Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   



Amintiri din verile copilăriei
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Este suficient să-mi aduc aminte de anii copilăriei, fiindcă retrăiesc şi acum cu o emoţie parcă ieşită din succesiunea timpului. Pe toate le retrăiesc cu intensitatea de odinioară: vacanţele lungi petrecute la bunicii din partea mamei, pe malurile Buzăului la Scorţaru-Nou, cu pădurile prin preajma-i în toate nuanţele de verde cu păsăritul pădurii ce se trezea de dimineaţă atât de vioi şi vesel, cu apa Buzăului ce-şi picta marginile pe nisipul azuriu în care sălciile-şi băteau crengile înghesuite lăcrimând prin frunzele lor, lacrimi tăcute, rugă pentru Sfântul Duh. Şi când priveam acest imperiu de verdeaţă cu decorul lui de vis, descopeream cum lumina cerului îi dădea de fiecare dată un colorit surprinzător pentru imaginaţia mea. Aşa mi s-au tipărit în minte tablouri inedeite prin splenditul lor decor. Acestea din urmă considerându-le adevărate palate de ramuri împreunate, alcătuind pentru mine o lume fantomatică de linişte. Parcă ar fi fost coborâte de pe altă planetă aceste frumuseţi de verde; de albastru-verzui ce-ţi tăiau respiraţia - palatul păsărilor prin ramuri, apoi covorul de flori multicolore pe care le întâlneam pe poteci neumblate. Mi se părea o lume de vis unde doar razele soarelui abia pătrundeau ascunse ca nişte reflectoare mici pe unele din suprafeţele scoarţei copacilor. Aşa mi se înfăţişa pădurea de la Scorţaru-Nou, leagăn al copilăriei mele în toată splendoarea ei policromă, inepuizabil decor plăsmuit de sfânta natură. Draperiile imense de crengi adiate uneori uşor de un vânt domol, dădeau bineţea unui aer răcoros, nestăpânit de nici o lege. Apa Buzăului cu pădurea din împrejurime, cu toate păsările ei compozitoare a zeci de melodii, gâştele şi raţele din ogrăzile gospodarilor care singure ştiau drumul până la apa Buzăului, au fost lumea mea de vis pe care nu ştiu să o uit vreodată. Pe malul Buzăului căutam un prund uscat şi încins de soare. Acolo îmi făceam un culcuş ca şi când aş fi fost aşezată pe cel mai scump divan şi priveam liniştită la formele copacilor, contemplând în mintea mea cele mai mari săli ale unor muzee de artă, unde doar marii maeştri ai penelului puteau expune. Pe atunci fiind încă prin clasa a III a, ştiam doar de Grigorescu, Tonitza, Luchian şi Baba, considerându-i titanii picturii! Natura, scenograful tuturor decorurilor a ţesut această fantezie în care se concentrau; nopţile calde de vară în inima satului, unde eram departe de zgomotele oraşului, amurgul coborând încet în purpură, iarba şi pomii fructiferi de la marginea şanţurilor de pe uliţe, parcă strigând de căldură. Seară de seară, când soarele era deja apus, de departe se auzeau tălăngile vitelor ce veneau de la păşunat de dincolo de sat. Din câmp, plecau sinfonic semne şi semne de agitaţie. Carele trase de boi ce se îndreptau pline spre hambarele caselor, scârţâiau parcă a jale pe uliţele satului pline de un praf nisipos în care te cufundai, rămânându-ţi uneori urme pictate pe picioare. Carul bunicului, tras de cei doi boi imenşi de culoare maronie cu o forţă de urşi, se odihneau apoi în palma curţii când se întorcea seara din câmp. Imaginile repetate zilnic, au rămas aceleaşi în ochii mei. Bunicul mergea la munca câmpului, ori făcea pentru gospodărie muncile cele mai grele; iarăşi bunica, rămasă acasă, mătura curtea de două trei ori