Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 368 din 03 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Cine iubeşte, iartă
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ne-am întâlnit pe internet, roman, cap. 12 
  
Dimineaţă însorită şi plină de viaţă. Am neglijat destul de mult grădina. Îmi cumpăr răsad de roşii pe care îl plantez pe trei rânduri. Porumbul se ridicase ca la o palmă de pământ şi am pus mâna pe sapă. Curăţ pomii de ultimele crengi crescute mai dezordonat dar şi de cele uscate. Am şi un petecuţ de vie care trebuie şi ea săpată şi în plus, aracii. 
  
M-am dus să inspectez gardul şi am constat că lipsea o porţiune de vreo cinci metri în partea dinspre râpă. Sârma tăiată cu patentul, bucata lipsă făcută sul şi plecat cu ea la spinare în timpul nopţii. Noroc că am mai avut o rezervă de la puierniţa lăsată de vechii proprietari, pentru înlocuire. 
  
În ce priveşte restul gospodăriei, venise vremea unor reparaţii ceva mai complete. Îmi căzuse tencuiala din câteva camere, pentru că îmi ploua prin acoperiş. Şi mai departe am avut noroc că primarul obţinuse fonduri pentru acoperişul bisericii şi o parte din tabla veche am primit-o eu de la preot. Meşterul Giudică m-a ajutat peste tot, inclusiv la văruit şi lucrarea se întisese toată vara, că nici nu am avut vreme să mă plâng de căldură. Lucram pe post de calfă şi seara cădeam frânt. Dar nu reuşeam să dorm mai mult de patru cinci ore pe noapte. 
  
Făcusem o serie de cheltuieli pe care nu le avusesem în vedere la început, dezechilibrându-mă câtăva vreme. Ba încă, mi-a zis meşterul să cumpăr vopsea, diluant, pensulă că nu se poate fără, pentru protecţie. 
  
Şi după ce am aruncat o groază de bani pe ele, am stat şi eu şi m-am gândit că vreo şaptezeci de ani dacă nu şi mai bine, tabla stătuse supusă la intemperii şi nu fusese vopsită niciodată. Eu de ce să o mai vopsesc tocmai acum? Păcat de banii aruncaţi pe materialele cu care nu mai am ce face. 
  
Şi aşteptam cu nerăbdare prima ploaie de toamnă, să văd dacă s-a făcut lucru de calitate. 
  
Am primit cu poşta un pachet de reviste din State, de la Doru Stoican, un fost coleg care reuşise să plece din ţară înainte de optzeci şi nouă şi, care acum după atâţia ani, luase hotărârea să se întoarcă. Multă lume îşi făcuse atunci planuri cum să iasă din ţară şi să ajungă dincolo. 
  
La o casă bogată şi slugile trăiesc mai bine, nu? 
  
Ştia şi el cât de greu e să părăseşti ţara dar beneficiase de sfatul unuia din oamenii cei mai avizaţi şi, care învărtea pe atunci lucruri grele. Făcuse rost de adresa unei fete care primise aprobarea să plece cu acte în regulă şi cu care a pus la cale o căsătorie de conivenţă, căsătorie care a avut loc, cu exact două zile înainte ca aceasta să se urce în avion. Aşa că, de-abia ajunsă dincolo de ocean, aeasta a şi trimis o scrisoare prin care solicita de la organe, aprobarea şi pentru soţul rămas în ţară, pentru reîntregirea familiei. Vestea a căzut ca un trăsnet peste paşaportişti, s-a lăsat şi cu anchetă, dar prinde orbul, scoate-i ochii. 
  
