Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Chipiul alb
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

CHIPIUL ALB

Mergeam în rând câte doi tropăind pe pavajul de granit, în stânga se înălţa masiv, negricios, zidul marelui combinat, în dreapta se înşirau înghesuite, construite după acelaşi tipic, case cu un singur etaj, cu pereţii mohorâţi, ce împrumutaseră parcă, printr-un ciudat mimetism, culoarea zidului din faţă. Se adaptaseră astfel, poate, convieţuirii cu colosul industrial de alături, simţindu-se în siguranţă şi apărate de primejdiile sugerate de cablurile, conductele şi funicularele cu alură ameninţătoare suspendate deasupra lor. Dincolo de case, adeseori prin perdele de fum şi ceaţă, se întrezăreau spinările dealurilor, cu vegetaţia ofilită, străpunsă pe alocuri de gurguiele stâncilor, asemenea cocoaşelor unor dromadere gigantice. Uniformitatea clădirilor de-a lungul cărora ne deplasam era întreruptă de apariţia ici-colo a unor prăvălioare improvizate prin spaţiile disponibile ale câte unui parter, având firmele ţintuite pe canaturile uşilor.
Vâţ mergea alături, corectându-ne cadenţa, unu-doi, unu-doi, unu-doi, rostea, aruncând mereu priviri bănuitoare în urmă, acolo ne aflam noi, cei suspectaţi de a nu ne supune autorităţii lui, mai ales eu eram bănuit de nonconformism, cu chipiul meu cel alb, care atrăgea toate privirile trecătorilor. Oricât se străduia Vâţ să iasă în evidenţă, oricât de autoritar îşi rostea comenzile, atenţia tuturor se îndrepta spre mine, primeam zâmbete de simpatie, ocheade din partea fetelor, graţioase în ţinuta lor de primăvară.
Cât nu s-a străduit Vâţ să mă deposedeze de acel chipiu, câte nu mi-a oferit în schimbul lui! Câte avantaje pentru simpla îngăduinţă de a-l purta şi el din când în când. Zadarnic, ţineam la chipiu ca la ochii din cap, purtându-l mă simţeam altul, mai plin de importanţă, mai plin de farmec pentru fetişcanele după are şi eu eram tentat să-mi întorc privirea, mai independent faţă de Vâţ, care nu ne dorea altminteri decât uniformi, cu nimic deosebiţi unul faţă de celălalt.
Mărşăluiam în rând câte doi spre cantină, unde urma să luăm cina, dirigintele nostru, maistrul Dobrică, rămăsese în urmă, aşa făcea seară de seară, intra în prima bodegă întâlnită în cale, ne lăsa în seama omului său de încredere, Vâţ, fireşte, care ne cătănea mai abitir decât cel mai zelos dintre absolvenţii unei şcoli de gradaţi.
Chipiul îl obţinusem cu ceva timp în urmă de la un vaporean pe o navă fluvială la Orşova, îi dădusem pe el două sticle de răchie şparlite din cămara bunicului meu la care mă aflam în vacanţă. Nu era el tocmai nou chipiul, dar se ţinea bine, cum s-ar zice, avea un cozoroc rigid, cu însemne marinăreşti deasupra, albul pânzei îi bătea pe alocuri uşor în galben, dar lucrul acesta, evident doar la o cercetare amănunţită, se putea uşor trece cu vederea. Fusese al nu ştiu cărui Offizier din marina germană, se tot lăuda vaporeanul meu, în încercarea de a-mi mai stoarce o sticlă de răchie peste celelalte două, dar asta pentru mine nu mai avea nicio importanţă. Important era doar că, spre disperarea lui Vâţ, purtând eu acel chipiu, desigur, cu oarecare discreţie, numai seara în drum spre cantină, toţi trecătorii mă socoteau şeful coloanei de elevi, care, dintr-un capriciu, se instalase chiar la urma acesteia, lăsându-şi cu largheţe subalternul să-şi exercite şi el autoritatea.

