Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Analize > Mobil |   


Autor: Constantin Popa         Publicat în: Ediţia nr. 1139 din 12 februarie 2014        Toate Articolele Autorului

Constantin POPA - EXISTENŢIALISMUL TRANSCENDENT
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Înainte de orice o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii. Scopul a ceea ce urmează este pe de o parte de a da un sens existenţei altul decât cel dat de religie, iar pe de altă parte de a combate nihilismul, adică lipsa oricărui sens. Filosofia, aşa cum a arătat Kant, nu are acelaşi demers pe care îl are ştiinţa pentru că în timp ce metoda ştiinţifică se bazează pe observaţie, pe propunerea unei ipoteze, şi a unui experiment care să valideze ipoteza, filosofia merge mai departe interpretând din alt unghi realizările ştiinţifice, pe de o parte, iar pe de alta stabilind limitele cunoaşterii atât empirice cât mai ales metafizice. În timp ce omul de ştiinţa afirmă (pe bună dreptate) că Dumnezeu nu poate fi cunoscut (însă faptul că nu poate fi cunoscut nu însemnă în mod obligatoriu inexistenţa lui Dumnezeu), filosoful (fără a avea pretenţia de a-l cunoaşte pe Dumnezeu), poate şi trebuie să analizeze efectele existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu asupra vieţii în general şi a omului în particular, chiar dacă o face intuitiv, fără a avea certitudinea palpabilului, a experimentării ştiinţifice, ci utilizând raţiunea şi logica, sau cum afirma Karl Jaspers ca ”realitate pentru libertate!”.  
 
În centrul filosofiei trebuie să fie Omul şi raportarea lui la realitate. Sartre afirmă că ”existenţa precede esenţa”, omul fiind aruncat în viaţă, venind din neant şi îndreptându-se înspre neant, viaţa neavând nici un scop, omul fiind nevoit să improvizeze continuu, să se proiecteze pe sine asupra vieţii. Deci, omul întâi există şi pe urmă îşi crează propria lui esenţă, contrar filosofiei de până la Sartre care afirma existenţa unei ”naturi umane” ,idee de bază în religie, care consideră că omul este o creatură căzută în păcat -prin Adam, şi care are nevoie de salvare, evident nu gratuit!. Ideea lui Sartre are o valoare etică inestimabilă din perspectiva libertăţii şi a responsabilităţii (Sartre numea existenţialismul său un umanism), pentru că dacă nu depindem de destin, soartă, Dumnezeu, atunci întreaga libertate şi responsabilitate asupra actelor proprii cade direct pe umerii noştri. Cu toate acestea, observăm că oamenii au anumite lucruri în comun, care depăşesc sfera culturală sau educaţională, cum ar fi finitudinea (ne naştem independent de voinţa noastră şi murim), dependenţa biologică (hrană, apă, aer, sexualitate, etc), o determinare genetică, şi de ce nu una socială, chiar dacă aceste determinări nu trebuie să fie utilizate ca şi ”scuze” în panorama libertăţii şi responsabilităţii, ci dimpotrivă fac ca sentimentul de angoasă în faţa vieţii şi a morţii să fie şi mai acut prin realizarea că avem o libertate îngrădită (spre exemplu am libertatea de a alege ce să mănânc, de a fi vegetarian sau nu, însă sub nici o formă nu am libertatea de a nu mânca deloc).  
 
Sartre porneşte însă de la premisa că omul există, fără să răspundă întrebării cum ajunge omul să existe. Faptul că nu eu am decis să mă nasc, şi mai presus de asta inevitabilitatea morţii mă obligă să mă întreb de ce m-am născut (pentru a muri!), sau care este scopul existenţei mele finite. Viaţa însăşi este un accident, fără nici o explicaţie, s-ar putea spune, şi existenţialismul ateu îndeamnă la a face faţă acestei realităţi crude. Însă întrebarea persistă, atunci când nu accept accidentul.  
 
