Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Vizual > Mobil |   


Autor: Constantin Popa         Publicat în: Ediţia nr. 528 din 11 iunie 2012        Toate Articolele Autorului

Constantin POPA - METAFIZICA (1) – „CUNOAŞTEREA” 60x80 cm
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ce este realitatea? Pe ce baze îmi construiesc cunoaşterea? Pe simţuri, urmându-i pe empirişti, sau pe raţiune, urmându-i pe raţionalişti? În timp ce majoritatea filosofilor presocratici erau preocupaţi de întrebarea: „din ce este construită lumea?”, aducând diferite răspunsuri, precum Apa - Thales, Aerul - Anaximene, etc., Parmenides făcea pentru prima dată distincţia dintre cunoaşterea dobândită prin simţuri, pe care o considera obscură, şi cunoaşterea dobândită prin intelect, considerând această cunoaştere ca fiind cea autentică („A gândi şi a fi este totuna").  
 
Astfel, Idealismul consideră că ideea şi raţiunea sunt principalele forme ale cunoaşterii, în timp ce materia este secundară, sau inexistentă. În timp ce Idealismul obiectiv afirmă că ideile există în ele însele, noi doar putând să le descoperim prin raţiune, Idealismul subiectiv consideră că ideile există doar în mintea persoanei, neexistând aşadar, o realitate exterioară. În contrapoziţie se află Empirismul, care este doctrina filosofică a testării, toată cunoaşterea umană provenind din simţuri şi experienţă. Empirismul respinge ipoteza raţionalistă, conform căreia oamenii au idei cu care s-au născut, considerând că la naştere omul este o „foaie albă" (tabula rasa), întreaga cunoaştere venind în urma experienţei. Francis Bacon îi compară pe empirişti cu furnicile, iar pe raţionalişti cu păianjenii, vrând să sugereze că primii îşi extrag ideile din experienţă, din lumea exterioară, în timp ce ultimii îşi ţes pânza ideatică a priori, din propria lor gândire, din propria lor substanţă.  
 
Presupunând că în urma unui accident rămân fără cele cinci simţuri, realitatea ar înceta să mai existe pentru mine. Ceea ce ar exista ar fi amintirea realităţii de până atunci, dobândită în urma experienţei, conştientizarea faptului că trăiesc şi că realitatea exterioară a încetat să mai existe. Locul realităţii ar fi luat de amintire şi imaginatie, construcţii ale experienţei. Însă, dacă consider că m-am născut fără cele cinci simţuri, sau ca ele nu sunt altceva decât o construcţie a propriei mele minţi, atunci pare justificată teoria conform căreia tot ceea ce cunosc vine în urma reprezentării simţurilor, fără a avea un corespondent în realitate, pentru că dacă elimin simţurile, realitatea aşa cum o cunosc ar dispărea. Aşa să fie? Solipsismul apărut în Grecia presocratică cu sofistul Gorgias din Leontini susţine ideea că nu există nimic în afara propriei individualităţi, iar tot ceea ce se afla în afara ei reprezintă proiecţii în personalitate, construcţii ale percepţiei sau intelectului, realitatea neavând existenţă în afara sinelui care o percepe. Solipsismul este acea teorie care afirmă că o persoană nu poate şti nimic sigur în afară de propria existenţă. În efect practic, se disting două forme de solipsism. În primul caz, se poate vorbi de un solipsism care exprimă o teză metafizică, considerând că doar eu şi reprezentările mele există. În al doilea caz, se poate vorbi de un solipsism gnoseologic, în care nu se poate demonstra sau cunoaşte că în afară de mine însumi exista alte fiinţe (“egos”).  
 
Episcopul Berkeley (filosoful care a evidenţiat pentru prima dată cu putere temeiurile pentru a considera că obiectele imediate ale simţurilor noastre, nu există independent de noi) lansează o idee elegantă, susţinând că realitatea există şi atunci când eu nu o percep senzorial (spre exemplu atunci când eu inchid ochii), pentru că realitatea există în mintea lui Dumnezeu.  
 