pe zi din cauza orătăniilor; prepara mâncare, ori cusea cu acul îmbrăcăminte şi cele necesare pentru casă. Se împlineau astfel două dintre darurile vieţii lor; harul muncii şi dragostea pentru animale. Seară de seară când vitele veneau de la păşunat, ieşeam la poartă aşteptându-l cu bucurie pe bunicul să vină din câmp. De fiecare dată vedeam aceiaşi imagine neschimbată ca într-un tablou. Oamenii satului, obosiţi după o zi de muncă sub inima soarelui din zi, se întorceau spre casele lor seara când soarele începea să apună. Cei ce veneau pe jos sau în carele lor, obosiţi şi însetaţi, se opreau să bea din apa de la singura fântână de la marginea satului, apoi îşi făceau semnul crucii, drept mulţumire. Această imagine văzută în fiecare seară îmi stimula uimirea; simpla bucurie prin aş răcoroi sufletele, apoi continuarea drumului, spre casele lor. În timpul zilei, prin sat era puţină mişcare. Doar oamenii în vârstă mergeau prin apropiere, apoi vedeai cum se întorc la ogrăzile lor lângă o movilă imensă de paie sau în faţa unui cuptor unde duduia înăbuşit vreascurile uscate – făcând ritualul obişnuit al unei zile: o fierbere de legume şi mămăligă. Copii mai mari sau mai mici cu câte o carte în mână, păzeau oile pe imaşul ce ducea până în apa Buzăului, iar alţii scăldându-se. Mergeam şi noi; eu şi fratele meu Petre, însă de fiecare dată eram însoţiţi de bunica care nu ne pierdea din ochi să nu înaintăm la scăldat spre mijlocul apei. În unele zile din săptămână ardea vatra din curte iarăşi noi eram atraşi de mirosul de pâine caldă iarăşi în zilele de sărbătoare, de mirosul de carne friptă. În aceiaşi vatră, în fiecare duminică, bunica după ce se întorcea de la biserică, cocea imense plăcinte cu brânză în tăvi rotunde cât roata carului, pentru cei de-ai casei: fratele meu Petre, mătuşe şi unchi şi eventual musafiri de duminică care nu lipseau niciodată. În nopţile lungi de nesomn când praful uliţelor ardea încă de soarele încins al zilei, stăteam pe prispa casei alături de bunici şi ascultam greierii ce cântau melodii atât de frumoase fără nici o notă muzicală, care pentru mine, reprezenta un limbaj universal pentru vietăţile din natură fiindcă-mi făcea ca bucuria să fie mai deplină. Bucuria nu era un moft, ci o stare de suflet sinceră până la misticism. Cunoşteam notele muzicale doar ca pe un alfabet al unei limbi pe care nu o ştiam. Ştiam că notele muzicale reprezenta un limbaj universal; dar mie, nu-mi spuneau nimic. Ascultam melodiile de tânguire, sau poate de jale şi bucurie ale greierilor şi priveam cerul înstelat. Vedeam luna de culoarea vaniliei necoapte ce urca încet, încet printre puhoiul de stele. Mi se părea că luna dansează desculţă printre ele; numără până la zece: se opreşte şi iarăşi reporneşte dansul împletit cu murmurul astrelor. Acest mare spectacol de la miezul nopţii, reprezenta pentru ochii mei un amestec de religie şi simboluri. În zilele de secetă când năvălea soarele puternic înfrăţit cu colbul de praf nisipos, ocupându-şi locul prin toate colţurile, bunicul se uita spre cer şi începea să cânte ca şi cum ar fi plâns. ,,Grădina mi-i ofilită Într-un prun cântă un cuc, Vino ploaie mult dorită Apă să nu mai aduc. ,, Când termina de cântat, noi îl întrebam cu sfială: - Este o rugăciune pentru ploaie, bunicule ?! Bunicul se proptea sub umbra unui copac din grădină, ne privea cu anticipaţie să-i putem înţelege explicaţiile, apoi ne ducea la distanţe în timp – uneori