureşti, la Prefectura Poliţiei Capitalei. În cele din urmă am fost dus la lagărul de la Văcăreşti. Era în timpul procesului Maniu-Mihalache, toamna lui 1947. Am fost sever anchetat dar nu am fost torturat. Occidentul era cu ochii ţintă pe procesul de la Bucureşti. Din lipsă de dovezi concrete am fost pus în libertate, cu condiţia să nu părăsesc Bucureştiul.  
  
A venit abdicarea forţată a Regelui, 30 Decembrie1947. Am fost îndemnat de către un lider al rezistenţei să încerc să mă refugiez în străinătate, spre a-mi pune serviciile la dispoziţia Generalului Rădescu care era deja în Apus. Am plecat la sfârşitul lui ianuarie 1948 clandestin, într-o călătorie plină de peripeţii la sfârşitul căreia am ajuns la Salzburg, în Austria, unde am lucrat la Misiunea Militară Americană, unde am rămas până în vara lui 1952. 
  
Adalbert GYURIS: Aţi vorbit de peripeţii? Nu vreţi să fiţi mai explicit? 
  
Mircea CARP: Am fugit pe la Arad, pe lângă Curtici până am ajuns la Budapesta. Din păcate cel care trebuia să mă ducă de aici mai departe m-a abandonat... Am rămas seara la masă, în casa unei unguroaice din România, căsătorită cu un ungur din Budapesta. Nu ştiam şi nu ştiu nici acum ungureşte. Era sfârşitul lunii ianuarie, era zăpadă, frig... Mi-a venit ideea ca doamna să mă ducă la casa consulului României, băiatul acestuia îmi fusese coleg în clasele primare. Ne-am dus, însă casa era dărâmată.... Ne-am reîntors la acea doamnă, care mi-a spus că atunci când va veni soţul dânsei să-i spună că eu sunt student din România, venit cu un grup şi că după cină va trebui să plec. M-a trimis să mă odihnesc, dar eu eram un pachet de nervi şi nu ştiam ce să fac. 
  
Adalbert GYURIS: Cale de întoarcere nu era? 
  
Mircea CARP: Nu. M-am dus atunci lângă fereastră, afară era întuneric şi m-am rugat intens lui Dumnezeu. Rugămintea mea a fost să-mi dea linişte să gândesc. Trebuie să vă mărturisesc că în câteva minute am fost perfect calm. M-am întors de la fereastră şi pe perete am văzut o hartă a Ungariei şi alături cea a Austriei cu zonele de ocupaţie aliate. Acest moment o fost hotărâtor. Erau zonele de ocupaţie americană, franceză, engleză şi rusă. Zona rusească era lângă frontiera ungară şi se subţia în jos lângă graniţa cu fosta Iugoslavie. Jos unde zona era cea mai subţire, am calculat că erau în jur de 11 kilometri. Asta însemna două ore de mers pe jos până la zona engleză. 
  
După cină am fost cu soţul doamnei la gară, mi-a cumpărat bilet până la frontiera cu Austria. Când am ajuns la frontieră, am coborât şi trebuia să trecem spre ieşire din gară pe o uşa unde stăteau doi jandarmi şi un civil ce avea o banderolă roşie pe un braţ al paltonului. În faţa mea pe un tânăr l-au dat deoparte, ceilalţi călători au trecut cu toţii, când am ajuns eu am fost oprit şi pus lângă tânăr. Frontiera era la nici doi kilometri de gară. Chiar m-am gândit că m-am impiedicat ca „ţiganul la mal”. Am fost dus la poliţia gării, civilul a vorbit ceva ungureşte, n-am înţeles nimic şi atunci m-a intrebat ceva în ungureste, i-am spus pe germană că nu ştiu limba lui, el ştia nemţeşte. I-am spus că sunt român, ofiţer, am fost închis şi acum vreau să mă refugiez în străinătate. Civilul s-a uitat mirat la mine, mi-a mai pus câteva întrebări şi apoi m-a întrebat câţi bani am la mine. Aveam un dolar şi ceva bani ungureşti. Mi-a spus să mă duc la restaurantul gării şi să cheltuiesc banii ungureşti. Mi-am zis că probabil aşa-i în închisorile din Ungaria. M-am dus la restaurant am comandat o pălincă şi un kolbasz (cârnat)! Starea în care eram n-am putut să mănânc cârnatul şi am băut două pahare de pălincă. 
  
