Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   



Consuela Stoicescu scrie şi traduce versuri pe muzică de Vivaldi şi Debussy
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

consuela-stoicescuIstoria Consuelei Stoicescu, scriitor şi traducător, începe în urmă cu cincizeci şi ceva de ani, în Ploieşti. Părinţii ei, ambii profesori de limba franceză, nu au avut alt sprijin în viaţă decât forţa lor intelectuală şi un simţ al familiei extrem de dezvoltat. Dacă ar fi să se poată întoarce în timp, Consuela Stoicescu ar alege dintre amintirile copilăriei lecţiile de pian, dar şi vacanţele petrecute la Costineşti şi la Cheia. Pe lângă muzică, a preocupat-o de mică şi poezia. În ceea ce o priveşte, meandrele acesteia, împletite cu exerciţii de Bach şi Haydn s-au transformat cu timpul, în pasiune. Continuând tradiţia familiei, Consuela Stoicescu a urmat Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, la Universitatea Bucureşti. Perioada studiilor universitare s-a derulat pentru ea sub semnul „flower power”, într-un Bucureşti feeric luminat, cu o viaţă culturală efervescentă. După absolvire, în 1974, Consuela Stoicescu lucrează timp de doi ani, ca profesoară de franceză la Liceul mecanic nr. 2 din Petroşani, judeţul Hunedoara. Vorbind despre această perioadă, afirmă despre sine că a fost un dascăl cu pasiunea începutului, ce a făcut o autentică muncă de apostolat. După stagiatură, renunţă la învăţământ şi devine traducător la uzina „1 Mai”, din Ploieşti. Urmează apoi, Petrostar, unde Consuela Stoicescu este şi în prezent, translator-interpret de engleză-franceză. Pasiunea dovedită la locul de muncă o defineşte şi în traducerile literare pe care le realizează din poeţi precum Charles Baudelaire, Jacques Prévert, Guillaume Apollinaire, dar şi din proza lui Pablo Neruda. Scrie ea însăşi stihuri şi proză, iar « Pereche de îngeri » rămâne cea mai bună demonstraţie că autoarea este o persoană interesată de ceea ce face şi dornică de nou. Consuela Stoicescu are doi copii - o fiică, Anca-Maria, în vârstă de 31 de ani şi un fiu, Lucian-Mihnea, de 20 de ani.  

 

- Cum a apărut impulsul de a traduce poezie?  

consuela-stoicescu2- Recent, în urmă cu doi ani, într-o discuţie pe chat, cineva mi-a cerut să-i desluşesc nişte versuri de Baudelaire, în ideea că nu înţelegea toate cuvintele; de fapt, persoana aceea, un fost coleg de liceu, ştia care fuseseră preocupările şi înclinaţiile mele în liceu şi, aflând că m-am reprofilat, de peste 20 de ani, pe traduceri tehnice, a dorit să mă reîntoarcă pe făgaşul meu. Este tipul de persoană care scoate tot ce e mai bun din mine. Îi datorez reîntoarcerea mea către un domeniu care părea abandonat, închis, ferecat pe veci, şi care s-a redeschis generos, cu amintiri care mi-au umplut sufletul, destul de răvăşit de evenimente de viaţă sinuoasă timp de câteva zeci de ani.  

 

- În funcţie de ce criterii alegi un anumit poem pe care să îl transpui într-o altă limbă?  

- Criterii absolut subiective, care ţin de lecturile curente, filmele vizionate sau anumite melodii - ascult muzica tot timpul, în timp ce fac traduceri la birou - cu căştile la urechi, când deretic pe-acasă, scriu corespondenţă, intru pe chat, etc. Muzica mai veche mă duce, pe rând, cu gândul la crâmpeie de viaţă din bogatul bagaj pe care-l purtăm fiecare, cu noi în conştiinţă, de unde memoria afectivă ne dă flash-uri, într-o anumită atmosferă: „Michelle”, „Girl”, „Let it be”, „Black Bird”, „Rocky Racoon”, „Hey Jude”, ... ale nepreţuiţilor Beatles-i, „L’après-midi d’un faune” (Debussy), „Anotimpurile” lui Vivaldi, rock-urile Led Zeppelinilor,flautul lui Jethro Tull, neasemuitul blues al lui John Mayall, etc. În studenţie, obişnuiam să merg cu o prietenă la Biblioteca Centrală de Stat, la sala de muzică şi, cu căştile în urechi, învăţam în sesiune. Vivaldi mergea cu rigorile lingvisticii, pe când pentru teoria literaturii preferam Debussy, şi tot aşa. Pe Prevert îl „disecam” împreună, pe folk local: Mircea Vintilă şi Mircea Florian.  

