Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



CONGOLEZUL JUMA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Din ce cauză această poveste...  

 

Văzusem cu ochii mei când familia mea a fost curăţată fără milă de către Force Publique (poliţia locală). Pe mine m-au lăsat să trăiesc, deşi în acele momente mi-aş fi dorit altceva. Mi-au zis că mă lasă-n viaţă doar ca să pun cotul la treabă. Dacă, atunci când se vor întoarce, n-o să găsească planul făcut, o să-mi taie mâinile, iar apoi, o să mă omoare. Mi-au mai zis, în bătaie de joc, că le-au făcut un serviciu alor mei, că mai întâi i-au omorât şi că abia apoi le-au tăiat mâinile. Îmi venea să le crăp capurile şi să le joc cadavrele în picioare. Ce mă durea, în afara faptului că mi-au ucis familia? Mă durea că majoritatea celor din Force Publique erau congolezi, unii erau chiar din tribul meu, se vânduseră ca să-şi păzească pielea. Unul dintre ei mi-a zis chiar pe limba mea: „Kila mti usiozaa matunda mema utakatwa na kutupwa motoni”(orice pom care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc). Veneau şi linşau cu zecile, dacă nu se făcea norma la cauciuc. Mutilau copii, bărbaţi, femei, nu conta, norma sau viaţa, asta era politica.  

 

De unde sunt şi-a cui...  

 

M-am născut într-o vineri, în inima pădurii, într-un luminiş. Munţii Lunii şi întreg tribul mi-au fost martori. Când am mai crescut, Nuru, mama mea, mi-a povestit că acea zi fusese cea mai lungă, iar munţii îşi arătaseră pentru prima dată în acel an, crestele ascuţite şi lucioase, acoperite până atunci de o ceaţa groasă şi umedă. De aceea tatăl meu, Haji, m-a numit Juma (născut vineri).  

Fraţii mei, Hanif şi Daudy, se născuseră înaintea mea. Ei deja învăţaseră secretele junglei, ştiau să vâneze. Mergeau împreună cu bărbaţii tribului la vânătoare, străbătând jungla deasă, uneori zile întregi. Mie îmi făcuseră instructajul: nu aveam voie să urc pe crestele munţilor, pentru că acolo, cică, se ascund spirite care mi-ar fi putut face rău; trebuia să mă păzesc de elefanţi, altfel aş fi putut muri strivit de vreunul; nu aveam voie să ating şopârla cu trei coarne (cameleonul), pentru că tribul meu o consideră malefică şi prevestitoare de rău; şi-alte, şi-alte interdicţii care mai de care mai grozave. Mi-au dat o praştie. Am fost încântat la început, dar mai apoi am început să strâmb din nas, vroiam să merg şi eu ca orice bărbat la vânătoare, mă săturasem să merg cu femeile să culeg fructe, ciuperci şi alte buruieni nenorocite. Într-o zi l-am strigat pe tata „Baba!” (tată!) „Ce e, Juma?” m-a-ntrebat zâmbind, observase că eram îmbufnat, „Vreau să merg cu voi la vânătoare. M-am săturat să stau în sat şi să trag cu praştia după ciripitoare ca mucioşii ăştia mai mici decât mine. M-am săturat să culeg fructe cu femeile.” „Dar, ce crezi tu Juma, că noi, bărbaţii, nu culegem fructe? Păi, tu ce crezi, ce mâncăm până ajungem în sat cu vânatul?” „E altceva, nu e la fel. La sfârşitul vânătorii vă întoarceţi mândri şi vă lăudaţi cu trofeele şi aventurile voastre. Ce crezi că pot face eu, cu o praştie?” „Păi, ce? Te-ai antrenat destul? Eşti un ţintaş bun?” m-a întrebat mângâindu-mi părul scurt şi creţ, „Baba! Aşa faci mereu, când te rog câte ceva mă duci cu vorba. Eu te-am întrebat ceva, ce pot să fac cu o praştie, iar tu, în loc să-mi dai un răspuns, îmi pui mai multe întrebări ca să mă ameţeşti.” „Măi, băiete, dar şi eu am praştie” „Ei, lasă, că nu e ca a mea” „Păi, nu e. Ia trage cu ea, să vedem, poţi?” Într-adevăr, era grea şi coarda era atât de întinsă că de-abia puteam să trag de ea. „Vezi, Juma? Încă nu e de tine. Ţi-am dat praştia aia, ca să devii un bun ţintaş. Între timp mai creşti, o să fii mai puternic şi-o să poţi folosi şi celelalte arme.” „Ai dreptate, dar dă-mi măcar o armă ceva mai dură, mai serioasă!” „Ce armă crezi că ţi-ar trebui?” M-am gândit o clipă, iar apoi i-am zis zâmbind arătând cu degetul înspre brâul său „Kisu!” (cuţit!) „Vrei cuţit, cuţit să fie.” Şi mi-a dat un cuţit. Îi lucea lama şi-n lumina lunii. Tare mândru mai umblam printre mucioşi! Iar aproape când să mă plictisesc şi de cuţit, m-au luat cu ei la vânătoare. Atunci am fost cu adevărat fericit, alergam împreună cu tata şi cu fraţii mei prin jungla-ntunecată, urmărind cu sufletul la gură prima mea victimă.  