A apărut civilul cu un tânăr jandarm şi m-a întrebat cum am putut să declar cele de mai înainte. I-am răspuns că oricum spuneam totul mai târziu la cei de pe Andrássy Utca, unde era securitatea maghiară. Atunci civilul mi-a spus că vorbesc foarte bine germana şi „Dumneata eşti din... Iugoslavia! Noi avem voie şi chiar ordin ca toţi cei de origine germană să-i lăsăm să treacă în Austria”. Aşa am ajuns în lumea liberă! 
  
Adalbert GYURIS: Cum aţi ajuns la „Vocea Americii” şi mai târziu la „Radio Europa Liberă”? 
  
Mircea CARP: Am ajuns mai întâi la Salzburg unde am lucrat pentru misiunea americană. M-am căsătorit şi apoi în 1951 am emigrat în Statele Unite. În baza unei legi, americanii primeau oameni pe care ei îi considerau de valoare. Aşa că am primit o viză specială. M-am stabilit la New York şi am lucrat ca ziarist la Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, la departamentul de presă şi publicitate. Aici am scos împreună cu alţi colegi publicaţia „Cronica românească", ce apărea lunar. Apoi mi-a venit oferta de la „Vocea Americii" şi am plecat la Washington. Era în anul 1955 când am început să lucrez la „Vocea Americii". La început crainic, apoi reporter şi cu anii m-am ridicat până la rangul de şef al serviciului românesc, unul din cele mal bune servicii din cele 37 câte avea „Vocea Americii”. 
  
Într-o zi, fiind în vacanţă, m-au sunat de la departamentul de stat, şeful de la secţia română care mă cunoştea şi mi-a spus că preşedintele Richard Nixon pleacă în România şi că eu îl voi însoţi. La început n-am vrut, mi-a fost teamă. Şeful mi-a spus că voi pleca cu paşaport oficial şi voi fi trecut pe lista celor care îl însoţesc pe preşedintele Statelor Unite. În aceste circumstanţe mi-am revăzut ţara după 21 de ani! 
  
Adalbert GYURIS: Cum a fost revederea cu ţara? 
  
Mircea CARP: Foarte emoţionantă! Când am văzut pământul românesc din avion am avut o stare greu de axplicat. La aeroportul Băneasa, la controlul paşapoartelor, era un căpitan. După ce s-a uitat în paşaport mi-a spus: „Cu numele acesta nu puteţi să spuneţi că sunteţi american!”. I-am răspuns scurt: „Ba da! Îl voi însoţi pe preşedintele Nixon". Apoi reprezentantul ambasadei americane m-a luat în primire. Am stat cinci zile în ţară, în tot acest timp am avut mult de lucru însă eram bucuros că m-am reîntors la mine acasă, măcar pentru scurt timp. Până în 1990 am fost ACASĂ de 14 ori. Vizita lui Brejnev, Ford, cutremurul şi cu alte ocazii de... lucru. Nu după mult timp mi s-a făcut propunerea să trec la „Europa Liberă". Aveam experienţa şi legături în acest domeniu. Era în 1979 şi am rămas la acest post de radio până în 1995, când am ieşit la pensie. 
  
Adalbert GYURIS: Cum vedeţi România de azi? Sunt schimbări sau încă suntem pe drum modificărilor? 
  