 

- Îţi mai aminteşti care a fost primul poem pe care l-ai tradus?  

- Am trecut prin multe situaţii critice şi răscruci în viaţă, aşa că am fost nevoită să las în uitare anumite porţiuni, conform acelui mecanism de a reţine doar ce e bun, ca să poţi merge mai departe, aşadar poate am mai făcut traduceri în studenţie, când m-am îndrăgostit de Apollinaire, dar recent am debutat cu un poem pe care nu-l cunoşteam, de Baudelaire, „Au Lecteur”, dintr-o prefaţă la o ediţie veche „Les Fleurs du Mal”. Este primul din noua serie de după vârsta mea de jumătate de secol.  

 

- Ai tradus şi ai adaptat versuri din Charles Baudelaire, Jacques Prévert, Guillaume Apollinaire, dar şi proză din Pablo Neruda. Ce te-a atras la creaţiile lor şi cât de mult crezi că te-ai apropiat de original în traducerile pe care le-ai făcut?  

- Mătem că, în general, am tendinţa nu sămăapropii, ci chiar sămădepărtez de original, aşa cătraducerile mele ajung săfie „adaptări după”. Traducerea este pentru mine ca un fel de transcriere în viziunea mea proprie a unui text care-mi place, măincită, mă„fură”.  

Ce m-a atras la autorii din care am tradus?  

consuela-stoicescu1La Baudelaire, m-am cufundat în acel decor de calm, lux şi voluptate, unde poetul îşi cheamăiubita, sora de suflet; Jacques Prévert m-a incitat săurmăresc cu privirea zborul portretului de pasăre, animat cu acel „şic” franţuzesc de neegalat; cu Apollinaire m-am plimbat de atâtea ori „sous le pont Mirabeau”, iar Neruda m-a susţinut în efortul de a limpezi bâlciul amintirilor care m-a prins în caruselul cu căluşei al sorţii.  

Fiecare are ceva să-mi spunăpentru perseverenţa cu care, aidoma paznicului în lanul de secară(„The Catcher in the Rye”), insist săapăr, cu patimăadolescentină, ca un alt Holden Caulfield pe plaiuri mioritice, tărâmul poeziei, al idealului, adevărului, iubirii, valorilor morale de la care nu concep săabdic înspre compromisuri balcanice de conjunctură. Nu e o fugăde realitate, ci o hranăcultivatăca săîntăreascăspiritul în faţa vicisitudinilor din lumea fiinţării politice în cetate (căci suntem şi zoon politicon).  

 

- Cât de important este să reuşeşti să păstrezi ritmul şi rima în poemele pe care le traduci?  

- Ritmul şi rima mi se par obligatorii, ca o datorie faţăde autor, dar cred căele vin abia la retuş, printr-o muncăde rafinare a traducerii - pe care eu nu o fac întotdeauna, pentru cănu am mereu răgazul, însăimaginile poetice cred căpot fi „adaptate”, deşi cu grijăsi străduinţade a păstra întotdeauna acea „tuşă” a autorului original.  

 

- Ce părere ai despre perfecţiunea formei?  

- Forma şi conţinutul, o dezbatere veche.  

Când vine vorba de perfecţiunea formei, îmi vin în minte mai multe elemente, care m-au preocupat în studenţie, vârstă la care devenim perfecţionişti, adâncindu-ne în analize înspre filosofie:  

 

  1. Orhideele- sunt un simbol al purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, de asemenea orhideele au inspirat numeroase mituri. Probabil din cauza formei lor deosebite, perfecte, orhideele au fost folosite în multe locuri pentru magie, ca talismane sau alte practici.

 

  1. 'Luceafărul'lui Eminescu - este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci şi prin perfecţiunea formei. Dintre particularităţile de stil ale poeziei, se remarcă, mai întâi, limpezimea clasică. Aceasta a fost obţinută prin înlăturarea podoabelor stilistice. Poetul utilizează puţine adjective, în majoritate de origine latină.