Însă bucuria n-a durat prea mult. În anul 1886, aveam deja doisprezece ani. Acel an a fost decisiv pentru viitorul tribului meu. Au apărut oamenii regelui belgian, Leopold al II-lea. Colonialişti nenorociţi! La prima vedere, erau nişte oameni cumsecade, prietenoşi, dornici să ne cunoască. Pe naiba! I-au ameţit de cap pe şefii de trib, cu tot felul de obiecte şi promisiuni, i-au pus să „semneze” tot felul de documente, iar apoi s-au trezit că şi-au pierdut pământul. Pe lângă asta, erau obligaţi să ofere şi forţă de muncă colonialiştilor. N-ar fi fost o mare problemă pentru noi până la urmă dacă ne-ar fi plătit, însă, ei ce-au făcut? Au impus tot felul de norme. Tribul meu lucra pentru extargerea cauciucului, iar dacă nu scoteam cantitatea de cauciuc impusă de ei, treceau la pedepse aspre. Tăiau mâinile copiilor, femeilor, chiar şi a lucrătorilor, bine, mai rar lucrătorilor, pentru că aveau nevoie de ei. Mai bine de jumătate din trib, din cei care rămăseseră în viaţă, erau ciungi.  

 

Hamal pentru Stanley...  

 

Eu am lucrat un an şi jumătate la extragerea cauciucului. Când se usca zeama aia lăptoasă pe corpul meu era nenorocire. Se curăţa cu tot cu piele. După o lună de muncă arătam ca o zebră, după alte două luni parcă deveneam alb, la fel ca europenii. La un moment dat a apărut omul lui Leopold, care avea nevoie de hamali, îl chema Stanley. M-a ales şi pe mine. M-am bucurat că scap de colectarea cauciucului, dar îmi părea rău de fraţii şi părinţii mei, care erau nevoiţi să o facă în continuare. Bucuria n-a durat prea mult pentru că s-a transformat în spaimă. Omul regelui, Stanley, era explorator şi dorea să se cocoaţe pe unul dintre vârfurile îngheţate ale munţilor, munţi care îmi fuseseră interzişi până atunci de trib. Am fost nevoit să-l urmez, altfel m-ar fi ucis oamenii lui, la fel cum i-au ucis pe alţi doi hamali care au început să urle de spaimă când şi-au dat seama că trebuie să pună piciorul pe Munţii Lunii. S-au trântit la pământ şi-au început să se zbată, de parcă intraseră în ei spiritele malefice ale muntelui. Momentul acela m-a înspăimântat cu adevărat. Am fost cu frica-n sân tot drumul. Mi se părea că aud voci, că aud cântecele unor vechi triburi care-au locuit cândva pe-acolo. Când am ajuns sus, în vârf, am rămas încremenit. Ceaţa, la fel lăptoasă ca şi zeama ce-o extrăgea tribul meu, tocmai se risipise. La fel ca-n ziua în care m-am născut. Atunci am realizat pentru prima dată, privind hăul ce se deschidea înaintea ochilor mei, că noi suntem stăpânii acelor locuri, doar noi şi nimeni altcineva şi că tot ce se întâmpla cu tribul meu avea să se schimbe într-o zi, dacă spiritele vor fi de partea noastră şi ne vor ajuta, aşa cum m-au ajutat şi pe mine să mă cocoţ tocmai acolo.  

Am fost hamalul lui Stanley până când dorul de familie a devenit tot mai insuportabil. Trecuseră doi ani de zile, iar eu nu mai ştiam nimic de ei. Stanley se purtase frumos cu hamalii, spre deosebire de ceilalţi albi, de aceea am avut curajul să-i spun că „Nu mai rezist, nu mai pot continua. Îmi este foarte dor de părinţii mei şi de cei doi fraţi. Vă rog, lăsaţi-mă să mă întorc la tribul meu, la pământul meu!”. M-a privit, parcă cu ochii înlăcrimaţi, pe sub sprâncenele groase, cărunte, mi-a mângâiat apoi creştetul trecându-şi mâna prin părul meu creţ aşa cum o făcea tata şi mi-a zis „ Crezi că îi mai găseşti sănătoşi? Dacă li s-o fi întâmplat ceva între timp? Boala somnului face sute de victime. Şi de-ar fi doar asta. Ştii şi tu ce se-ntâmplă acolo. Colonialiştii ăştia îşi cam fac de cap.” „Simt că sunt în viaţa. Noaptea, înainte să adorm, parcă le aud strigătul sugrumat de dor, iar când aţipesc, plutesc până în inima tribului şi mă arunc în dans cu ei în jurul focului aţâţat cu multă trestie uscată.” „Frumos vis, Juma!”, mi-a zis zâmbind, „E frumos ce visezi, dar ştii că pământul nu vă mai aparţine. Acum tot ce-a fost al vostru e exploatat de belgieni.”„O fi pe hârtie al altcuiva, dar eu acolo m-am născut, sub muntele pe care ne-am cocoţat împreună. Inima mea aparţine acelui pământ, tălpile îmi sunt mângâiate doar de acel pământ.” „Du-te!” mi-a zis hotărât, fără să mai stea pe gânduri.  

 

Am nimerit rău, rău de tot...  