Descartes în căutarea mecanismelor cunoaşterii se îndoieşte de tot ce cunoaşte (îndoiala metodică), însă nu se poate îndoi de faptul că se îndoieşte şi enunţa faimosul citat „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum". Plecând de la „Gândesc, deci exist" Descartes construieşte cunoaşterea ajutându-se de patru reguli fundamentale: regula evidenţei, care impune acceptarea ideilor simple care apar clar intelectului prin intuiţie, regula analizei, care reprezintă explicarea detaliată a conţinutului conceptului, regula sintezei, care are la bază metoda deducţiei, în mod strict raţional, rezultând un concept posibil de cunoscut, şi regula enumerării, care presupune verificarea riguroasă a analizei şi demonstraţiei, obţinute anterior. Deşi originile dualismului se regăsesc la anticii greci (Platon- fiinţa şi devenirea, Aristotel- forma şi materia), Descartes este cel care a evidenţiat dualismul minte- creier (substanţa gânditoare- substanţa materială), şi deşi sunt substanţe ontologice separate, pot interacţiona între ele, chiar dacă propunerea interacţiunii lui Descartes nu este convingătoare (responsabilă de aceasta interacţiune fiind glanda pineală), Kant venind mai târziu cu o propunere mult mai solidă.  
 
O temă centrală în disputa dintre raţionalism şi empirism o constituie tema ideilor înnăscute. În timp ce raţionalismul susţine că ideile se găsesc în mintea noastră dinainte de naştere, înainte de orice experienţă sau percepţie asupra realităţii, empirismul susţine contrariul: „Nihil est în intellectu quod non prius fuerit în sensu" (nu există nimic în minte care să nu fi fost mai înainte în simţuri).  
 
Kant încearcă un echilibru între cele două concepţii divergente prin afirmarea Idealismului transcedental. Pentru Kant chiar dacă întreaga cunoaştere începe cu experienţa, nu toată cunoaşterea se justifică prin experienţă. Noţiunile de spaţiu, timp şi categorii, sunt condiţii care fac posibilă experienţa, însă sunt independente de ea, şi pot fi cercetate prin metode „a priori". Cunoaşterea realităţii este rezultatul conlucrării sensibilităţii şi intelectului, a aplicării categoriilor şi principiilor intelectului asupra materialului pe care îl sesizam prin intermediul simţurilor, impresiile sensibile fiind comparate, legate între ele sau separate. Kant împarte judecăţile intre analitice şi sintetice. O judecată este analitica atunci când predicatul este conţinut în conceptul subiectului (ex: toate corpurile sunt întinse), şi este sintetică atunci când predicatul nu este conţinut în conceptul subiectului şi avem nevoie de experienţă pentru a afla adevărul (ex: unele corpuri sunt grele). Judecăţile apriori sunt acele judecaţi a căror justificare este independentă de experienţă, sunt universale şi necesare, în timp ce judecăţile aposteriori sunt acele judecaţi care depind de experienţă. Astfel, există trei categorii de judecăţi: judecaţi analitice apriori, judecaţi sintetice aposteriori şi judecaţi sintetice apriori. Contrar empirismului, şi în speţă lui Hume, Kant admite existenţa judecaţilor sintetice apriori (ex: 7+5=12, pentru că pe de o parte conceptul sumei dintre şapte şi cinci nu cuprinde conceptul de doisprezece, fiind necesară intuiţia, iar pe de altă parte în conceptul acestei judecăţi nu este implicată nici un fel de experienţă). Dacă până la Kant teoria cunoaşterii avea ca obiect formularea unui răspuns la întrebarea „Ce este cunoaşterea, Ce poate fi cunoscut?”, nouă paradigmă propusă de autorul Criticii raţiunii pure se centrează în jurul construirii unui răspuns argumentat la întrebarea „Cum este posibilă cunoaşterea?”. Dacă până la Kant teoria cunoaşterii era sub stăpânirea metafizicii, filosoful german separă net aceste domenii ale culturii: teoria cunoaşterii va avea ca obiect cercetările asupra construcţiei şi principiilor cunoaşterii, în timp ce metafizica îşi va asuma în continuare sarcina ingrată de a cerceta natura lumii şi universul.  
 