 

  1. Oul - simplitatea formei de ou, forma perfectă, este, paradoxal, încărcată de simbolism. Este ştiut că în mitologiile mai multor popoare, există credinţe potrivit cărora Universul s-ar fi născut din oul primordial, întrupat dintr-o mare nesfârşită, purtătoare a germenilor vieţii. China vorbeşte despre oul cosmic, care se dezmembrează creând lumea. „Oul dogmatic” al lui Ion Barbu prezintă oul ca ambivalent, "palat de nuntă şi cavou", închide în substanţa sa începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea, fiind sediu deopotrivă al creaţiei şi al distrugerii, al increatului, ce conservă in nuce dimensiunile temporale şi spaţiale ale lumii, şi al nunţii, care începe devenirea, dar şi entropia soldată cu moarte, cu sfârşitul inevitabil. Pe tema ovoidului, în creaţia lui Brâncuşi, se comentează că el avea să realizeze forma pură, liberă de orice gravitate terestră, o formă atât de liberă în propria ei viaţă ca aceea a geometriei analitice ( “Începutul lumii”) : forma este simplă, perfectă - un ovoid clasic, de bronz, cu suprafaţa lustruită, în aşa fel încât acţionează ca o oglindă. Astfel, în adâncul Începutului Lumii se oglindeşte privitorul, cu propriul său univers imediat. Materialul efemer se reflectă în oul simbolic, ca formă de perfecţiune.

 

  1. .Parnasienii (Leconte de Lisle, José-Maria Hérédia) - au cultivat o poezie decorativă, livrescă, marcată de perfecţiunea formei, dar lipsită de elanuri sufleteşti. Reversul clasicismului - a pune în paranteză armonia elaborată a unui univers decantat spre a urmări ce se petrece înaintea "îngheţării sufletului" în perfecţiunea formei.

 

Spre deosebire de parnasianism, simbolismul nu este preocupat de aspecte legate de perfecţiunea formei, ci de realizarea sugestiei.  

În aceastăaccepţiune, strict literară, eu înclin înspre simbolişti, tot aşa cum între cei trei tenori celebri (Plácido Domingo, José Carreras si Luciano Pavarotti), îl prefer pe Luciano Pavarotti pentru patosul vocii, chiar dacăeste cel mai puţin cultivat tehnic dintre cei trei. Nu ceva perfect măatrage, ci mai degrabă sugestiv, simbolic, mi se pare mai bogat, ca un râu care se revarsă,imperfect, dar impetuos, dincolo de matcă, cu graţia sălbăticiei.  

Poate căa merge sau nu pe perfecţiunea formei ţine de temperamentul fiecăruia, iar eu aş comenta aici prin spusele unuia din personajele mele – care a „apărut” într-o bună zi şi continuăsăfiinţeze în ceea ce scriu, ca şi când ar avea o viaţăproprie: Angeline - „născută” în „Pereche de îngeri”.  

Fragmentul de mai jos este dintr-un episod care continuă perechea, în nepereche: („ANGELINE şi restul zilelor ei, în foi de viţă »)  

 

„Se ferise întotdeaunade prea multă înţelepciune, de genul vorbelor celebre, lăsate de obicei postum, de autori, gânditori celebri: « Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea”, Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima”...  

Frumos, adevărat, succint, de o formulare perfecta, ca şi când s-ar fi rostit nişte sentinţe, după o viaţă întreagă de acumulări, ajungându-se, în mod fatal, la sfârşitul ei. Mici testamente de voinţă, de reflexie, lăsate urmaşilor ca o dâră fosforescentă de-a lungul autostrăzilor.  

Ea însă nu voia să devină prea înţeleaptă, ar fi vrut să se mai bucure de viaţă. Când devii aşa de înţelept, îşi zicea, probabil ai ajuns într-un punct atât de perfect în care nu mai ai ce face altceva decât să te retragi în asceză, sau… te sinucizi !  

Ei îi plăcea Viata.  