 

Am plecat fericit, dar şi cu o oarecare părere de rău că-l las pe bătrânul Stanley, cu care, ce-i drept, n-am dus-o chiar rău. După ce-am trecut de ultima mlaştină şi-am lăsat în urmă trestia înaltă, m-am văzut ajuns la marginea satului. Când am intrat în sat, bătăile inimii le simţeam tot mai rare. Mă sufocam când mă gândeam că ai mei ar putea fi morţi. Ce uşurare am simţit când i-am văzut stând laolaltă în faţa colibei! Au căscat ochii când m-au văzut de parcă erau martorii vreunui miracol ce tocmai se petrecea chiar sub nasul lor. Tata s-a ridicat tremurând, era slăbit, piele şi os, abia se mai putea ţine pe picioare. A întins mâna dreaptă către mine, parcă vrând să-mi atigă chipul „Juma, fiule, tu eşti?” „Naam baba!” (da, tată!). Am izbucnit în plâns cu toţii. Fraţilor mei nu le venea să creadă că eram în viaţă, iar mie nu-mi venea să cred în ce hal arătau. Au fost biciuiţi şi înfometaţi de albii ăştia nenorociţi. Fiind obligaţi să-şi facă cotele la cauciuc, nu mai aveau când să vâneze ca să mănânce. Mi-am ţinut mama la piept minute în şir şi am plâns. Am plâns de amărăciune. Ce suntem noi ca să ne facă asemenea lucruri albii ăştia? Se cred stăpânii lumii? Au venit şi ne-au luat pământurile, apoi ni i-au luat pe cei dragi. Hanif, cred că avea boala somnului, avea febră şi era plin de bube. Daudy nu mai avea dinţii din faţă. Îl pocnise un alb cu o bâtă direct peste faţă.  

Acea zi a fost ultima din viaţa lor. Seara, cei de la Force Publique, au venit să verifice dacă s-a făcut norma de latex. Sub privirile mele s-a întâmplat întreg masacrul. Mi-au împuşcat fraţii, părinţii, apoi le-au tăiat mâinile, mâinile drepte, pe urmă le-au aruncat într-un coş de nuiele care era deja plin cu vârf. Fiecare mână tăiată reprezenta încă un om mort, chiar dacă unora le-o tăia şi îi lăsa în viaţă. Mi se strivea inima în piept. Un negrotei lungan, mă ţinea imobilizat. Am început să plâng şi să cânt:  

 

Baba usiniache! la, li, la, la, la  

Mama usiniache! La, li, la, la, la  

Daudy, Hanif, ndugu zangu wapenzi  

La, li, la, la, la,  

la, li, la, la...  

 

(Tată, nu mă lăsa! La, li, la, la, la  

Mama, nu mă lăsa! La, li, la, la, la  

Daudy, Hanif, prea iubiţii mei fraţi  

La, li, la, la, la,  

la, li, la,la...)  

 

Cel care a ordonat să fie ucişi, un belgian roşcat cu pistrui pe faţă şi cu un singur ochi, s-a răstit la mine „Tais-toi, cabot!” (Taci, javră!). M-am oprit. În următoarea fracţiune de secundă, m-am smucit din strânsoarea negroteiului lungan şi i-am aruncat o lovitură de pumn fix în bărbie, după care am dispărut în stufăriş.  

 

Dacă m-au urmărit şi dacă m-au prins...  

 

Îmi ardeau tălpile, iar cârcei teribili îmi sugrumau gambele şi complotau împotriva evadării mele. Alergam cum n-am mai alergat vreodată prin jungla congoleză. Nici la vânătoare, când mergeam împreună cu Hanif şi Daudy, nu depuneam un asemenea efort. Şi-atunci era în joc viaţa mea, a mea şi-a familiei, că doar dacă nu aveam să prindem ceva de băgat la stomac, n-am fi rezistat prea mult timp doar cu ierburi. Bine, într-adevăr, nu pot pune sub semnul egalităţii două situaţii atât de diferite. Acum nu alergam să-mi umplu stomacul, acum alergam pentru a rămâne în viaţă, deoarece o imensă dorinţă de răzbunare îmi cuprinsese întreaga fiinţă. Aveam sufletul negru precum pielea. În faţa ochilor aveam doar imaginea familiei mele scăldată-n sânge.  