mari pentru noi – cu repeziciunea gândului ca şi cum ar fi fost o pânză albă pe care trebuia să ruleze un film. Îl ascultam cu nerăbdare. Îmi vine în minete mereu, ne spunea bunicul, cântecul cântat de mama, acum cincizeci de ani în urmă. Adâncindu-mi gândurile în minte, simt în străfundurile sufleteşti vocea ei cântând acest cântec straniu; ca o verdeaţă dincolo de uscăciune, ca o lumină dincolo de moarte ! Cânta cu vocea ei frumoasă păşind prin grădina casei atât de timidă ca şi cum ar fi plutit. Atunci ochii mei urmărea ceva ce nu vede; auzeam cântecu ţi taina puterii lui pentru ploaie. Şi ploaia venea câte puţin, plantele simţindu-se pentru o clipă la marginea veşniciei. Acest cântec, m-a urmărit mereu. Nu l-am descifrat mai adânc, dar ascultându-l, i-am simţit recunoştinţa. Când ploaia nu venea curând să limpezească vatra de casă plină cu pomi fructiferi, zarzavaturi, cartofi şi porumb, bunicul urca butoaiele în carul tras de cei doi boi la care ţinea ca la ochii din cap şi mergea la Buzău încărcându-le, umezind pământul însetat din grădina casei. Făcea acest lucru seară de seară ca plantele să aibă din belşug umezeală la rădăcină. El, parcă avea timpul să se deprindă cu toate posibilităţile de a se îngriji spre a o duce mai bine cu traiul. Alteori, în miez de noapte, ne aşezam pe prispa casei; casa bunicilor mi se părea că are ceva din izolarea suficientă a oamenilor de altădată. Noi priveam la stele, iar bunicul bălai la faţă, cu ochi mari de culoarea cerului senin, inteligenţi, cu o expresie vioaie şi plăcută, şi cu un tremur de emoţie şi firească înfiorare, începea să ne povestească despre copilăria şi frumuseţea anilor de şcoală, evocând atâtea lucruri minunate şi pitoreşti, pline de interes ca la prima stângere de mână, că totul devenea pentru noi un fel de melancolie copleşitoare. Îi venea în minte atâtea lucruri plăcute de care-l legau viaţa şi amintirile sale: de pildă, profunda admiraţie pentru mama sa, care era frumoasă, cu ochi mari albaştri ca ai săi, părul strâns în două cozi groase, talentată la desen şi în arta cusutului cu acul. Dimineaţa, se scula odată cu zorii de zi, spunea el, trebăluia prin gospodărie apoi se apuca de brodat până când lumina violentă şi orbitoare a soarelui, scălda întreaga zi. Alteori duminica, înhăma caii de dimineaţă, pregătea totul şi ne trezea când somnul era mai dulce şi mergea cu noi la Mănăstirea Măxineni, la zeci de kilometri faţă de satul nostru. Pe drumuri ocolite,încurcate pentru noi fiindcă nu le cunoşteam, ajungeam acolo înainte de începerea slujbei. Din mijlocul curţii, prin ochiul meu de copil, priveam mănăstirea scundă aproape dărmată, cu turlele sale greoaie, turtite şi supărate pe cei ce nu le repară. Priveam la stâlpii şi coloanele zăbrelite de dungi întunecate sau poate afumate. Unele colonete şi arcade abia le percepeam din ce ne explica mama. Tot mama, apăsa uneori pe cuvinte să reţinem despre această mănăstire, dacă cineva ne întreabă să vorbim despre aceasta. Mănăstirea a fost construită pe la 1637 de către Matei Basarab cu scopul de a fi un punct strategic militar al Ţării Româneşti, fiind în apropiere de Raiaua Brăilei, care aceasta era sub ocupaţie otomană şi cu graniţa dinspre Moldova lui Vasile Lupu. De-alungul timpului, sfânta mănăstire a trecut prin mari pagube; mai întâi cutremurul din 1802 şi cel din 1838. În anul 1856, guvernul din acea perioadă a aprobat reclădirea din nou al edificiului sau