Şi totuşi, era condamnată la…înţelepciune, prin singurătate, sau poate lucrul ăsta venea chiar de la ea, din prea marea exigenţă şi inflexibilitatea de a accepta cenuşiul rutinei – pentru alţii odihnitor, pentru ea ucigător, din prea frecventa reflexivitate la care fusese condamnată, poate chiar dinainte de naştere, prin înţelepciunea dezvoltată în familii de intelectuali, preluase prea mult din preocuparea pentru forma perfecta, din gena filologului, lingvistului, literatului, de pe la strămoşi, sau poate din vieţi anterioare ? »  

 

Cam aşa aş răspunde la întrebarea despre perfecţiunea formei.  

 

- Ce rol are spontaneitatea în transpunerile tale?  

- Mi se întâmplăsătraduc ceva, sădepun traducerea undeva, într-un loc mai ferit din computer, care mi se pare secret cumva, e ca şi cum am notat ceva în grabă şi absolut personal - acolo sunt ideile mele desprinse din scrierea iniţială. Totul e absolut spontan, scriu grăbit, de parcă ar fi un dicteu automat care curge înspre mine dintr-o fântâna cu stropitoare.  

Apoi, revin dupăun timp, recitesc originalul şi văd nişte detalii care mi-au scăpat prima dată. Sau poate vibrez mai limpede, e chestie de dispoziţie, poate. Şi atunci, umblu la nişte retuşuri, care se pot adânci pânăla a schimba întreg conceptul de traducere. Aşa mi se întâmplăşi cu muzica veche, pe care o ascult dupăun timp cu altăsensibilitate, în orice Beatles descopăr mereu ceva care-mi place şi mai mult, la fel cu recitirea unei cărţi.  

Tot aşa cum, de pildă, se citesc poveştile – am găsit ceva interesant pe tema asta, comentat de N. C. Munteanu: „Ştim acum cu toţii că basmele se citesc de cel puţin două ori în viaţă: o dată când eşti copil, perioadă în care imaginaţia prinde aripi, se nasc lumile posibile, reprezentările sunt clare, fantasmele născute din lectură sunt exact ceea ce sunt prin ele însele, o zână este o zână, un zmeu e un zmeu, un împărat este un împărat. La a doua lectură, după ce am devenit adulţi şi am făcut cunoştinţă cu imaginarul colectiv, cu resursele sale şi cu moştenirea sa, adânc impregnată în fiinţa noastră, imaginile din basme devin simboluri, devin reprezentări a altceva, în funcţie de basm, relaţia dintre feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene îşi pierde din inocenţă, întunericul codrilor relevă secrete întunecate ale imaginarului propriu şi colectiv, lupta dintre bine şi rău capătă cu totul alte dimensiuni şi alte înţelesuri, totul se întâmplă acum într-un plan superior, metafizic, în care putem să descoperim secrete ale propriei existenţe, codificate de către înţelepciunea populară şi care se lasă descoperite în complexitatea lor încetul cu încetul, pas cu pas. De aceea spunem că basmele sunt mereu actuale, că ne reprezintă şi că sunt nepieritoare.”  

 

- Mai apar, câteodată, şi „complicaţii” atunci când traduci/adaptezi? În ce constau şi cum le rezolvi?  

- E pasionant sătraduci, simţi pe de o parte plăcerea filologului de a transpune mental gândirea autorului în altă limbădecât a fost scrisă, plecând de la adevărul ilustrat, care este gândit la fel în orice limbă,în logos uman universal. Desigur, existăşi o componentăsubiectivă, ca în „citirea” oricărei opere de artăşi care depinde de sensibilitatea, gradul de culturăşi gândire, de logicăşi background-ul traducătorului. Dupămine, important este săredai în echivalent ceea e mai important, ceea ce te frapează, ceea ce este universal, recompunând imaginile poetice, şi nu o fidelitate excesivăa mijloacelor, ritm, rimă, sinonimie a cuvintelor. Pentru că, la fel ca într-o pictură, nu faci decât s-o „citeşti” şi să încerci sătransmiţi cititorului / publicului frumuseţea unei imagini, cât mai sugestiv, aşa încât noua citire, cea a traducerii, săducăla aceeaşi emoţie artisticăsau la una echivalentăcu prima.  

 

- Cum îţi dai seama că o traducere este într-adevăr, de calitate?  