Am alergat haotic, nu ştiam unde sunt urmăritorii mei. Auzeam zgomote ce veneau din spate, din stânga, din dreapta. Mă simţeam încolţit. Nu trebuia să fac altceva decât să rezist, să continui să înaintez, să sper că se vor lăsa păgubaşi. La un moment dat am ajuns la marginea unei râpe pe care am observat-o prea târziu. M-am prăbuşit ca un bolovan. Unul dintre urmăritori s-a prăbuşit la doi paşi de mine. Era lunganul pe care-l pocnisem. Spre uimirea mea, îşi revenise nenorocitul şi-a reuşit să mă ajungă, avea picioarele lungi, era înalt aproape cât trestia din mlaştină. Am dus mâna la brâu, la kisu, arma care mi-o dăruise tata. Frumoasă armă! Avea patru găuri de-a lungul lamei cu tăiş dublu şi se termina într-un mâner împletit în fire de cupru. L-am privit pe negrotei fix în ochi. Era puţin năuc, dar privirea mea sticloasă împânzită de firişoare sângerii l-a pironit de-ai fi zis că nici nu mai respiră, doar că îl dădea de gol nodul de sub bărbie care se mişca de-a lungul gâtului, când sus, când jos. Mi-am scos cuţitul şi i-am zis: „Wewe kuua familia yangu!” (mi-aţi omorât familia!) „Kuniua na mimi!” (omorâţi-mă şi pe mine!). Între timp a ajuns şi belgianul chior îmreună cu alţi doi negrotei. Mă ţintea cu puşca ameninţător „Qu'est-ce vous niggers chuchotez la? Est-ce que vous voulez que je chauffe le cylindre de le fusil sur vous?” (ce şuşotiţi acolo, negroteilor? Vreţi să încing ţeava puştii pe voi?) „Tocmai îmi zicea să mă las prins, că mă ajută el să scap mai târziu.” Belgianul chior n-a stat pe gânduri. Şi-a schimbat ţinta şi l-a împuşcat pe lungan fix în gâtlej. Nu-i rău pentru un om cu un singur ochi, mi-am zis, privind lunganul căruia îi izbucnise sângele ca lava dintr-un vulcan. A horcăit doar o dată, apoi nu s-a mai auzit decât strigătul unui elefant, undeva în apropiere. Chiorul a pus din nou ţinta pe mine „Nu meriţi un glonţ. Tu meriţi să munceşti până la epuizare. Meriţi să ştergem cu tine pe jos, să te umilim. Voi încă nu aţi înţeles că nu sunteţi la fel ca noi, că ne sunteţi inferiori? Chiar nu vă duce capul deloc? Noi suntem stăpânii aici şi vă punem să munciţi precum animalele, doar asta sunteţi, nu?” „Dacă nu mă ucizi acum, într-o zi, când o să găsesc cea mai bună ocazie, o să te ucid eu pe tine. Aşa că, gândeşte bine ce ai de făcut! Îţi pui viaţa în joc? Şi, cum naiba poţi să zici că-ţi sunt inferior? Câte lucruri, din câte pot eu face, poţi să faci şi tu?” „Păi tu nu faci mare lucru. Doar te maimuţăreşti. Pentru că asta eşti, o maimuţă.” Am întors capul de parcă tocmai primisem o palmă, apoi m-am întors şi i-am vorbit printre dinţi „Maimuţă zici, ăă!? Dar maimuţele pot vorbi?” „După cum se vede da.”, a continuat prin a mă lua peste picior. M-am ridicat şi-am îndreptat cuţitul spre el gesticulând „Tu nici nu-mi cunoşti limba, iar eu o cunosc pe-a mea, pe-a ta, şi-am mai învăţat şi ceva engleză de la bătrânul Stanley”  

Pe malul celălalt al râpei îşi făcuseră apariţia un grup de arabi cu turbane pe căpăţâni călare câte doi, pe câte un elefant. Din urma lor şi-au făcut apariţia şi-un grup de vreo zece negrotei, legaţi între ei, de gât, cu funie. Eu mi-am dat seama de prezenţa lor atunci când belgianul chior şi-a îndreptat arma în acea direcţie. Cearta noastră prostească tocmai se încheiase.  

 

Sclavi plus fildeş, egal Tippu Tip...  

 

„Cine sunteţi şi unde mergeţi?”, a întrebat belgianul chior. Unul mai bătrân a înaintat încă un pas de elefant şi-a zis: „Cine suntem şi unde mergem, nu e treaba ta. Treaba ta, văd eu, e alta. Ce vrei să faci cu arma aceea?” Chiorul, pe-un ton mai înţepat şi piţigăiat, de parcă l-ar fi strâns cineva de fudulii: „O să-ţi răspund la fel cum mi-ai răspuns şi tu, nu e treaba ta!” Bătrânul cu turban a dat capul pe spate râzând în hohote „Belgian îngâmfat, ce eşti! Ia, zi-mi! Vrei să-l omori?” „Da, pentru că-mi aparţine şi fac ce vreau cu el.” „Ţi-a făcut vreun necaz?” „Da, l-a omorât pe cel de lângă el” „Extraordinar!” a exclamat bătrânul cu turban dându-şi din nou capul pe spate şi râzând „Dar, împuşcătura de mai devreme, împuşcătura, ce-a fost cu ea?” „N-a fost nici o împuşcătură.” a răspuns chiorul lăsând ţeava puştii în jos. „Ei cum n-a fost!? Noi am auzit o împuşcătură, nu-i aşa oameni buni?” Toţi au dat din cap că da, a fost o împuşcătură. „Noi vedem că cel viu din râpă are cuţit şi doar cel mort, puşcă. Dar cel mort nici n-a apucat să şi-o scoată de pe umăr. Cine mai are puşcă? Voi, cei de pe malul celălalt.”, a zis bătrânul râzând din nou, de data asta mai puţin zgomotos. „Am tras un foc în aer, de avertizare” De data asta n-a mai râs doar bătrânul cu turban, mai că mă buşea şi pe mine râsul, care eram la mijloc şi nu ştiam ce va urma. După ce s-au potolit, bătrânul i-a zis arătându-l cu degetul pe chior apoi pe cel mort „Tu, l-ai omorât. Dacă ai fi recunoscut de prima dată că ai tras un foc de armă te-aş fi crezut.” „Ţi-am zis că îmi aparţine, aşa că nu te interesează ce-am făcut, sau ce vreau să fac cu el” „Ei, cum aşa!? Dar cu sălbaticul ăsta poţi face bani. Dacă-l omori nu mai face nici două parale pielea lui” „Ei, bine şi atunci ce-mi propui” „Nu mai propun nimic, m-am hotărât să-ţi dau răspunsul celor două întrebări rămase-n aer. Suntem comercianţi de fildeş, sclavi şi tot ce poate să ne aducă un câştig, iar de mers, mergem exact acolo unde eşti tu stăpân. Vă vom lua tot ce spuneţi că vă aparţine, iar pe voi vă vom omorî dacă ne staţi în cale. Nu vă vom omorî pe toţi. Nu. O să lăsăm şi supravieţuitori, expres pentru ai transmite regelui Leopold că micile noastre răfuieli nici pe de departe nu s-au încheiat.” Imediat după ce a rostit aceste vorbe bătrânul cu turban, belgianul cu un singur ochi şi-a arătat spatele şi s-a făcut nevăzut în stuful mlaştinii. Cei din grupul bătrânului au stat câteva clipe şi s-au uitat unul la altul nedumeriţi, după care au izbucnit într-un râs zgomotos de se ţineau de pântece. Până şi sclavii râdeau. După ce s-au potolit, unul dintre ei, mai tânăr şi mai sprinten, a coborât de pe elefant, apoi şi-a dat drumul pe spate în râpă, proptindu-se în călcâie. M-a legat de mâini şi le-a cerut pe sclavilor să mă salte din râpă. Imediat după, l-au săltat şi pe el.  