În continuare Kant vorbeşte despre noumen şi fenomen. Noumenul este acel lucru care nu poate fi cunoscut prin intuiţie sensibilă, ci doar prin intuiţie intelectuală, şi nefiind obiectul sensibilităţii, nu este deci, nici obiectul cunoaşterii. Noumenul face referire deasemenea la „lucrul în sine", care este lucrul în forma pură independentă de orice reprezentare şi deci, imposibil de cunoscut, pentru că noi cunoaştem doar "lucrul în mine", pentru că tot ce cunoaştem, cunoaştem din perspectiva timpului nostru, a spaţiului nostru, a categoriilor noastre, adică, noi cunoaştem doar fenomenul, Kant ajungând la concluzii agnostice. Deci, nu cunoaştem lucrurile aşa cum sunt, ci aşa cum noi le cunoaştem, cu alte cuvinte nu putem cunoaşte cum este Dumnezeu, ci doar cum noi ne raportăm la ideea de Dumnezeu.  
 
Critica adusă cunoaşterii pe care Kant o postulează, vine din sânul idealismului german, în special din partea lui Hegel, considerând că este contradictoriu a vorbi de imposibilitatea cunoaşterii noumenului, pentru că simplă idee de a vorbi despre ceva implica cunoaşterea de o anumită formă, măcar intuitivă, a acelui lucru. Hegel îşi propune să-l continue pe Kant, care a rămas blocat în regimul opoziţiilor dintre lucru în sine - lucru pentru noi, spirit - lume, suflet - corp, etc. „Filosofia kantiană se opreşte, simplu, la opoziţie şi face din identitatea acesteia sfârşit absolut al filosofiei, adică pură limită, care este o negaţie a filosofiei; dimpotrivă sarcina adevăratei filosofii este depăşirea absolută a opoziţiilor”. Hegel susţine că Fiinţa în sine nu poate fi cuprinsă dar poate fi descrisă, iar metoda acestei descrieri este dialectica.  
 
Am văzut că existenţa judecaţilor sintetice apriori şi a noumenului sunt argumente împotriva empirismului, pentru că este evident că există cunoaştere pe care o avem înaintea oricărei experienţe senzoriale (ex: cercul este rotund, pentru că cercul ştiu că este rotund fără să fi văzut alte cercuri mai înainte). Deasemenea, argumentul lui Kant poate fi utilizat şi împotriva solipsismului, pentru că am observat că există cunoaştere a lucrurilor care sunt independente de propria mea individualitate, şi că realitatea este o fuziune între intelect şi sensibilitate, între mintea mea şi realitatea exterioară. Şi chiar dacă aş accepta că nu există nimic în afară de propria mea existenţă, de care nu mă îndoiesc (din pricina îndoielii metodice „Cogito ergo sum”), atunci apare dilema apariţiei existenţei, şi, presupunând că ajung la concluzia că sunt o fiinţă eternă, atunci de ce nu sunt conştient de asta, de ce ideea de absolut este canalizata spre ceva exterior mie, precum Dumnezeu, şi în definitiv de ce m-aş autosabota? Pe de altă parte, teoria solipsismului nu are susţinere din punct de vedere moral, pentru că dacă ajung să consider toată realitatea, incluzând toate fiinţele, ca făcând parte din mintea mea, atunci totul este permis.  
 
Deasemenea, ceea ce percepem senzorial nu este în mod imediat adevărul separat de noi, ci numai adevărul despre anumite date senzoriale, care depind de relaţiile dintre noi şi obiect (aşa cum consideră Russell). Adică, ceea ce percepem prin simţuri nu este decât aparenţă (spre exemplu culorile sau sunetele, care în realitate sunt unde electromagnetice şi vibraţii, noi le percepem ca culori şi sunete). Aşadar, realitatea nu o putem interpreta ca atare, ci în urma unei continue introspecţii a raţiunii, prin intuiţie suprasensibilă, existând lucruri apriorice care se află atât în afara experienţei noastre senzoriale, cât şi înaintea oricărei experienţe.  
 