- Mătem căstau prost la capitolul evaluare. Dincolo de complexele mele de a nu fi competitivă, crescând ca al doilea copil într-o familie unde primul era foarte reuşit şi un model ideal pentru cel de-al doilea, pur şi simplu nu-mi fac iluzii mari despre calitatea traducerilor mele; mă simt doar bine comiţând actul în sine de traducere, de al cărui rezultat, personal, nu sunt niciodatămulţumită... pentru că, aşa cum spuneam, revenind după un timp, pot traduce foarte diferit, în principiu mai bine ca prima oară, dar nu neapărat. Rămâne săam confirmarea celor care citesc traducerile mele.  

 

- Dacă Baudelaire, Prévert, Apollinaire sau Neruda ar fi în viaţă, ce ar spune despre traducerile tale?  

- Ar fi fost pasionant săpot colabora cu astfel de autori, sătrăiesc în preajma unor oameni de o asemenea culturăşi putere a creaţiei, ceea ce nu s-a întâmplat. Am tradus însă, de pildă, şi o poezie a Anei Blandiana, care îmi place şi o descopăr în câte o poezie ca pe un fel de „soră” - ne asemănăm mult în structura sensibilă, aşa cred, şi întâmplarea a făcut să-i parvinătraducerea mea şi să-mi mulţumeascăpentru ea (poate doar din politeţe?). E vorba despre o traducere spontană, neretuşată, căci poezia era inseratăîntr-un eseu al meu, pe care l-am tradus, la cererea unui american care nu ştie română:  

 

 

SOMEBODY IS MAYBE DREAMING OF ME…  

 

There is maybe somebody dreaming of me  

That’s why me gestures  

Are so soft  

And not finalised  

With a purpose forgotten  

At half motion  

Grotesque  

That’s why outlines efface  

Second by second  

And my deeds are melting  

And maybe the one dreaming about me  

Is once in a while torn out  

Of his dream  

Awaken  

Carried by force  

in his daily occurrence  

 

That’s why I get dark  

Hanging sometimes  

Like a snow flake  

Melting  

Without me knowing  

If he would ever get asleep again  

So that something could  

Happen here, to me…  

 

 

 

Ana Blandiana (translated)  

Traducere a poeziei:  

 

Poate că mă visează cineva-
 

Poate că mă visează cineva  

De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc…

 

Şi poate cel ce mă visează
E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată,
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.
 

 

- Ce ai în plan să traduci pe viitor?  

- Nu am nici un plan.  

Sunt învăţatăde multăvreme sămi se facăprogram de către alţii (părinţii, şefii la serviciu, copiii acasă, soţul când trăia, fratele meu în copilărie, etc.), aşa încât mălas pradăvremurilor, timpurilor, date fiind corvezile zilnice pe care le port cu mine de atâta vreme: câştigarea existenţei la un serviciu, menaj acasă, meditaţii la limbi străine, crescut copii, îngrijit bolnavi – părinţii mei, pe rând, apoi soţul meu, şi tot aşa.  

Recent, m-am lăsat, încăo dată, pradăaltcuiva, un prieten, care mi-a „făcut program” de chat zilnic o perioadă,până... m-a abandonat, şi atunci mi-am dat seama ca chat-ul acesta devenise o adicţie, iar prietenul indispensabil săîmpărtăşesc impresii, idei, ...deşi eu nu am făcut prea mult, în fond, poate doar sărăspund conştiincios, prin vorbe şi sentimente, unui asalt subit. S-ar putea interpreta ca slăbiciune de caracter la o fiinţăpasionatăşi temerară, cum am debutat, luând viaţa în piept cu îndărătnicia de a refuza un cămin călduţ, gata confecţionat. Probabil, între timp, stimulii de curaj şi încăpăţânare m-au părăsit, nervii s-au tocit.  

Nu am în plan sătraduc nimic. Vorba poetului: ”privind fărăde ţintă-n sus/într-o sălbatecăsplendoare”...Am doar plăcerea de a o face, cine ştie când, poate într-o după-masăcu „soleil couchant”...într-o clipăde răgaz. Poate se va întâmpla din nou şi atunci va fi o plăcere.  

 

- Din câte ştiu, Consuela Stoicescu este şi poetă. Cum şi când ai început să scrii versuri?  