Bătrânul cu turban le-a făcut cu mâna în semn de ocol şi le-a ordonat: „Haideţi, să găsim drumul către malul celălalt!” Imediat am aflat de la unul dintre sclavi cine e. Era cel mai cunoscut comerciant de fildeş şi sclavi şi unul dintre „aliaţii” lui Leopold, cu care nu s-a înţeles niciodată până la capăt aşa cum ar fi trebuit. Pe Leopold al II-lea îl costa scump fiecare fildeş şi fiecare sclav luat de organizaţia acestuia. Auzisem numele lui şi din gura lui Stanley, care se lăuda că l-a ajutat în 1887 să fie numit guvernator peste districtul Stanley Falls. Era zanzibarianul Tippu Tip.  

 

Când am învăţat să scriu şi să iubesc o femeie...  

 

După ce am dat ocol râpei şi-am trecut de mlaştină am intrat în sat. Era noapte. Şapte colibe încă fumegau, le dăduseră foc belgienii. În sat nu mai rămăseseră decât morţii şi un grup de vreo cincisprezece persoane schilodite, femei şi copii. Tippu Tip a dat din cap nemulţumit „Au fugit, laşii! Şi au luat şi sclavii cu ei.” Apoi pe-un ton de om resemnat „Lasă că-s buni şi ăştia, decât deloc, nu? Mai fac jumătate din preţ, având în vedere că mai au doar un singur braţ folositor.” Eu când mi-am văzut familia în mijlocul satului, în balta de sânge închegat, m-am prăbuşit în genunchi, sugrumându-i şi pe ceilalţi care erau legaţi de gât cu aceeaşi funie. S-a aşezat lângă mine următorul, apoi următorul şi următorul, până s-a terminat şirul. Mi-a venit să vărs. Tippu Tip a coborât de pe spinarea elefantului şi s-a îndreptat către noi „Ce-i cu voi de v-aţi tolănit aşa?” M-am şters cu mâna la gură şi i-am răspuns: „E vina mea, prea mărite guvernator. Mi-am revăzut părinţii şi fraţii morţi şi mi s-au înmuiat picioarele.” Tippu Tip mirat: „Ce bine stăpâneşti limba franceză, tinere! Şi văd că eşti pus la punct şi cu politica! De unde toate aceste cunoştinţe?” „Am fost hamalul lui Stanley. Ştiu şi ceva engleză” „Aha! Acum se explică. Şi engleză, zici? Bravo! Cum te numeşti?” „Juma.” „Juma, să ştii că am o slăbiciune pentru oamenii isteţi şi pe lângă asta l-am îndrăgit foarte tare şi pe Henry Morton Stanley. De aceea, pe tine, sunt hotărât să te ţin pentru mine. Ştii să scrii?” „Nu.” „Ei, bine, ăsta-i următorul pas. Te voi învăţa să scrii. Eu am hotărt să nu mai bat drumurile şi să mă retrag la mine, în Zanzibar. Eşti de-acord să mă însoţeşti? Eu de obicei nu rog pe nimeni, doar oblig, dar pe tine te las să decizi singur, consider că eşti destul de raţional ca să iei singur decizii bune.” M-am gândit un moment, dar nu prea mult ca să nu-l fac să-şi piardă răbdarea şi am răspuns ferm „Da, sunt de-acord.” „Ţi-am zis eu că eşti băiat deştept.” şi mi-a mângâiat creştetul aşa cum o făcea tata, aşa cum a făcut-o la un moment dat şi Stanley. Dintre cei doi care au făcut acest gest, nici unul nu mi-a dorit răul, urma să aflu dacă e la fel şi-n cazul lui Tippu Tip. Am plecat cu o amărăciune în suflet, cu gândul la familia ce-am pierdut-o, cu inima la pământul ce-l lăsam în urmă.  