Tinereţe, explica el acum, nu tot ce zboară se mănâncă, nici un caz nu seamănă cu altul. America este departe de a fi ceea ce îşi închipuise el în nopţile lui de vise, când se credea în stare să zboare chiar şi fără aripi. Una e ce crezuse şi, alta ce vedea. Cunoştea destui români din diaspora care l-au ajutat dar i se părea că o făcuseră din compasiune. Avea serviciu şi câştiga de cinci ori mai mult ca în ţară. Şi totuşi nu reuşise să se adapteze. Naţiunea americană compusă din atâtea naţionalităţi cu mentalităţi diferite, eu nu am să mă consider niciodată conaţional cu aceşti tipi: negri, jamaicani, portoricani, sudamericani, pakistanezi, indieni, coreeni, care sunt în stare să te împuşte fără milă noaptea, dacă te întâlnesc singur pe stradă. Istoria, limba, obiceiurile, spiritul yankeu pe care nu fusese în stare să-l adopte, se simţea frustrat, ajunsese ca o frunză purtată de vânt pe coclauri străine. Asta era şi nimic mai mult. 
  
Eu nu voi fi niciodată un american. Şi nici pe mine nu o să mă considre cineva american, până la sfârşitul vieţii, ci voi rămâne doar un venetic. Copiii mei, da, ei vor fi americani. Dar ei nu se vor mai considera români ci vor spune că s-au născut din părinţi români şi atât. Şi nici limba română nu o vor mai învăţa ca lumea. 
  
Promitea mai multe amănunte când ne vom vedea în ţară, încheia el.  
  
Sora lui, Viviana, avusese mai mult noroc. Se împrietenise cu un român din Tel Aviv cu care purta o corespondenţă de mai lungă durată şi care, a înclinat balanţa soartei în favoarea lor. Într-una din scrisori, sărim peste amănuntele de ordin sentimental, curente la tinerii îndrăgostiţi, Viviana îi trimisese iubitului ei un fir de păr! Întâmplarea face ca scrisoarea să fie verificată de băieţii cu ochi albaştri care după ce au citit-o, nu au mai ruşit să dea de urma firului de păr buclucaş. N-o să fie nimic, şi-o fi zis unul dintre ei şi înainte de a reînchide scrisoarea, a pus înăuntru un alt fir de păr de la una din colegele sale de serviciu. Numai că Viviana era blondă iar firul de păr intrus, brunet. Şi atunci logodnicul ei a făcut public cazul printr-un ziar de mare tiraj, ridiculizând serviciile de cenzură ale regimului. Ceea ce i-a atras obţinerea vizei mult râvnite, croindu-şi alt destin. 
  
Durere de dinţi care reclamă cleştele dentistului. La dispensar mă întâlnesc pe scări cu Mitu Argăsitu pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. Pansat la umeri şi la cap de parcă sărise dintr-un avion, fără paraşută. 
  
- Ce-ai păţit, Mitule? 
  
- Ce să păţesc, capra. 
  
- Hait! După cum văd eu a fost o capră mai mare, nu? 
  
- Nu mai râde de mine domnu' Sebastian că nu e de râs. Veneam aseară acasă de la târg, Tăiasem pe scurtătură şi m-a prins noaptea pe izlaz. Aşa că nici nu mi-am dat seama când am căzut în puţul ăla sec. A rămas de la forările de anul trecut. Aşa că am petrecut noaptea în fundul gropii. Nu mai era nimic de făcut şi pace bună. Stau, zic şi aştept dimineaţa să mai treacă cineva prin apropiere, îl strig, mă aude şi ies afară, îmi făceam singur curaj. Aud că se apropie turma lui Fleoancă, îl recunoscusem după fluierături şi tocmai mă pregăteam să-l strig dar nu mai apuc că-mi cade ceva în cap. Habar nu ai despre ce poate să fie vorba. 
  
- O capră? 
  