Existenţa individuală este finită, având un început prin naştere, însă se poate extrapola ideea finitudinii şi la nivel cosmologic? Este universul cunoscut infinit, sau a avut un început? Cel mai respectat model cosmologic în rândul comunităţii ştiinţifice -teoria Big Bang, bazându-se pe evidenţe suficient de clare (precum legea lui Hubble) arată că universul fizic este finit, a luat fiinţă şi se află în expansiune. Astfel, timpul şi spaţiul nu sunt eterne, ci au avut un început, fiind deci exclusiv caracteristici ale lumii materiale, chiar dacă Stephen Hawking în încercarea de unificare a teoriei relativităţii cu teoria cuantică aduce în discuţie ideea neprobată încă a spaţiului şi timpului finite dar fără limite, bazându-se pe timpul imaginar (mai mult sau mai puţin matematic..). Întrebarea care se ridică în asemenea situaţie este: ce a provocat Big Bangul, sau cum poate apărea Ceva din Nimic?  
 
Există două raportări posibile şi la fel de valide cel puţin atâta timp cât nu există o teorie ştiinţifică absolută, însă cu urmări diametral opuse. Pe de o parte ideea creaţiei spontane, întărind ipoteza accidentului, iar pe de alta a intervenţiei lui Dumnezeu (în sensul de ”mişcător nemişcat” aristotelian) în procesul de apariţie a universului şi vieţii. Îmbrăţişez a doua variantă pentru posibilitatea pe care o oferă de a găsi un sens al vieţii. Pe de altă parte în faţa morţii, în cea mai cruntă disperare omul din cauza temerii în faţa necunoscutului apelează la divinitate, sau măcar la o idee a ceva superior care îi poate face suferinţa mai uşoară. Este un instinct de conservare. Problema care apare este că această ”speranţă” a fost monopolizată de către religie.  
 
Filosofia, chiar dacă se aventurează acolo unde ştiinţa nu o face, trebuie să stabilească un cadru al cunoaşterii, să stabilească limitele metafizicii. Faptul că putem intui că era necesară o fiinţă (sau Ceva..) infinită pentru ca universul material să ia naştere nu justifică Dumnezeul religiilor. Trecerea de la un Dumnezeu creator la Dumnezeu religiilor nu îşi are nici o dovadă nici în raţiune, nici în cunoaşterea empirică, ba din contră prin Big Bang s-au pus în mişcare legile fizicii, relaţia cauză-efect, fără coordonarea directă a unui creator biblic (creaţia în 7 zile), evoluţia biologică a lui Darwin fiind o dovadă elocventă în acest sens. Tot ce se poate observa în realitatea fizică (de la cosmologie la biologie, lanţ trofic, genetică, etc) este că totul funcţionează pe baza unor principii fizice clare, intervenţia divină (sau minunea) fiind absolut exclusă. Iar dacă prin absurd considerăm că divinitatea intervine, atunci sau o face arbitrar sau defectuos. Dacă considerăm că Dumnezeu răspunde la rugăciune, atunci copii care mor de foame sau cei care strigă în disperare după ajutor nefiind auziţi de nimeni ar fi victimele unui Dumnezeu odios, care ar putea interveni însă din raţiuni meschine nu o face. Astfel că rugăciunea nu este nimic altceva decât un ”efect Placebo”, autoinducţie în faţa necunoscutului având la bază frica şi egoismul (pentru că ne afectează exagerat de puţin faptul că rugăciunile altora nu sunt ascultate, atâta timp cât ale Mele sunt ascultate, ba chiar găsim motive josnice, minţindu-ne ca noi merităm să fim ascultaţi). Faptul că există oameni care mor de foame sau se află în suferinţă, din punct de vedere moral ar trebui să ducă la boicotarea ideii de răspuns la rugăciune.  
 