Era 1891 când am ajuns în Zanzibar. Am rămas cu gura căscată atunci când i-am văzut casa lui Tippu Tip. Porţi sculptate-n lemn, marmură, pietre preţioase şi-alte şi-alte minunăţii pe care nici nu bănuisem până atunci că există. Tippu Tip avea mulţi sclavi care se ocupau de treburile casei. N-am văzut nici un sclav supărat că se află acolo. Erau ca o mare familie. Mie nu mi-a dat nimic de lucru. M-a pus să mă spăl, să mănânc şi să mă odihnesc. M-am plimbat vreo săptămână prin casa aceea uriaşă, când pe-un coridor, când pe altul. Mă plictisisem, nu ştiam ce are de gând să facă stăpânul cu mine. Tot plimbându-mă aşa, într-o zi, am dat nas în nas cu o tânără congoleză, care îngrijea camerele palatului. A fost primul moment de după moartea familiei mele, în care am simţit că mai am o şansă, că mai există posibilitatea să am pe cineva pe care să iubesc mai mult decât pe mine. În ochii mei se citea clar: mă îndrăgostisem. Aş fi vrut să-l întreb în acea clipă pe belgianul chior dacă nişte sălbatici sunt capabili să aibă asemenea sentimente. Numele ei este Neema. A fost adusă de Tippu Tip, împreună cu mama sa, Ramla, care se ocupă de ţesut. Era timidă la început, dar s-a dezgheţat încet, încet. I-am ajuns în aşa hal la suflet, că nu rezista un ceas fără să treacă să mă vadă, eu între timp mă apucasem să învăţ tainele scrierii limbii franceze cu ajutorul unui profesor angajat de Tippu Tip.  

Am învăţat repede ce-am avut de învăţat, mă şi chinuiam să prind repede ce-mi spunea profesorul ca să-mi rămână timp mai mult pentru Neema. Dragostea dintre noi doi era tot mai intensă pe zi ce trecea. Tippu Tip ne surprinsese de mai multe ori în timp ce ne giugiuleam pe culoarele palatului, aşa că într-o zi ne-a chemat şi ne-a spus: „Nu sunt orb şi nici prost ca să nu-mi dau seama că pe voi doi vă leagă aceleaşi sentimente, dar asta nu înseamnă că voi accepta să vă faceţi de cap pe holurile palatului şi să se uite toţi servitorii cu gura căscată la voi. Ce-ar fi să înceapă toţi să facă la fel!?” „Ne pare rău, dacă v-am supărat atât de tare!”, i-am zis eu, cu privirea picată-n podeaua de marmură. „Ei, lasă! Nu m-aţi supărat aşa de tare dacă m-am decis să vă dau propria casă, în care să vă giugiuliţi cât vreţi. Anexa din fundul livezii va fi a voastră.” Am sărit în sus de bucurie, nu ştiam cum să-i mulţumim pentru bunătatea sa.  

Tippu Tip nu fusese întotdeauna aşa. Am auzit multe poveşti cu nenorocirile pe care le făcea, dar probabil încerca, acum, la bătrâneţe, să se cureţe de păcate. Se apucase şi el de scris, îşi scria memoriile, scria până în noapte târziu. Când am tras cu ochiul la ce scrie, am rămas surprins, nu scria în franceză, dar cuvintele îmi păreau cunoscute dacă încercam să citesc pe litere. L-am întrbat numaidecât: „În ce limbă scrieţi, dacă nu sunt prea indiscret, stăpâne?” A zâmbit şi-a scuturat din deget în semn de ceartă „Ai tras cu ochiul, ticălos curios ce eşti!” În limba pe care-ai auzit-o prima oară în viaţa ta, după ce te-a făcut maică-ta: swahili.” „Aha! Păi, pe mine de ce nu m-aţi învăţat?” „E timp, Juma. Eşti tânăr, aveai nevoie să ştii să scrii într-o limbă mai des folosită, care-ţi poate fi de folos.” „Dar, dumneavoastră de ce nu scrieţi în limba franceză?”, l-am întrebat eu, tot mai curios „Câte cărţi ai văzut tu, scrise în swahili?” Am rămas mut. Avea dreptate bătrânul, nu văzusem până atunci asemenea cărţi. Apoi mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a zis pe un ton de om mândru: „Îmi scriu autobiografia, tinere, ca să corectez ceea ce alţii ar spune greşit despre mine. Cartea, pe lângă fapte, trebuie să mă păstreze într-un anume fel în istorie, ca să mă cunoască şi copiii şi copiii copiilor tăi, peste veacuri. Înţelegi, tu?” Înţelegeam eu, doar că lumea va crede tot ceea ce a auzit, nu ce a scris el cu mânuţa lui despre sine. Oricum, eram încântat că limba mea poate fi pusă pe hârtie, restul nu mai conta.  

 

De ce am vrut să plec şi dacă m-am întors...  