- O capră! Locul nu era prea larg, până să-mi dau eu seama ce mi s-a întâmplat, Fleoancă ajunsese departe şi nu m-a mai auzit. Hai s-o scurtez că ne apucă prânzul. Strig eu aşa în gol, mă aude băiatul lu' Gurbezan, ăla pe care trebuie să-l strigi de trei ori ca să te audă o dată, se duce în sat şi vine cu o frânghie pe care mi-o aruncă să mă leg. Şi atunci stau şi mă gândesc la biata capră să nu o las singură. Dar nici lui nu i-am spus: - Vezi că-ţi trimit mai înainte capra, eu vin mai târziu. Eu o leg, el trage şi când ajunge capra sus, numai ce-l aud urlând: - Auuu, uite dracul, uite dracul! Şi dă nărodul drumul caprei care îmi cade a doua oară în cap, într-o singură zi. Aşa noroc, mai rar. 
  
Zice că spunea la orişicine, că l-a văzut pe necuratul la puţul sec şi că semăna cu o capră cu buza lăsată şi care mesteca ciungă. Mai departe, noroc cu nişte străini care aveau drum pe acolo, m-au auzit strigând ca orbetele după ajutor, le-am spus de la început despre capră să nu mi-o mai trântească şi ei a treia oară în cap, că nu mai suportam, m-au tras afară şi gata. Asta e totul. 
  
- Bună ziua domnu' Sebastian. 
  
- Bună ziua nea Ilie, ce mai e nou? 
  
- Fusei să cumpăr niţică otravă de şobolani, că nu mai pot să scap de ei şi i-am zis lu' Zane veterinarul să-mi castreze căţeaua. Că acum are cinci pui şi dacă peste câteva luni îmi mai aduce încă cinci, o să râdă lumea de mine că fac crescătorie de câini. 
  
Mă scarpin în cap şi, nu ştiu cum să încep, să nu-l pun pe jar. 
  
- Ce, nu am făcut bine? 
  
- Dumneata eşti mai tare ca Dumnezeu?! 
  
- Ce fel de întrebare e asta? 
  
- Crezi că Dumnezeu a greşit când i-a făcut pe şobolani? 
  
- Mă pui în încurcătură... 
  
- Au şi şobolanii rostul lor, mai curăţă pământul de câte o mortăciune pe care noi oamenii nu vrem să o îngropăm şi să ne păzim mai bine sănătatea. Şi a noastră şi a copiilor. 
  
- Eu nu pot să-i sufăr. Îmi mănâncă porumbul. Dacă ai vedea câţi ştiuleţi mi-au curăţat în pătul, mi-ai da dreptate. 
  
- Ai maşină de bătut. Şi dumneata ştii mai bine ca mine că şobolanii nu se ating de boabe. 
  
- Ai dreptate că se îngroapă, şi nu mai pot să iasă. 
  
- Dacă baţi porumbul, şobolanii pleacă singuri că nu mai au ce mânca. Şi dacă vrei, pot să-ţi dau eu gratuit, una sau două pisicuţe harnice şi simpatice foc pe deasupra. 
  
Acum se scarpină el în cap. 
  
- Doar nu vrei să te sui pe Gurgui şi să strigi: Doamne, Tu ai făcut şobolanii, dar eu sunt Ilie de la sculărie şi Ţi-i omor. 
  
-Hai domnu' Sebastian, nu mai râde de mine, chiar dacă ai dreptate. Îi duc otrava înapoi şi cer să-mi dea cafea la schimb că are dosită sub tejghea. Ăsta e nebun, vinde şi ruj de buze la farmacia lui veterinară. Dar căţeaua tot o castrez. 
  
Acum e rândul meu sămă scarpin iar în cap. 
  
- Nici cu asta nu eşti de acord? 
  
Aduc la repezeală două cafele şi mai îndulcesc atmosfera. 
  
- Câţi miei fată bre, o oaie? 
  
- Unu' sau doi. 
  
- Dar o căţea? 
  
- Poate să fete şi opt, nouă, dar atunci sunt prea mici şi nu trăiesc toţi. 
  
- Ai pomenit undeva vreo turmă de câini? 
  
- Nu. 
  
- Dar turme de oi, sunt. 
  
- Mda... Asta aşa e. 
  
- Vezi că a avut Dumnezeu grijă de toate? Zici că acum ai cinci câini mici. Te scap eu de ei când se fac mai mărişori şi nu mai sug. 
  