Platon, influenţat de Socrate, care considera ca şi Parmenides, că simţurile nu ne oferă decât o percepţie obscură asupra adevărului şi realităţii, ridiculizându-i pe cei care considerau că pentru ca lucrurile să fie reale trebuiau să fie palpabile, elaborează Teoria Ideilor sau a Formelor. Principala caracteristică a Teoriei Ideilor este separarea lumii pe două planuri: unul al existenţei sensibile, al realităţii aparente, accesibilă prin simţuri, în timp ce al doilea este planul existenţei inteligibile, accesibil prin cunoaştere raţională, lumea Formelor Pure şi a Ideilor. Ideile, în opina lui Platon, sunt veşnice, sunt simple, există în sine şi prin sine, există aşadar înaintea lucrurilor, iar lucrurile există doar pentru că participă la Idee, lumea sensibilă fiind o copie palidă a lumii ideilor. Lumea ideilor este realitatea adevărată, căci numai ea este permanenta, imuabilă, eternă. Deasemenea, sufletul este asemănător cu Ideile, fiind deci etern, iar cunoaşterea ideilor reprezintă o amintire a ideilor eterne pe care le-am cunoscut înainte de naştere, menirea sufletului fiind de a pregăti omul pentru moarte, care înseamnă eliberarea sufletului nemuritor din închisoarea corpului fizic, condiţia eliberării fiind o viaţă virtuoasă, iar cunoaşterea ideilor prin raţiune are ca scop pregătirea sufletului pentru recunoastrea imortalităţii sale. La finalul "Republicii" Platon utilizează Mitul lui Er pentru a sugera ideea că după moartea fizică persoanele morale sunt recompensate, în timp ce persoanele imorale sunt pedepsite. Idee pe care o regăsim în eshatologia marilor religii.  
 
Aşadar, în timp ce Platon împarte lumea pe două planuri, unul al experienţei sensibile, celălalt al Ideilor, considerând că sufletul este nemuritor, propunând o teorie metafizică; în timp ce religiile (mă refer la cele abrahamice) consideră că Dumnezeu a creat lumea perfectă, însă Lucifer a ales răul din cauza „liberului arbitru”, iar prin Adam s-a transferat la întreaga natură umană, realitatea fiind împărţită la rândul ei în lumea noastră, sensibilă şi păcătoasă, şi lumea spirituală a lui Dumnezeu, oamenii fiind nevoiţi să caute lumea spirituală, prin atitudine evlavioasă, pentru a avea viaţa veşnică, în caz contrar fiind pedepsiţi la chin veşnic, sau moarte veşnică (depinzând de interpretarea religioasă), fiind deasemenea o propunere metafizică, Kant are o atitudine critică şi chiar dacă împarte lumea în experienţă sensibilă şi experienţă suprasensibilă (spaţial, timpul şi categoriile, cunoscute de către noi în urma judecaţilor apriorice), vorbeşte şi de lucrul în sine, care se află în spatele cortinei realităţii, a fenomenului, şi pe care noi nu îl putem cunoaşte, idee combătută de Hegel care consideră că Fiinţa în sine nu poate fi cuprinsă dar poate fi descrisă. Cu toate că nu poate fi considerată ştiinţă, metafizica este necesară (chiar Kant o considera că necesitate inevitabilă) nu pentru a cunoaşte empiric incognoscibilul ci pentru a răspunde la întrebări esenţiale precum: care este sensul existenţei, suntem rodul accidentului sau suntem rodul creaţiei, suntem eterni sau muritori, exista viaţă după moarte, există Dumnezeu?  
 
Propunerea mea filosofică reflectată în seria „Condiţia umană" nu este de a cunoaşte lucrul în sine, (care ar putea fi ideea de Dumnezeu, de Infinit şi Absolut), ci cum aceste concepte îmi influenţează gândirea pentru a-mi demonstra prin intuiţie metafizică ca existenţa nu este accident, că există un sens al existenţei şi deci, ca nihilismul nu este valid. Aşadar, în urma acestei necesităţi metafizice împart realitatea în trei nivele de cunoaştere:  
 
• în primul rând realitatea experienţei senzoriale, a simţurilor, a aparenţelor, pe care o cunoaştem în urma intuiţiei sensibile şi a investigaţiei empirice, prin ştiinţă. Este tot ceea ce dobândim în urma experienţei individuale sau colective (precum istoria sau cultura), raportarea la această lume sensibilă făcându-se prin estetică.  
 
• în al doilea rând este realitatea experienţei suprasenzoriale, lumea ideilor, a formelor pure, o extensie a lumii materiale, de unde prin analiza apriori, aflam adevărul despre lumea sensibilă. Aceasta realitate este formată din spaţiu, timp şi categorii (conceptele pure ale înţelegerii, precum ideile prototipice simple platoniene asupra lucrurilor, însă fără să fie veşnice, ci au apărut la naşterea lumii materiale, fiind elementele care stau la baza existenţei materiale şi a cunoaşterii). Raportarea la acest nivel de cunoaştere se face prin raţiune. Ambele nivele de cunoaştere (sensibilă şi suprasensibila) au ca obiectiv prin continuă relaţionare, cunoaşterea lumii materiale, completându-se şi justificându-se reciproc.  
 