 

În 1903, după doisprezece ani petrecuţi în casa lui Tippu Tip, timp în care Neema mi-a dăruit trei copii minunaţi, o fată şi doi băieţi, Rehema, Kito şi Zuberi, s-a aprins din nou focul ce arsese mocnit până atunci în mintea mea, s-a aprins setea de răzbunare. Imaginea ofiţerului belgian, cel care ordonase uciderea familiei mele, ajunsese să devină obsedantă. Nu-mi mai găseam liniştea. Neema văzând în ce stare mă aflam, s-a temut că aceste gânduri vor strica liniştea familiei şi că într-un final o să mă piardă. S-a dus şi s-a plâns stăpânului. Tippu Tip m-a chemat să stăm de vorbă. Am fost sincer şi i-am povestit despre gândurile care mă macinau de ceva vreme: „Vreau numaidecât să plec şi să-l găsesc pe chior. Încep să o iau razna. Am sentimentul că nu mi-am îndeplinit misiunea. Ceva mă tot împinge să mă duc, să plec în căutarea lui.Njia ya amani hawaijui (nu cunosc calea păcii). Noaptea, când adorm, îmi visez fraţii şi părinţii stând în mijlocul satului, în jurul focului şi plângând cu lacrimi sângerii. Apoi visez momentul în care tata mi-a dăruit cuţitul pe care-l purta el la brâu. Uite! Ăsta e cuţitul.” Tippu Tip m-a ascultat cu atenţie. A rămas tăcut pentru câteva clipe, apoi mângâind cu degetele tăişul cuţitului şi pe o parte şi pe alta, mi-a zis: „Da. Se pare că nu am cum să te opresc. Te-aş distruge dacă aş face acest lucru. Ştii că ţin la tine şi la copiii tăi, ai fost un caz special în viaţa mea. Te las să pleci în căutarea ofiţerului, doar dacă accepţi să pleci împreună cu un grup de negustori de fildeş din organizaţia mea. Asta pentru siguranţa ta. Ştii că e periculos să te întorci acolo de unul singur?” Am acceptat imediat.  

După o săptămână de pregătiri mi-am luat la revedere de la familie şi de la Tippu Tip. Neema, cu toate că la început n-a fost de-acord cu decizia mea, la plecare s-a arătat foarte încrezătoare . Mi-a povestit că a avut un vis cu o noapte înainte în care se făcea că m-am întors acasă sub chipul unui copil şi că Ramla, mama sa, i-a zis că visul nu poate avea altă semnificaţie decât aceea că eu mă voi întoarce acasă pe picioarele mele doar că voi fi un om împăcat cu sine şi renăscut în propria-mi fiinţă.  

Când am ajuns în sat, n-am mai recunoscut mare lucru. Case solide fuseseră construite în locul colibelor, drumuri late în locul cărărilor ce le-am bătătorit cu tălpile în copilărie. Doar muntele şi oamenii erau la fel. Muntele tot semeţ şi cu piscurile ascunse-n ceaţa lăptoasă, iar oamenii tot săraci şi bolnavi, trişti şi schilodiţi. Leopold al II-lea o ducea tot mai bine. Preţurile la cauciuc crescuseră tot mai mult în ultima vreme, iar sclavii erau exploataţi la maxim de poliţia locală.  

Nici urmă de ofiţerul chior. Am întrebat pe oricine îmi ieşea în cale. Nu era un om care să nu-ţi rămână întipărit în minte. La un moment dat am aflat că ar fi undeva în vest cu un grup de sclavi, de-a lungul râului Congo. Nu puteam să mă despart de grupul de comercianţi ai lui Tippu Tip, trebuia să fac aşa cum am căzut de-acord, lucru care îmi cam strica socotelile. Mă ţineau mult pe loc. Între timp am învăţat şi eu secretele traficului cu fildeş. Începusem să mănânc şi eu de unde păpa şi Leopold, iar asta îmi dădea satisfacţie.  

Fără să-mi dau seama la început, am început să fiu tot mai implicat în toată afacerea asta cu fildeş. Începuse să îmi placă tot mai mult. Cu cât trecea timpul cu atât se depărta imaginea ofiţerului belgian de mine. Într-un timp chiar l-am uitat. După o vreme însă, asta însemnând vreo doi ani, a intervenit altceva care începea să mă chinuie tot mai tare: dorul de copii şi de Neema. A trebuit să mai rezist încă două luni fără ei, deoarece a trebuit să aştept grupul să-şi încheie socotelile şi să ne întoarcem împreună.  

Când am ajuns m-am dus direct la anexa din capătul livezii. Am căzut în genunchi iar copii mi-au sărit în braţe. I-am sărutat pe fiecare şi le-am trecut mâna prin păr. Se pare că am preluat gestul tatălui meu. Neema a izbucnit în plâns de bucurie. Ramla scutura afară o pânză de bumbac când i-a zis Neemei: „Ţi-am zis, tu, că se-ntoarce teafăr şi nevătămat?”  

Ne-am bucurat cu toţii, ne-am sărutat din nou şi din nou, dar când am întrebat de stăpân toată lumea s-a întristat. Tippu Tip murise de malarie.  

 

Dacă e război, atunci război să fie!  

 

În 1908 se schimbase situaţia în Congo. Leopold al II-lea pierduse în faţa guvernului belgian şi-n urma presiunilor a mai multor state, puterea asupra administraţiei. Când am fost pus în temă cu noile veşti, un singur gând am avut. M-am dus la Neema şi i-am spus: „Nema, iubita mea, ne întoarcem acasă!”  