cred, repararea. O perioadă a fost transformată în biserică de mir, cum este cea din satul nostru. La 1877, aceasta a fost cu totul izolată şi lăsată în paragină. În iarna lui 1916 – 1917, când în această zonă s-au purtat lupte grele pe linia Siretului cu armata germană şi cea austro-ungară invadatoare, zidurile mănăstirii s-au prăbuşit din cauza obuzelor de tun. Din mijlocul curţii vedeam rândunelele, lăstunii, vrăbii şi porumbei sălbateci ce zburdau jucăuş dintr-o parte în alta sau intrau în cuiburile lor ca într-un buzunar. Zbenguiala lor întovărăşită de ciripitul vesel şi muzical ne introducea parcă în atmosfera de veselie cerească înainte de începerea slujbei. Un preot şi vreo doi călugări traversă curtea aproape pustie spre mănăstire. Un altul, plecă dintr-o cămăruţă mică spre poarta de intrare unde aveau o cameră ca să vândă lumânări, tămâie sau miere de albine din stupii sfinţi ai mănăstirii. Tot mama ne amintea că aceasta are leac pentru orice boală, iar cărarea mâncată de ploi şi urmele trecătorilor, duce către o cişmea cu vână groasă de apă din care vom lua şi noi la plecare, în putina deja pregătită. În timpul slujbei, stăteam tăcuţi şi sfioşi fără să scoatem un cuvânt, iarăşi la terminare, totul era o binefacere pentru noi iar pentru mama, un vis împlinit ca visurile din basme. Ochii ei deveneau mai luminoşi, iar sufletul său mult mai deschis: nu precum clipele ce apar şi dispar. La întoarcerea spre casă, ne opream la marginea pădurii de plopi înalţi fără sfârşit şi drepţi , crescuţi pe panta unei coline să putem vedea totul în dreapta şi în stânga noastră. Câmpul ce-l aveam în faţă arăta de un galben spălăcit presărat cu mici coroane verzi de copaci pitici şi maci roşii dezertaţi prin grâu, precum formaţiile soldăţeşti la exerciţii. Toată paleta acestei privelişti, fugară pentru ochi din cauza soarelui, era plină de surprize. Zăream spre marginea grâului câte un cârd de dropii sau iepuri sprinteni, învârtindu-se când în stâga spre un canal de apă, când în faţa noastră. Cât păşteau caii într-o masă de verdeaţă, mama ne aduna lângă ea şi mâncam câte ceva din ce pregătise pentru drum. La întoarcere, desluşam mai bine locurile pe unde venisem spre mănăstire. Treceam printr-un sat, o dungă cenuşie a unui drum de şes, un alt sat cu case răzleţe uliţe pustii şi multă linişte. Tăceri vaste înconjura drumul nostru. Parcă şi văzduhul se apleca peste câmp în semn de rugăciune. Când ne apropiam de locurile ştiute de mine în preajma satului, frumuseţea locurilor mi se părea alta. Pe drumul de-alungul Buzăului, priveliştea o vedeam de o grandoare neînchipuită. În zilele de sâmbătă când bunicul termina munca câmpului pe la ora prânzului, seara târziu, ne povestea de fiecare dată alte şi alte întâmplări; despre anii de cătănie unde făcuse nişte cursuri fiindu-i folositoare mai târziu. Spre terminarea stagiului militar, a prins primul război mondial dorind să mergă pe front, însă fiind orfan de tată a fost respins. Singura care s-a bucurat şi a venerat precum moaştele, pe superiorii mei, ne tot amintea bunicul să nu uităm, tot mama a fost. După terminarea războiului am rămas câţiva ani la un unchi, fratele mamei ce locuia la Vama Veche. Aici mi-am găsit un servici pentru a munci să-mi câştig existenţa. Nu era ceva potrivit pentru mine, însă am avut răbdarea să muncesc până mi se ivea o altă şansă meseriei mele. Deseori mergeam cu unchiul meu Vasile şi cu nevasta lui Marusa, în Bulgaria. Ea