• în al treilea rând este realitatea experienţei metafizice, absolute, infinite, Dumnezeu, necunoscută nouă, datorită faptului că suntem fiinţe finite, închise într-un univers material limitat la categorii reduse de înţelegere. Cunoaşterea conceptului de Dumnezeu vine în urma necesităţii de a explica existenţa mai mult decât prin accident (intuiţie metafizică). Lumea absolută trebuie să fie infinită, eternă, independentă de lumea materială, Dumnezeu fiind fiinţa necesară prin care universul material a luat fiinţă. Raportarea la această lume se face prin artă şi filosofie. Chiar dacă reprezentarea artei este estetică (construită pe baza categoriilor limitate, precum linia şi culoarea), tematica trebuie să fie căutarea adevărului filosofic, nu reprezentarea lumii sensibile.  
 
Constantin POPA  
1 iunie 2012  
 
---------------------------------------------  
 
Seria „Condiţia umană” este împărţită în: „Hazardul şi naşterea angoasei” şi „Metafizica”. Aceasta divizare sugerează faptul că în timp ce în prima parte se stabilesc problemele existenţei umane, în partea a doua se încearca cautarea raspunsului şi sensului existenţei, pentru asta fiind nevoie de introspecţie în Metafizică.  
 
„Metafizica” este o serie de şase tablouri, făcând parte din „Condiţia umană”. Este încercarea de a da un răspuns la problemele apărute în "Hazardul şi naşterea angoasei", şi anume lipsa sensului existenţei, lipsa vreunui control transcedental asupra vieţii (providenţă) şi a determinismului genetic, biologic, psihologic şi social. "Metafizica" în viziunea lui Constantin Popa este necesară pentru a da un altfel de răspuns decât cele propuse de nihilism şi religie, care au „dezbrăcat” omul de demnitate, reducându-l sau la accident sau la “cerşetorul” graţiei divine. "Metafizica" este limitată, şi Constantin Popa nu încearcă să faca o introspecţie în incognoscibil, în Absolut sau Dumnezeu, ci încearcă să înţeleagă cum aceste concepte (pe care chiar dacă nu le putem cunoaşte, le putem intui) pot ajuta la eliberarea din lanţurile angoasei prin enunţarea unui scop al existenţei.  
 
***  
 
Artistul Constantin Popa s-a născut în comuna dâmboviţeană Runcu în 1979, schimbând în 2001 decorul inocenţei cu cel al eforturilor pentru integrare în provincia spaniolă Alicante. Anii petrecuţi în stadiul tranziţiei au insemnat o perioadă de puternică preocupare filosofică, de gestaţie artistică, dând naştere pe panză unei fuziuni între artă şi filosofie. Studiază pentru un an pictura la Scoala Municipală de arte frumoase- Alcoy. In 2005 decide să studieze Istoria Universală la Universitatea Ovidius din Constanţa, aprofundând domeniul de studii în cadrul Universitaţii Autonome din Madrid, unde studiază masterul de Istorie Contemporană. Astfel mutarea în Madrid îl aduce în contact cu elita culturală romanească, concentrată în jurul Espacio Niram. Pe parcursul anilor, aşa cum artistul a aratat în expoziţii ca cele din sediul UNESCO Alcoy, galeria Nicole- Blanco, Institutul Cultural Român - Madrid, sau Ambasada României din Madrid, ideile prind conturul culorii într-un mod ce nu te poate lăsa fără întrebări. Din acest sincretism de talent, sentimente, framântare şi vopsea, apare ultima serie a artistului, „Condiţia umană”. Seria dă formă sistemului filozofic pe care Constantin Popa l-a conceput ca raspuns la intrebarile născute din confruntarile cu existenţa. Fiecare tablou ilustrează un concept filosofic, provocând la gândire aşa cum se va observa în continuare.(George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, 2012)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Constantin POPA - METAFIZICA (1) – „CUNOAŞTEREA” 60x80 cm / Constantin Popa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 528, Anul II, 11 iunie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Constantin Popa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Popa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!