- În şcoala primară, fiind la Şcoala de muzică, la secţia Pian, luam lecţii de pian, în afara orelor de clasăprea puţine, cu o profesoarăexcelentă, care m-a pus săversific pe cântecele de copii. Apoi am devenit „poet de curte”- cum mi se spunea acasă, pe vremea când învăţătoarea măpunea săscriu câte o poezie pe o temă, la diverse ocazii, şi, cum era o persoanăexcesiv de politică, propovăduitoare a lui Lenin, Vasile Roaităşi a „omului sovietic” pe care-l prezenta ca pe o fiinţăextraterestrăcu un summum de calităţi (m-a marcat!), îmi amintesc de o poezie la moartea lui Gheorghiu Dej, cu celebra rimă”tovarăşe Gheorghiu Dej, / N-ai dat vreodatăgreş”- care a devenit subiect de mocherie pentru întreaga familie, ani de zile dupăaceea.  

 

- Unde ai publicat?  

- În liceu, am publicat poezie în „Revista şcolii” a Liceului Caragiale din Ploieşti, în câteva rânduri. Am mai publicat recent poezii într-o revistădin Targovişte, absolut întâmplător („Secretele Clepsidrei”- versuri şi adaptări), apoi, de curând, în revista lui Laurenţiu Orăşanu, la NY, tot întâmplător.  

Nu m-a preocupat săpublic, nu îndrăzneam, nu consider cămerit săfiu citităde altcineva decât de mine şi de noua mea muză, acel fost coleg de liceu regăsit recent, tot întâmplător. Sau poate doar de persoane care au o structurăsimilarăcu a mea, bănuiesc ca mai sunt, şi la care poate ajunge mesajul meu sub forma lui destul de „indiscretă”, aşa cum e. Nu am reuşit săîmbrac mesajul meu într-o formăcare săcapete universalitate şi impersonalul de incriptare necesar unei poezii adevărate, încă mai lucrez la asta.  

Nu am făcut niciodatăo preocupare temeinică din scris, deşi au fost momente când aş fi vrut asta, nu am frecventat cenacluri, săînvăţ meşteşugul scrisului. Regret cănu s-a întâmplat aşa. Tot aşa cum regret învăţământul, căci aveam din familie „gena” didactică. Se pare căm-am risipit în căsătorii, copii şi greutăţi, fărăsăam răgazul sămă„adun”; îmi tot zic căpoate o s-o fac la pensie, însăpensia a devenit o perspectivăsumbră, dat fiind cuantumul ei aici şi spectrul crizei, care aici, abia acum începe să-şi arate colţii. Măîntreb dacăo sămădescurc singurăcu pensia. Aş căuta colaborări la reviste, ceea ce este greu, îţi trebuie relaţii să„pătrunzi” şi diplomaţie sărezişti unde ai pătruns, din păcate aici totul ţine prea puţin până la deloc de valoare, seriozitate, ci mai mult şi aproape total de „balcanisme”...La fel, la inspectoratul şcolar pentru ore de predat.  

 

Ah! Uitam. Am tradus din englezăîn română, acum 2-3 ani, o carte pentru Editura „Curtea Veche ”- „Cinci disfuncţii ale muncii în echipă. O fabulăpentru lideri” (Patrick Lencioni): se găseşte la adresa:  

http://www.curteaveche.ro/index.php?module=Pagesetter&tid=3  

 

Din păcate, colaborarea cu editura nu a fost cum măaşteptam, aşadar nu a continuat, nu am fost nici măcar solicitatăsăparticip la redactarea propriei traduceri, aveau alţii în schemăs-o facă, fărăsămăconsulte pe mine, schimbându-mi anumite pasaje aşa cum eu nu le-aş fi permis, deşi cartea a fost lansatărapid la un târg de carte şi s-a vândut bine, din câte am auzit; la fel cu plata, am obţinut-o cu greu, insistând cu telefoane, şi a fost la jumătatea aşteptărilor şi a cuantumului, şi-aşa redus, din contractul cu ei. Fărăexplicaţii, pentru căm-am lipsit sămai comunic cu editorul, o femeie nesuferit de arogantă. A fost însăo muncăpasionantă, pentru care m-am documentat pe net, aş repeta figura, dacăcineva mi-ar da o „temă” asemănătoare, o oportunitate, dar aici e ţara pilelor şi şpăgii (a câta oarăo spun, oare? Sorry), aşadar slabănădejde.  

 

- Cât de asemănătoare sunt cele două experienţe, de a scrie şi de a traduce?  