se ocupa cu negoţul, având un mic chioşc în care vindea produse alimentare, multe aducându-le din Bulgaria. Cine-i trecea pragul casei, scotea pentru ospăţ tot ce avea mai bun. Când avea mai puţin, punea alături de mâncarea servită, la marginea mesei pe şerveţele albe din pânză brodată, peşte sărat, ceapă, ridichi, praz...ca pe orice masă de om simplu şi primitor. Pe lângă munca mea, uneori o însoţeam pe mătuşa Marusa la plecările ei în Bulgaria. Astfel am avut în gând tentaţia de a mă căsători cu fata unor prieteni de-ai mătuşei şi de a rămâne acolo. Piatra fundamentală a uitării acestui lucru, a fost dorul de casă, de fraţi şi mamă. Cu banii strânşi din tot sacrificiul făcut, aşa cum mă învăţa unchiul fiindcă ei nu aveau copii, m-am întors acasă la cei dragi care le simţeam lipsa, în satul meu natal cu oameni pe care i-aş recunoaşte din sute de mii de ţărani. Uneori îmi venea idei neaşteptate. Gândurile-mi zburau hoinar prin alte părţi evocându-mi imagini şi întâmplări pe care le credeam deja uitate. Pluteam deasupra vieţii, ca într-o lume ireală, de visări şi reminiscenţe. Timpul îl crezusem că trecuse singur fără mine, eu alunecând prin toate nevăzut ca o barcă prin umbră. Tot mama a fost cea care m-a trezit la vis. Şi iată-mă printre oamenii satului cu care vorbesc, ne înţelegem şi percepem de ani şi ani, limbajul nostru comun. Ne plăcea ce ne povestea bunicul, reţin şi astăzi din aduceri aminte, simple întâmplări din viaţa lui. Deseori, spre vară şi spre toamnă mergând la prietenii lui din Bulgaria – la Balcic, oameni cu care se împrietenise în timpul războiului. Mergea cu unii dintre ei pe malul Mării Negre, la câte o terasă la o cafea sau uneori la cinematograf. Îi plăcea cum erau primiţi şi trataţi cu amabilitate. Prietenii lui aveau un temperament de armonie şi comunicare. La Balcic, de pe terasă unde poposea, îi plăcea să privească munţii înalţi cu spinările pline de verdeaţă, prăbuşindu-se parcă în mare. Intr-o zi ne-a spus bunicul: cândva, am colindat pe străzile abrupte de la Balcic întâlnind atâtea frumuseţi că-mi străluceau ochii de bucurie iarăşi buzele mele schiţau numai voie bună: cred că eram sus faţă de terasa unde mergeam adesea, pe la 1100 metri. De aici am privit casele cu muşcate la ferestre, la unele blocuri mărunte şi îngrijite sau alte clădiri de cărămidă roşie cu piscine în curte. Tot aici am văzut odată prin luna august familii mai în vârstă şi tineri, veniţi să-şi petreacă vacanţa de vară. Cel mai mult m-a încântat hărnicia oamenilor. Prin prietenii mei buni Ţacev, Gobrovi şi Ghiura, am cunoscut şi familii ilustre – propietari de mari domenii, dar şi ciobani care stăteau mai tot anul în goluri de munţi cu oile lor. Totdeauna mi-a plăcut să revin aici fiindcă am descoperit farmecul locurilor, al peisajului unic în felul lui, frumuseţea portului dar şi hărnicia oamenilor. De la Balcic la Vama, treceam purtat de toate nostalgiile însă mai frumos mi se părea când ajungeam pe platoul românesc. Mă simţeam bine plutind ca o lumină deasupra pământului. Odată, când am trecut de vamă, era o seară splendidă. Stelele le vedeam mascate ca din adâncul unei fântâni. Culorile cerului parcă mugeau ca de o mie de ani nealterate. Totul se răsfrângea peste pământ şi vedeam în faţa ochilor o frumuseţe demoralizantă. Am început să prind cuvinte după cuvinte. Atunci am văzut că sunt în România. Mi-a trebuit timp să dezleg taina ciudată a întâmplărilor; oricât