Şi atunci e nevoie de separare în conceptul de Dumnezeu. Pe de o parte se află Dumnezeul creator, infinit, absolut, aflat în afara universului material şi al sferei de cunoaştere umane finite, deci limitate, pentru ca omului îi este imposibil să cunoască absolutul, iar pe de altă parte Dumnezeul religiilor, chiar Dumnezeul personal, care nu este altceva decât o creaţie a omului, o intrare nejustificată empiric şi raţional în metafizică, şi nu doar o intrare, ci construirea de castele de nisip pe tărâmul metafizicii. Orice încercare de personificare a Dumnezeului infinit îl reduce la finit. Calificativele de bun, iubitor, drept sunt calificative umane, finite, care nu au relevanţă asupra infinitului, pentru ca nu putem concepe infinitul. Tocmai de aceea imaginea Dumnezeului biblic nu este una unitară, ci s-a schimbat cu trecerea timpului (deci a evoluţiei gândirii umane- precum şi trecerea de la divinităţile htoniene la cele uraniene, spre exemplu), diferenţele dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi Isus Hristos fiind enorme, unul fiind cel mai mare criminal din istorie –cel din spatele unor genociduri precum potopul lui Noe sau Sodoma şi Gomora, sau cel care incita la războaiele pe care evreii le duceau în zonă pentru a cuceri Canaanul- ţara făgăduinţei; altul propovăduind iubirea, fraternitatea, lipsa egoismului. Unii ar putea spune că această evoluţie a gândirii umane este rodul tocmai al călăuzirii divine, al inspiraţiei, însă un asemenea argument este slab din cauză că nu poporul evreu era cultura dominantă care putea să impună schimbările în istorie, nici pe timpul Vechiului Testament, când mesopotamienii şi egiptenii erau culturile dominante, şi nici în vremea Noului Testament, când în timp ce evreii erau sub dominaţie romană, deci neavând nici un fel de influenţă în lume, culturile dominante erau cea grecească şi cea romană. Deci Dumnezeu a fost în spatele istoriei sau istoria l-a creat pe Dumnezeul religiilor? Nici ideile aparent pozitive şi de promovare a iubirii propuse de Isus nu scapă de critică, pentru ca luând ”textul de aur” al Bibliei: ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” se observă caracterul partizan şi exclusivist al ”salvării divine”. Doar cei care cred şi adoptă dogma creştină se pot salva, ceilalţi (budişti, musulmani, atei, etc) pier. Mie nu mi se pare asta iubire! Creştinismul afirmă ca Dumnezeu într-adevăr nu poate fi cunoscut, tocmai de aceea a fost trimis Isus, pentru a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul lui. Problema morală care se ridică este de ce a fost trimis doar unei culturi, şi ea periferică, şi nu a fost trimis la nivel universal? (ca şi mai sus, creştinismul nu este universal nici acum, oricât s-a încercat asta- cruciadele sau colonialismul). Nu este mai logic ca Isus să fie considerat un model moral pe care istoria occidentală l-a promovat, precum alte modele ale altor culturi (Budha, Mahomed, Confucius, etc)? Plus că ideea ”fiului lui Dumnezeu” atrage cu sine discriminarea şi chiar ura faţă de alte culturi şi a altor valori, evident inferioare prin faptul că ei nu îl au şi nici nu îl acceptă pe ”unicul fiu al lui Dumnezeu”.  
 
După ce am stabilit ca Dumnezeul religiilor este fals (cu întreaga încărcătură teologică construită în jurul conceptului de Dumnezeu religios –Dumnezeu salvator, inspiraţie divină, demoni, minuni, rai, iad, purgatoriu, vămi, etc) devine inevitabilă întrebarea: la ce bun un Dumnezeu care nu se implică cu nimic în lume? Din două motive.  
 
1. Pentru că este cauza apariţiei universului şi vieţii, asta dacă nu acceptăm creaţia spontană şi deci accidentul. Dumnezeul creator nu poate fi cunoscut, decât în urma acţiunii de a crea (deci prin reflecţia existenţei noastre), şi nu intervine în universul material peste legile fizicii impuse la Big Bang (cum putem vedea în orice situaţie de la suferinţa umană, lanţul trofic, sau la univers), aceste legi reprezentând condiţiile pentru apariţia şi dezvoltarea vieţii şi a omului. Însă atunci omul este aruncat, abandonat în această lume a suferinţei şi morţii, prin neimplicarea lui Dumnezeu în viaţa omului. Dacă universul şi condiţia umană (ca specie) au o substanţă şi un determinism (spaţiu, timp, determinism biologic, genetic), deci la nivel macro esenţa precede existenţa, la nivelul micro individul există pur şi simplu pentru că nu a decis liber să existe, iar în acest caz existenţa individuală precede esenţa. Individul poate să existe la fel de bine cu a nu exista, fiind în acest caz o fiinţă de prisos, o fiinţă contingentă. Deci el există, se trezeşte în această realitate căreia trebuie să-i facă faţă, să-şi construiască viaţa prin efort, fără ajutor exterior, să decidă permanent, asta ducând la sentimentul de angoasă şi disperare, însă, în acelaşi timp şi la acţiune şi responsabilitate, astfel că fiecare individ în parte răspunde atât pentru el cât şi pentru toţi. În acest context al singurătăţii profunde şi a sentimentului de abandon, omul sau acceptă realitatea aşa cum este sau se revoltă (precum Omul revoltat al lui Camus) împotriva vieţii însăşi, a nedreptăţii, a imposibilităţii de control asupra suferinţei, bolii şi a morţii. Omul se revoltă împotriva unui Dumnezeu care nu intervine în lume. Deci, în aceasta situaţie pentru om Dumnezeu există pentru a fi condamnat.  
 