- Aş zice cătraducând, îmi vin idei pentru scris. Dar nu ar fi prea exact, ci mai degrabă, traducerile funcţioneazăca un fel de „încălzire” la intrarea pe terenul de joc al unui „homo ludens” în meciul cu literatura şi preocupările pentru scris. E la fel ca răsfoirea unui album de artă, când măfrapeazăcâte un tablou şi de acolo desprind, prin derivare, alte imagini, de data asta poetice. Ca în copilărie, când cartea cu poze măinspira săimprovizez cântecele. Acum am ajuns săînţeleg de ce aveau nevoie scriitorii de acea vilăpe Cumpătu, la Sinaia, despre care aflasem, cu mare respect, în copilărie, într-o vacanţăla Sinaia, căe locul lor de creaţie. Ca şi albumele de artă, frumuseţea peisajelor montane din România, ionizarea negativă, calmul unei vacanţe cu mijloace materiale asigurate, timp liber de petrecut în companie de specialitate, toate astea stimuleazăstarea poetică, prin mijlocirea unei retrageri din stresul cotidian, ducând omul mai aproape de cer şi sfinţenie.  

 

- Se regăsesc influenţe din ceea ce traduci în poemele tale?  

- Într-o bruscăstare adolescentinăefervescentă(deşi la 57 de ani, ciudăţenie, m-am îndrăgostit !), în ultimii doi ani am folosit autorii mei preferaţi din care am tradus, sporadic, pentru a transmite, cu ţintăprecisă, sentimente sublimate în scris. „Pereche de îngeri” dezvăluie acest secret, dincolo de „scenariul” în care autoarea mişcă personajele pereche, pe alocuri cu umor, ca să estompeze, poate, adevărul de la baza „scenariului”.  

 

- Ai vrea să ne spui câte ceva despre o « Pereche de îngeri »?  

- Este pornită din neputinţa de a mai comunica în direct cu persoana iubită, este desprinsă din analize personale şi cu intenţia de a feri mesajul de intimitatea personală, prin construirea celor două personaje aflate într-un etern cuplu Adam si Eva, destul de nefiresc fiind doar virtual, dar deloc imposibil în era IT a regelui Yahoo, dintre care unul din personaje – jumătatea feminină a cuplului, care coincide cu experienţa existenţială a autoarei, îşi continuă „viaţa” în „Îngeri nepereche”- ciclul al doilea, unde o întâlnim iarăşi pe „angelica” Angeline, de data asta protagonist solitar. Mă întreb dacă va mai pleca vreodată de la mine, (tot aşa cum mă întreb dacă va mai reapărea Angel-ul ei pereche), cu surpriza unui Gepetto care s-a trezit, ca-n poveşti, cu al său Pinocchio lângă el, viu şi guraliv.  

 

 

- Cum se îmbină poezia pe care o scrii şi o traduci cu munca ta?  

- Sunt perioade lungi în care nu mă pot răsfăţa cu poezie, am mult de lucru la serviciu, plus că mai ”prind” traduceri şi pe-acasă, acte cu legalizare la notarul public unde am specimen de semnătură, asta ca să-mi “rotunjesc veniturile”, sau mai vaste traduceri de specialitate tehnică sau comercială: bibliografie pentru doctorate, traduceri de proiecte, traduceri pentru activitatea de cercetare a profesorilor de la Universitatea de Petrol si Gaze, unde am predat şi eu la un moment dat, nişte ore şi am multe cunoştinţe.  

 

-Ce planuri de viitor ai?  

- Nu am planuri, deocamdată încerc să mă acomodez cu desprinderea de un job fix, pentru pensie, la anul, oscilez între a lua ore în învăţământ, sau a colabora la nişte reviste. În loc de planuri, mă rog zilnic la Dumnezeu, la trezirea dimineaţa, să mă ajute, mulţumindu-i că mi-a dat de trăit încă o zi, să-mi pot vedea fiul pornit pe drumul vieţii lui.  

- Ce recomandare le-ai face celor care doresc să se apuce de scris şi tradus literatură?  

- Să fie mai hotărâţi şi mai focalizaţi ca mine, mai ales că acum şi in România pot beneficia de mijloace de instruire şi informare care nu existau în timpul « cortinei de fier », să-şi găsească mai devreme vocaţia şi să lupte să şi-o pună în operă cu conştiinciozitate, cu ambiţie. Să revină asupra celor scrise şi traduse de câteva ori, înainte să « lanseze la apă» ceea ce scriu şi să caute modele şi profesori mentori.  