- Şi dacă fată iar?  
  
- Te scap şi de ăia. Îi împart pe la copii, pe la ciobani. Găsesc eu. 
  
- Nu vrei cu nici un preţ să castrez căţeaua şi pace bună. 
  
- Ăsta e rostul ei: să-ţi păzească ograda şi să facă pui. Câţi copii are Mitu pocăitu'? 
  
- Păi, să fie vreo şaisprezece. 
  
- Vezi? Şi primăria nu a trimis pe nimeni să-l castreze. Să nu mai facă şi alţii. 
  
- Aoleuuu, asta ar însemna mutilare, bre. 
  
- Adică la om e mutilare şi la animale, nu? 
  
- Am venit pe la dumneata, mi-ai dat o cafea şi acum mă întorci cum vrei dumneata. 
  
- Dacă ţi se pare că greşesc, spune-mi. 
  
- Bine că nu i-am plătit înainte. Dar îi trimit vorbă că ţi-am vândut-o dumitale că eşti milos. 
  
Trecem de launa la alta şi mă bcur că nu s-a supărat pe mine. A avut viaţă grea. Tata chiabur, studii întrerupte, ani grei de închisoare. Şi el se miră că î-a mai fost dat să vadă lumina soarelui. Foame, bătăi, nici un fel de grijă pentru bolnavi. Era în celula lor un vârstnic mai blând, pâinea lui Dumnezeu care le mai alina durerile, începând cu sufletul. Când cineva se văita că e puţină mâncarea, scotea din sarsana o bucată de pâine învelită într-o hârtie groasă de sac: 
  
- Uite măi, dacă nu mai poţi să rabzi, ai aici un codru uscat de pâine. Dar să ştii că nici nu te saturi, nici nu te îngraşi cu bucata asta. Dacă, Doamne fereşte, nimereşte aici unul care e pe moarte, nu e mai bine să o păstrăm pentru unul ca ăsta? Ce zici? 
  
Deţinutul o lua înţelegător şi o păstra şi el uitându-se cu jind la ea. 
  
Nimic mai mult decât o bucată de pâine. 
  
O bucată de pâine care a trecut multă vreme de la un deţinut la altul, până când s-a găsit unul pe care nu l-a interesat decât să-şi potolească el foamea şi, împotriva protestelor celorlalţi, a desfăcut pachetul. Înăuntru era obucată de scândură, cu care cineva îi ajutase să-şi mute speranţa de la o zila alta. 
  
Într-una din zile unul dintre ei a fost bătut rău, rău de tot, pentru că ieşise la raport şi ceruse să lucreze în două schimburi, rugând pe comandant să nu mai fie scos dumineca la muncă. Ziua Domnului. 
  
A fost adus pebraţe în celulă şi lăsat în voia soartei. Ei cum ar fi putut să-l ajute decât mângâindu-l cu vorbe bune? 
  
Şi soarta a făcut ca unul din torţionari să cadă şi el pe bec, stârnind furia propriilor lui colegi care l-au declarat duşman de clasă şi l-au bătut mai rău ca pe un deţinut, aducându-l apoi în aceeaşi celulă. Colegii lui. 
  
Acum se aflau împreună şi victima şi călăul. Cu acelaşi rgim de detenţie. 
  
Fostul torţionar nu mai avea nici măcar puterea să se apere şi doar îngăima şoptit: 
  
- Iartă-mă. Iartă-mă. 
  
Deţinutul care era pe moarte i-a spus cu seninătate şi cu convingere: 
  
- Te iert. Te iert din toată inima mea pentru că ai primit ordin să mă baţi şi nu ai făcut-o de la dumneata. 
  
Şi cu ultimele lui puteri a continuat să-l mângâie pe frunte, până când şi-a dat sufletul. 
  
Cine iubeşte, iartă întotdeauna. Şi în sufletul lui era numai iubire. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Cine iubeşte, iartă / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 368, Anul II, 03 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!