Am pornit la drum abia după jumătate de an, atunci când a plecat şi grupul de comercianţi, acelaşi grup ce mi-l pusese Tippu Tip la dispoziţie în trecut. Când am ajuns în sat am rămas uimit. Se schimbase în totalitate, nu mai semăna deloc cu ce văzusem ultima oară. Acum se schimbase în bine. Oamenii nu mai erau la fel de trişti, chiar dacă lucrau tot pentru belgieni. Şi nu mai erau atât de mulţi oameni bolnavi; se deschisese spital, iar boala somnului începuse să fie tot mai uşor de vindecat.  

M-am angajat imediat ca profesor. Cunoştinţele mele aveau să fie de ajutor multor copii congolezi. Neema şi cei doi fii, Kito şi Zuberi s-au angajat în agricultură. Kito s-a îndrăgostit de-o tânără colonistă, nu prea înghiţeam eu treaba asta, dar n-am vrut să-i stau în cale, aşa că l-am lăsat să-şi facă de cap. Zuberi e cel mai mic, dar foarte puternic şi fizic şi mental, bine, mai mult încăpăţânat, când îi intră ceva în cap nu mai poţi să i te împotriveşti. Rehema, cea mai mare dintre fraţi, a învăţat de la mine tainele scrierii şi a devenit şi ea profesoară.  

Până în anul 1914 lucrurile au mers de la sine, fiecare zi la fel ca cealaltă. Părea că nimic nu ne mai poate strica liniştea. În 1914, însă, a început războiul în lume. N-am stat deloc pe gânduri. M-am înrolat în Force Publique. M-au urmat şi fii mei, chiar dacă le-am interzis să o facă. Oricum dacă nu o făceau i-ar fi obligat guvernatorul, aşa au păţit băieţii unui vecin care încercau să scape de front. Am făcut instrucţie militară doi ani de zile până să intrăm şi noi în pâine, în tranşeele frontului dinspre est, în data de 18 aprilie 1916, asta fiind acum trei luni. Neema a rămas acasă răvăşită de sentimentul că şi-ar putea pierde şi copii şi soţul. O lovitură şi mai mare a primit în momentul în care Rehema s-a oferit voluntară ca soră medicală pe front. Eu când am auzit vestea, nu zic că nu mi-a păsat de soarta fetiţei mele, dar a trezit în mine, aşa, un spirit de luptător congolez cum n-am mai văzut până atunci. Am avut un sentiment de mândrie şi de curaj în faţa pericolului ce ne aştepta pe front.  

Acum o lună, pe 6 mai, le-am dat peste nas germanilor şi am ocupat Kigali. Până în ziua a şasea a acestei luni, am ocupat Burundi şi Rwanda.  

Au trecut şase zile de la ocupaţie şi ne pregătim să luăm cu asalt Tabora, centrul administrativ al germanilor din Africa de Est. În timpul luptei pentru ocupaţie s-a întâmplat ceva cu adevărat ciudat. S-a întâmplat un lucru care m-a făcut să scriu această scurtă istorie a mea, printre rânduri, aşa, când ceilalţi se odihnesc sau stau la pândă în tranşee. Acum opt zile în timpul bătăliei, a sosit o coloană de belgieni care trebuia să ne ajute să înaintăm în faţa germanilor. Cum stăteam lipit cu bărbia de malul tranşeei, am văzut alergând spre mine un ofiţer. Era rănit, şchiopăta. Mi-am aşezat arma peste mal şi-am început să trag pentru al acoperi. După vreo câteva rafale m-am oprit. S-a apropiat destul ca să-i pot vedea chipul. Am avut un şoc. Cel pe care încercam să-l păzesc de tirurile germanilor era belgianul chior, cel pe care l-am căutat atâta vreme. Am strigat la el: „Hei! Chiorule! Nu mai înainta că te împuşc!” Nu m-a recunoscut. Mi-a făcut semn cu mâna şi-a strigat „Nu trage, sunt de partea ta, tâmpitule!” „Da!? Dar acum douăzeci şi şase de ani, nu părea deloc că ai fi de aceeaşi parte cu mine. Sunt Juma congolezul, cel căruia i-ai ucis fraţii şi părinţii!” „Nefericitule, tu, crezi că eşti singurul căruia i-am făcut asta? Crezi că-mi mai amintesc care dintre ei eşti?” „Vino mai aproape, poate-ţi aminteşti!” A mai făcut doi paşi şi-a fost secerat de-o rafală de gloanţe venită dinspre germani. Nenorocitul a fost lichidat. Cineva mi-a făcut dreptate. Într-un fel m-am bucurat că nu a trebuit să-mi pătez eu mâinile cu sângele acelui om malefic. Un singur lucru mă mai întreb: cum se face că un om atât de laş, un om care a fugit de-a mâncat pământul de teama lui Tippu Tip, a ajuns pe front în mijlocul războiului.  

Acum stau şi aştept veşti de la copiii mei, până acum toate veştile au fost pozitive, sunt teferi. O să izbândim în luptă şi o să ne întoarcem acasă sănătoşi. Când vom ajunge acasă o să spun tuturor : eu sunt Juma, congolezul luptător. Dacă e război, atunci război să fie! Dacă e pace, pace fie! Nu mi-e frică nici de viaţă, nici de moarte! Iar ei, ei sunt copiii mei, care îmi seamănă şi trebuie să-i respectaţi. Noi suntem OAMENI, nu sălbatici.  

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
CONGOLEZUL JUMA / Ciprian Alexandrescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 742, Anul III, 11 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Ciprian Alexandrescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ciprian Alexandrescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!