Îmi aduc aminte că eram foarte încercat în seara aceea de dorinţa cumpărării unui bloc-notes model nou, cu file detaşabile, da la o papetărie aflată în drumul nostru, nu departe de locul unde coloana părăsea strada principală şi, traversând un pasaj, curând se oprea înaintea uşilor înalte ale cantinei. Fiindcă de la bun început alungasem ideea unei înţelegeri cu Vâţ, astfel încât să-mi îngăduie părăsirea coloanei pentru câteva clipe în dreptul librăriei, pentru că preţul învoirii în acele împrejurări nu putea fi decât unul singur, chipiul, fie să-l poarte el în continuare, fie, în cel mai bun caz, să renunţ la a-l mai purta eu, am recurs la o stratagemă: când coloana a luat colţul, am rămas puţin în urmă, câţiva paşi doar, apoi m-am întors pentru a intra în micuţa papetărie. Dădusem însă acolo şi peste alţi cumpărători, aşa că au trecut câteva minute bune înainte de a intra în posesia râvnitului bloc-notes. Începuseră să mă treacă năduşelile aşteptând, fiindcă ştiam că Vâţ, în caz că îmi observa absenţa, plin de indignare, n-ar fi ezitat să mă pârască dirigintelui, reîntors în mijlocul nostru la internat în preajma stingerii, cu câteva măsuri de coniac la bord, acuzându-mă că mă abătusem de la program! Lucru care nu se trecea nicidecum în regimul nostru semi-cazon cu vederea!
Aflându-mă eu cu bloc-notesul în mână, am luat startul şi, ieşind în stradă, m-am repezit cu sufletul la gură pe urmele colegilor mei. Nu am făcut însă decât câţiva paşi, căci, cu tot elanul dobândit de la grăbita plecare pe uşa papetăriei, m-am izbit de un trecător ce îmi venea dimpotrivă. Lovitura a fost cumplită! Amândoi ne-am trezit proiectaţi la câţiva metri distanţă unul de celălalt, prăbuşindu-ne pe dalele de beton ale trotuarului. Chipiul mi-a zburat pe carosabil, gata să intre sub roţile celui dintâi vehicul care ar fi trecut pe stradă. Bietul de el, cred că m-a ferit în bună măsură de efectul şocului coliziunii, graţie cozorocului solid, nemţesc, interpus între obrazul meu şi al nefericitei mele victime. În schimb aceasta, sunt sigur, a suportat impactul cu muchia lui dură exact la rădăcina nasului. Consecinţa trebuie să fi fost dezastruoasă. De aceea am fost primul care s-a repus pe linia de plutire şi, înşfăcându-mi preţiosul paraşoc, am luat-o la picior, îngrozit acum şi dintr-un al doilea motiv, încă mai abitir decât din cauza celui dintâi.
Vâţ mă aştepta cu rânjetul lui bine studiat, nu prea lăţit, pentru a dăuna cumva armoniei trăsăturilor obrazului, suficient însă pentru a-i dezveli ameninţător caninii, dovadă limpede că se simţea absolut stăpân pe situaţie, gata să pună în aplicare sistemul său diabolic de ameninţare.
Unde ai fost?
Nici nu ştiam ce să-i răspund, constatam cu uimire că mâinile îmi erau goale, bloc-notesul, cauza nesăbuitei mele fapte, dispăruse.
Ai fost să te baţi cu barabării!
M-am cutremurat, era cea mai gravă acuzaţie ce mi se putea aduce, dirigintele nostru era teribil de pornit împotriva barabărilor. Mă, ne striga surescitat la orele educative, din mâna mea, să ştiţi, încă barabări n-or ieşit!... Dacă vă prind că vă luaţi cu barabării, că ajungeţi de-o teapă cu ei, cu mâna mea vă sucesc gâtul! ne promitea de fiecare dată. Şi ca să fie cât mai convingător, lovea cu electrodul de sudură în catedră, făcând să sară în ţăndări cămaşa acestuia cenuşie din material poros. Nu ne sucea gâtul, ne ardea douăzeci de electrozi la palmă, încât aproape că am fi preferat să-şi ţină promisiunea.
N-am fost să mă bat cu barabării!
Uite cum arăţi!
Arătam jalnic. Pantalonii, plini de praf, mi se rupseseră în dreptul genunchilor. Pe cămaşă îmi apăruseră stropi de sânge, care puteau fi şi ai victimei colaterale în conflictul meu cu Vâţ. Palmele îmi erau zdrelite, n-ar fi suportat douăzeci de electrozi, cu siguranţă nu! Eram silit, cum se spune, să iau loc la masa tratativelor.
Ştii ce, i-am spus împăciuitor, uite, m-am gândit să-ţi împrumut ţie chipiul meu în astă-seară…
Vâţ a scăpat un hohot printre dinţi.
… şi în toate celelalte până la vacanţă.
Ascultă, scumpule, io pun condiţii aici, nu tu! Ai ceva contra?
… Nu am.
Aşa te vreau. Chipiul mi-l dai mie!...
Vorbele lui m-au secat la inimă. Aproape că nu-mi venea să cred ceea ce îmi cerea.
De tot?
De tot!
Vâţ nu contenea din zâmbetul său provocator.
Te asigur că fără patruzeci de electrozi nu scapi în seara asta.
Patruzeci?! Era în stare nemernicul! Plus umilinţa înfrângerii, plus toate umilinţele la care el, învingătorul, m-ar fi supus în continuare, abuzând de statutul de învingător, eram conştient de aceste urmări. Vorba aceea, e destul ca o faptă nedorită să se întâmple, pentru ca altele asemănătoare să se înnădească de ea la nesfârşit. Unde mai pui dispreţul cu care urma să mă aleg din partea celorlalţi colegi, necunoscători ai motivelor laşităţii mele. Pentru că, se vădea limpede acum, nu doar chipul era preţul celor patruzeci de electrozi, însăşi starea mea de om nesupus zbirului clasei era acest preţ.