Mircea CARP: Fără îndoială, în aceşti 20 de ani de când au avut loc evenimentele din Decembrie 1989 s-au produs multe schimbări. Unele în bine, altele nu corespund nici pe departe aşteptărilor. Există libertate, o libertate a presei, a mediilor deseori însă folosită de unii în scopuri malefice. Sunt încă unelte ale vechiului regim care prin poziţiile pe care le ocupă şi acum joacă mai departe, din umbră, cartea comunistă. Există libertatea de mişcare nu numai în ţară dar şi în străinătate. Fiecare sau aproape fiecare îşi poate procura un paşaport şi dacă are bani, se poate duce mai ales în străinătate. În majoritatea cazurilor, vacanţe în ţara, la munte sau la mare, sunt deseori mai scumpe decât în străinătate şi de calitate inferioară. Comerţul, în ciuda preţurilor ridicate şi a unor piedici puse chiar de conducere, este în plină dezvoltare. Cu toate acestea totul se dezvoltă mult mai încet decât ar trebui. Mulţi meseriaşi buni şi slavă Domnului avem, preferă să se ducă în străinătate, unde sunt mai bine plătiţi. Trimit bani acasă, îşi ajută familiile, construiesc case, cum este de pildă cazul în Maramureş, fără nici o noimă, dăunând astfel pitorescului pur românesc. Oamenii tineri pleacă în străinătate ademeniţi de mirajul unui occident care trece totuşi printr-o criză extraordinară. Mulţi din acei care-şi găsesc în occident o sursă de venit, tineri, muncitori calificaţi, se întorc acasă. Majoritatea însă din păcate rămân mai departe. Se destramă familii, se înstrăinează copii, seacă izvorul muncii calificate. 
  
Adalbert GYURIS: Fiul dumneavoastra Mihai a ales o carieră diplomatică la N.A.T.O., din aceastä functie ajută România? Are afinităţi pentru ţara noastră, fiind născut în S.U.A. şi soţia sa fiind daneză, diplomată şi ea? 
  
Mircea CARP: Băiatul meu s-a născut în Statele Unite, a urmat cursurile uneia din cele mai prestigioase universităţi americane Georgetown, din Washington. A lucrat la început în cadrele Departamentului de Stat la ambasadele, de la Berna, Berlin, a pus umărul la înfiinţarea Ambasadei americane din Chişinău, apoi a trecut la Ambasada americană din România, mai întâi ca reprezentant pentru Transilvania, apoi în calitate de consilier politic, la Bucureşti. A dat examen şi a fost angajat la NATO, la Bruxelles. Vorbeşte curent limbile engleză, franceză (a urmat cursuri la Şcoala de Ştiinţe Politice Superioare din Franţa), germana (învăţată de mama lui, prima mea soţie, care a murit când Mihai avea şapte ani) şi, bineînţeles, limba română. A doua mea soţie, critic de artă, Gabriela, născută Dumitrescu, i-a fost ca o mamă după aceea. 
  
Mihai are o vilă la Zamora, lângă Sinaia, şi merge în România cu toată familia, ori de câte ori are prilejul. În misiunea lui de la NATO, unde este adjunctul Secţiei de dezvoltare a crizelor, a fost în Kosovo, iar acum se duce des în Afganistan. Nu pierde nici o ocazie să ia legătura şi cu militarii români staţionaţi în regiune. Să precizăm însă, că misiunea lui ca şi a tuturor angajaţilor la NATO este de a pune în aplicare în birou sau pe teren dispoziţiunile pregătite şi transmise de forurile conducătoare ale alianţei, dispoziţiuni, puse la punct în baza instrucţiunilor date de miniştri de externe ai celor 16 ţări membre ale forului suprem de conducere. Aşa dar, n-are nici rolul şi nici latitudinea de a face ceva special pentru România... după cum m-aţi întrebat Dvs. Dar prin atitudinea şi angajamentul său în cadrul alianţei nord-atlantice, Mihai se poate afirma şi în felul acesta, când e cazul, poate să atragă atenţia şi că este de origine română. 
  
Adalbert GYURIS: Ce aţi transmite românilor de acasă şi celor ca noi aflaţi mai departe de ţară? 
  
Mircea CARP: Salutul cu care-mi luam rămas bun de la ascultătorii mei atât la „Vocea Americii” cât şi mai târziu la „Europa Liberă”: „Să auzim numai de bine!" 
  
Adalbert GYURIS: Stimate domnule Carp aţi încheiat cu îndemnul făcut ca şi la radio. Doamne dă să fie aşa! Mulţumesc pentru primirea călduroasă şi pentru interviul acordat. Să aveţi parte de sănătate, linişte şi împliniri! A fost o mare bucurie discuţia cu domnia voastră. Mulţumesc pentru tot! 
  
Adalbert GYURIS 
  
München, Germania 
  
februarie 2011 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
CONVORBIRE CU MIRCEA CARP / Adalbert Gyuris : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 54, Anul I, 23 februarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Adalbert Gyuris : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adalbert Gyuris
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!