2. Dacă am ajuns la concluzia că universul a avut nevoie de un creator, şi deci mergând pe argumentul cosmologic (lanţul cauză-efect nu poate merge înapoi la infinit), atunci Dumnezeu trebuie să fie o entitate necauzată deci infinită şi necunoscută prin însuşi caracterul infinit. Însă chiar dacă nu putem cunoaşte ce este Dumnezeu, ce l-a determinat să creeze, de ce nu am avut libertatea de alegere înainte de a exista, de ce am ajuns la existenţă în acest univers (refuz să cred că acesta este cel mai bun univers posibil asa cum afirma Leibniz), şi totuşi considerând că viaţa nu este un accident, atunci ar trebui să aibă un sens şi prin sens înţeleg transcendenţă, pentru că altfel existenţa ar fi mai fără sens decât accidentul însuşi, deoarece ar fi absurd ca singurul sens al vieţii să fie suferinţa şi inevitabilitatea morţii. Astfel că transcendenţa înseamnă că omul depăşeşte condiţia finită şi trece în infinit. Cum acest lucru ştim că nu este posibil în viaţă, ar trebui să se întâmple după moartea fizică. Dacă considerăm sufletul ca şi capacitatea de a raţiona, şi deci o conexiune între minte şi corp, făcând parte din realitatea materială finită atunci noţiunea de suflet etern este nefondată pentru că am stabilit că doar Dumnezeu este fără de început. Şi atunci ce va transcende, dacă observăm limpede că trupul este supus putreziciunii? Spiritul!, însă este imposibil de stabilit (pentru că vorbim de infinit) ce anume din om va depăşi condiţia finită, chiar dacă mi-ar plăcea să cred (fără nici un tip de argumentaţie, însă din necesitatea atractivităţii ideii) că memoria clipelor frumoase va fi eternă.  
 
Moralul, pe de altă parte este o convenţie socială, impusă de instinctul de supravieţuire, care ar trebui să garanteze integritatea şi libertatea fiecărui individ în parte. Este modul artificial creat de om (precum şi conceptul de societate) pentru a se raporta la relaţiile dintre indivizi diferiţi. Astfel acţiunile şi consecinţele moralului au valabilitate doar în limitele vieţii materiale, binele şi răul nefiind transcendente. Cum am stabilit mai sus că Dumnezeul religios nu există, de aici rezultă că şi ideea de ”rai” este nejustificată, iar ideile ”mântuirii individuale” şi a ”Judecăţii de Apoi” nu sunt altceva decât impunerea moralului prin frică. Înseamnă că fără Dumnezeu totul e permis, aşa cum se întreba Dostoievski? Nicidecum! În opinia existenţialiştilor, omul este singur responsabil de acţiunile sale, are libertatea de a alege ce să devină (chiar dacă limitată, ţinând cont şi de determinările pe care le-am adus în discuţie mai sus). În acest caz binele este făcut nu ipocrit în vederea vreunei recompense (cum se întâmplă în religie prin mântuirea individuală), ci din motive naturale (atâta timp cât suntem dotaţi cu raţiune, liber arbitru şi voinţă, deci nu suntem animale) şi sociale, ba chiar egoiste (e datoria fiecăruia să contribuie la o lume mai bună, pentru că dacă contribui ca individ la o lume mai bună îmi e bine şi mie). Responsabilitatea înseamnă deasemenea şi necesitatea unei justiţii care să garanteze libertatea fiecărui individ în parte. Chiar dacă pare un ideal imposibil de atins, omul trebuie să tindă spre construirea unei lumi fără sărăcie, fără frontiere sau interesele unora în detrimentul altora.  
 