mi-am dat străduinţa, eu, niciodată nu mi-am lămurit în minte acest lucru. Din moşi-strămoşi mi-a rămas în minte o esenţă: oriunde ai fi, tot mai bine este lângă ai tăi ! Ca să ne bucure deplin şi satisfacţia nostră să fie mai mare spre a-l asculta, povestirile lui începeau totdeauna cu zeci de ani în urmă, în vremea copilăriei părinţilor lui. Generos, căuta subiecte care să ne atragă şi să ne menţină atenţia. În zilele de duminică, după ce se bărberea, îşi punea o cămaşă bună pe el, se încingea cu un brâu alb ţesut la război şi lua o vestă de culoare închisă în spate. Pe cap purta pălărie, iar în picioare opinci din piele, cu o cusătură trainică pe margine. Când îl priveam mi se părea grandios, cu un statut epopeic, arătând frumos pentru un ţăran. Cu ţinuta lui sobră şi modestă ne aduna lângă el şi plecam spre drumul ce ducea la biserica satului care era în parohia părintelui Orzan, om renumit pentru cinstea, bunătatea şi hărnicia lui, prieten vechi cu bunicul. După sfânta slujbă de duminică, părintele Orzan ne lua la dânsul acasă; casă ce se află şi acum în apropierea bisericii. Aici, în curtea casei părintelui pe lângă animale crescute într-o curte de om gospodar, întâlneam cei doi măgăruşi care stăteau mai tot timpul lângă o căpiţă de fân. Trebuia să te uiţi atent spre a-i desluşi. De încercai să te apropii de ei, necunoscându-te, se zbăteau aşa de tare ca şi când erau enervaţi de muşte. Ei erau autovehicolul numărul unu în curtea părintelui. Cu ei se căra apa de la Buzău, lemne din pădure sau recolta din câmp. Caii, erau mai protejaţi, folosindu-i pentru a merge în satele vecine unde ţinea slujbe. Grădina curţii sale, avea un farmec aparte. Pe lângă zarzavaturile şi pomii fructiferi, vedeam straturi cu flori atât de frumoase, iarăşi de o parte şi de alta a lor se găseau peste 30 de stupi de albine. Şi când nu ne aşteptam, părintele Orzan umplea câte o sacoşă cu merinde pentru noi fiindcă-i eram dragi. Rămâneam dezorientaţi de viaţa cotidiană a satului şi se oamenii ce locuiau aici. Aceasta este imaginea mea cea mai desăvârşită pe care mi-l aduce aminte pe bunicul, moş Costache, un ţăran de prin împrejurimile comunei Scorţaru-Nou. Când se trezea dimineaţa mi se părea uneori obosit şi nedormit. Avea unele probleme de sănătate. Buimăcit alteori lumina dimineţii, ne citea pe nemâncate dintr-o carte veche şi groasă. Noi aşteptam să ne citească poveşti, însă uşor constatam că acestea erau un fel de rugăciuni. Ne punea de cele mai multe ori întrebări în legătură cu acestea, însă tot el ne dădea şi răspunsul. Noi priveam atenţi la gesturile lui şi la ochii care abia se mai vedeau prin sticlele convexe ale ochelarilor. De aceste locuri părticică de vatră a Brăilei satul Scorţaru-Nou, ţinut străjuit de apa Buzăului, mă leagă nesfârşit de multe amintiri: nu numai casa bunicilor dar şi peisajele, anii copilăriei, prietenia cu copii de seama mea. De toate m-au legat ceva comun – spiritul locului – fixându-se pentru totdeauna în minea mea şi tradus mai târziu în imagini şi cuvinte, amintiri ce-mi peregrinează necontenit sufletul.
Referinţă Bibliografică:
Amintiri din verile copilăriei / Constanţa Abălaşei Donosă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1271, Anul IV, 24 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Constanţa Abălaşei Donosă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Constanţa Abălaşei Donosă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!