…Şi totuşi, împins pe neaşteptate de un gând perfid, i l-am dat. Trăiam acuta presimţire că deja clipele preţioasei achiziţii în portul din Orşova, cu însemnele autorităţii comandantului de navă, erau numărate. Că purtând-o în acele momente nepotrivite, ca dovadă a înfrângerii cerbiciei ultimului său oponent, Vâţ a împlinit exact picătura care a făcut paharul să se reverse.
Unu-doi, unu-doi, unu-doi, ne-a corectat el cadenţa, îndată ce am intrat încolonaţi pe strada principală. Chipiul i se distingea la lumina becurilor electrice, aprinse între timp, de departe, alb, strălucitor. Pe ce i l-ai dat? m-a întrebat, sufocat de curiozitate colegul de alături. Ai să vezi, i-am răspuns, cercetând cu coada ochiului ungherele întunecate ale şirului de case. Atunci din umbră s-a desprins o siluetă, s-a apropiat fără ezitare de Vâţ şi, înainte ca el să-şi dea seama de cele ce se întâmplă, a fost culcat sub o ploaie de lovituri pe pavajul drumului. Pentru a doua oară în seara aceea chipiul s-a rostogolit în praf, de data aceasta fără sorţi de a mai scăpa nevătămat, pentru că individul, mai furios decât taurul pe capa unui toreador, l-a călcat în picioare, transformându-l într-un ghemotoc inform de cârpe şi carton.
Bineînţeles, nu mi-am ţinut gura. Până să ajungem acasă, la internat adică, doi sau trei de pe lângă mine erau deja la curent cu dedesubturile ciudatei întâmplări: cu o diabolică nerăbdare abia aşteptam ca şi lui Vâţ să i se sufle la ureche motivele atacului căruia îi căzuse victimă. Contrariaţi la început, ba chiar înspăimântaţi, colegii mei n-au simţit cum trebuie bucuria faptului că, cel puţin pentru un timp, şefului nostru i se tăiase macaroana. Curând însă o neobişnuită stare de veselie a început să se răspândească printre ei şi hohotele lor de râs nu mai conteneau, în pofida faptului că, după stingere, clădirea internatului trebuia să se cufunde numaidecât într-o tăcere de mormânt.
Era un internat improvizat într-o vilă masivă, cu parter înalt, a cărei fundaţie supraînălţată îi dădea un aer sumbru, de cavou. Camerele amenajate ca dormitoare erau imense, pătrundeai în fiecare prin nişte uşi duble cu oberlihturi deasupra, prin care se putea verifica din exterior dacă stingerea era respectată.
În momentul în care Vâţ a scos un răcnet, ca atins cu fierul încins, s-a repezit la comutator şi a reaprins lumina, am ştiut că este pe cale să săvârşească al doilea act negândit în seara aceea. Faţa îi devenise lividă, clăbuci de spumă îi înfloreau în colţurile gurii.
Ţi-ai bătut joc de mine?! Tu ţi-ai bătut joc? Tu, mă?! Tu?!...
S-a repezit cu degetele încovoiate, gara să mă înşface de gât. Ceilalţi se ridicaseră neliniştiţi din aşternut.
Şezi blând, mă, ce dracu, hai că vă socotiţi voi mâine, cu capul mai limpede!
Vâţ se zvârcolea să răzbată spre mine printre cei ce îi tăiaseră calea.
Stai, mă! Lasă!... Mâine!...
Îi fac oasele pudrăăă!...
Nici n-am catadicsit să mă ridic din pat, stăteam pe o rână şi gustam cu plăcere priveliştea zbaterii lui neputincioase.
Atras de lumină, dar mai ales de strigătele de om descreierat ale lui Vâţ, dirigintele nostru s-a ivit curând cu un mănunchi de electrozi în mână.
Ce faceţi aicea, ha? Vă bateţi la grămadă ca barabării. Tu-vă mama care v-o făcut! Care ai început primu, mă?...

 

Referinţă Bibliografică:
Chipiul alb / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 311, Anul I, 07 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!