Eu, personal, aş fi vrut, cum am mai spus, să urmez o facultate de ziaristică, iar după absolvire, să plec apoi de jos, într-un ziar, cu corectura, apoi reportaje în teren, pentru a ajunge să scriu editoriale.  

Cred că meseria scrisului se învaţă, tot aşa cum cred că trebuie să ai vocaţie în asta ca să porneşti în această direcţie. Pentru că, mai cred, tot ce-ţi place şi faci cu trup şi suflet, nu-ţi cere efort, oricât de mult ai munci.  

- Cum obişnuieşti să îţi petreci timpul liber?  

- Seara, urmăresc cu sufletul la gură ştirile politice, sau talk-show-uri, care îmi confirmă în prezent bănuielile pe care le-am avut imediat după revoluţia din România, apoi după mineriada din iunie ’90, care a fost mult mai mult decât un duş rece, un ceva foarte neplăcut cu care am plătit, ca un revers al medaliei, acel ceva de mare bucurie dinainte, euforia momentelor cu revoluţia televizată, care ştim acum că a fost confiscată, cum, de cine şi de ce.  

Spun asta pentru că, încă din copilărie, urmăream - aşa cum stai cu ochii în sus să vezi cum se înalţă un zmeu de hârtie în pale de vânt, succesiunea aproape mecanică a tristeţilor din acea dezamăgire care vine, în mod fatal, după o bucurie prea mare, ca şi când trebuie să plăteşti cu ceva mereu; deseori şi invers, ca soarele care iese după ploaia zbuciumată de vară, încercând mereu să mă supun acestui ciclu natural de compensaţii şi astfel să-mi temperez entuziasmele prea clocotitoare în reacţiile personale cu care funcţionez şi acum.  

 

În unele week-enduri mai libere de gospodărie şi alte probleme, îmi place să văd, încă o dată (am o rezervă de filme bune primite cadou în pachete « long distance » de la iubitul meu), un film care mi-a plăcut si să regăsesc acolo tot felul de conexiuni de viaţă, să înţeleg, mereu mai mult din sensul trecerii noastre pe pământ. Îmi place filmul, îmi place aproape la fel de mult ca muzica. Sunt mijloace sugestive de a sorbi o ceaşcă de… viaţă.  

 

- Ce hobby-uri ai ?  

- Ieşiri în natură, grădinărit, predarea limbilor străine, traduceri literare, petreceri cu prietenii, desenat în creion, iar pe locul întâi, MUZICA pe care o ascult, o cânt şi o dansez cu plăcere, oricând, şi care e tămăduitoare în momente de cumpănă.  

 

- Ce ai dori să le transmiţi cititorilor acestui interviu?  

- Aş vrea să reuşesc să le transmit cititorilor ceva din optimismul meu, neînfrânt de dramele personale, de eşecurile inerente sau vinovate, ceva din bucuria mea de a lua din existenţă inefabilul comunicării umane, care încălzeşte şi mângâie cea mai rece şi monotonă ploaie de noiembrie.  

Aş mai vrea să infirm frica de bătrâneţe din cochetul refuz al femeii de a-şi declara vârsta şi văicărelile despre pierderea tinereţii, pentru că eu cred că fiecare vârstă are simbolistica ei, bucuriile ei, misterele ei şi mai cred în acel echilibru care face ca atunci când pierzi ceva, să câştigi altceva, care ţine de o logică a universului, de ceea ce francezii spun “si jeunesse savait, si vieillesse pouvait...”, cu seninătatea pe care doar credinţa în Dumnezeu ne-o poate dărui, la orice vârstă.  

 

Îmi iau la revedere, cu mulţumirea că v-am transmis gândurile mele...cum spunea Constantin Noica: “am dat cuiva bogăţia câtorva gânduri şi m-am întors în sărăcia mea.”  

Octavian Curpaş  

Phonix rizona  

iunie 2009  

 

 
 
Referinţă Bibliografică:
Consuela Stoicescu scrie şi traduce versuri pe muzică de Vivaldi şi Debussy / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 267, Anul I, 24 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!