Astfel că viaţa, universul material, timpul şi spaţiul ar fi (doar prin analogie) pentru infinit ceea ce este Uterul pentru viaţa materială, o lume de tranziţie de la concepere la nemurire. Însă asta nu duce la ideea că sinuciderea este de preferat? Pentru ce să trăiesc în suferinţă, şi să fac faţă greutăţilor, dacă oricum voi depăşi condiţia aceasta finită necondiţionat? De ce să nu o depăşesc mai devreme? Nu, din trei motive, pentru că instinctul de supravieţuire mă împiedică, pentru că de asemenea există un sentiment de empatie, care ne opreşte din a face rău celor apropiaţi prin acţiunea noastră egoistă, şi poate cel mai important, pentru că ideea transcendenţei este doar o idee, fără a putea fi vreodată probată, şi deci ar fi o greşeală teribilă ca din cauza unei idei să renunţăm la ce avem.  
 
Cineva ar putea fi indignat de ideea ca ”toţi” ar trece din finit spre infinit, fără nici un criteriu de selecţie (pe care l-am considerat finit şi artificial), susţinând aşadar ideea ”mântuirii colective” , eliminând din discuţie ”vămile” ortodoxe sau purgatoriul catolic, chiar ideea apocatastazei origeniste, care afirmă mântuirea tuturor fiinţelor (inclusiv a demonilor) însă deasemenea în urma unui proces de curăţire. Să vedem pe cine ar putea indigna ideea mântuirii tuturor oamenilor. Pe ateu nu pentru că el oricum nu crede în transcendenţă, şi deci el nu face binele cu un anumit scop, iar creştinul care ar fi contrariat de ideea aceasta mă tem că nu ”merită” raiul pe exact criteriile pe care le consideră juste, atâta timp cât nu este dispus să iubească şi să ierte chiar şi pe duşman (Isus de pe cruce striga: ”Iartă-i Tată, căci nu ştiu ce fac!”, referindu-se la cei care îl omorau).  
 
Am plecat de la faptul că o idee filosofică trebuie să aibă utilitate asupra vieţii, însă ce utilitate poate să aibă o idee care nu poate fi probată, deci putând fi doar o idee ca oricare alta? De a arăta că se poate concepe un sens al existenţei, deci, fiind împotriva lipsei de sens al existenţei, însă fără întreaga încărcătură dogmatică şi manipulatoare exercitată de către religie (mântuirea omului a devenit un simplu negoţ). Că se poate avea speranţa unei vieţi de după moarte, fără a ne minţi, fără a fi ipocriţi, că nu trebuie să condamnăm realizările ştiinţifice, sociale sau culturale doar pentru că nu sunt în acord cu ideologiile unei cărţi care nu ar trebui interpretată literal. Condamn religia că nu s-a implicat suficient în problemele reale ale lumii (faptul că există sărăcie se datorează şi eşecului bisericii). Demersul meu nu este de dărâmare a religiei sau a bisericii, (cel puţin nu unul brusc, fără a pune ceva în loc) ci mai degrabă de reformare, de o conectare reală cu omul. În loc sa reprezinte legătura dintre om şi Dumnezeu, religia ar trebui ca mai întâi să fie legătura dintre om şi om. Ar trebui să fie un refugiu al oamenilor marginalizaţi, al oamenilor săraci, neajutoraţi, daţi la o parte de o societate egoistă într-o lume din ce în ce mai imorală. Ar trebui ca religia să fie separată de stat, sprijinind statul prin implicare morală şi socială, nu luând bani de la stat. Locul de manipulator pe care religia l-a deţinut secole, astăzi îi revine societăţii de consum (fiind în acest sens un eşec al raţiunii), care prin pârghii precum mass-media, Hollyood, MTV, sintagma ”trăieşte clipa!”, etc alimentează partea animalică şi egocentrică a omului, menţinând omul într-o altfel de ignoranţă (a-şi vedea fiecare propriul interes, un spirit al competitivităţii sălbatic, ideea că banul este totul, etc).  
 
În aceste condiţii filosofia are rolul pe de o parte de a denunţa derapajele acestor manipulatori, deci un rol critic, iar pe de alta de a încerca să arate căi prin care omul să se poată raporta la toate problemele reale ale vieţii (ştiinţă, Dumnezeu, sensul existenţei, moral, libertate, responsabilitate, justiţie, etc). Arta în aceasta situaţie devine o unealtă a filosofiei, o modalitate de propagare a ideilor filosofice, o încercare de apropiere a oamenilor pentru a crea o lume mai bună.  
 
Constantin POPA  
Runcu, 2014  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Constantin POPA - EXISTENŢIALISMUL TRANSCENDENT / Constantin Popa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1139, Anul IV, 12 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Constantin Popa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constantin Popa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!