Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 285 din 12 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (8)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul II  

Alertă generală / 4  

 

…La casa din comuna „B” se terminaseră cerce­tă­ri­le. A rămas un poliţist de pază, potrivit ordinelor primite, care l‑a pus la curent pe comisarul Olaru cu tot ce se întâmplase acolo. Acesta urmărea foarte atent felul în care se manifesta Gabriel la vederea maşinii şi, mai apoi, la contactul cu interiorul casei şi tot ce se afla acolo. „Nu poate juca aşa teatru nici un actor de profesie. Omul acesta este departe de orice învinuire. E sincer şi îmi pare rău că suferă… Numai procurorul „ştie tot” nu‑i dă crezare. Ce crede el că rezolvă cu propunerea de arestare? Mai mult decât ne‑a relatat, nu cred că are ce ne spune. Mai are câteva aspecte de explicat, dar nu cred că vom descoperi America prin acele explicaţii… Dar, ia stai! Femeia… Cine a adus‑o pe femeie?”  

– Frumoasă casă ai cumpărat, domnule! E mai mare şi mai luminoasă, am impresia, decât cealaltă, s‑a adresat el lui Gabriel ca şi când doar la aspectul casei s‑ar fi gândit. Merita să te îngrijeşti de ea şi în lipsă… Presupun că pentru asta ai angajat femeia aceea, nu?  

– Nu este ca o angajată. Ştiţi, ea este săracă. N‑are pe nimeni. A rămas singură după ce i‑a murit bărbatu’ la canal… E mult de atunci…  

– Care canal, omule, în Deltă? s‑a mirat procurorul, atent la discuţie. Că n‑o avea peste 100 de ani, nu?  

– Pe naiba, în Deltă…! La canalu’ de la Argeş când s‑a vrut să‑l aducă prin Bucureşti, a răspuns destul de iritat Gabriel, înţelegând că procurorul nu‑l crede.  

– Bine, dar ai luat‑o pentru casă, pentru câini, ori pentru ce altceva? a insistat comisarul.  

– Da, ca să aibă grijă aici… Nu ca o angajată. Îi mai aduc şi eu de mâncare, i‑am dat nişte haine pe care nu le‑a mai vrut nevasta… Îi dau şi ceva bani pentru ea, dar nu ca un salariu… şi ceva bani pentru mâncare la câini…  

– Mda, ar fi greu, din cât ai dumneata la firma de pază… Casa cu ce bani ai cumpărat‑o? Ai câştigat mult ca mecanic auto?  

– Am câştigat mai bine ca acum… Că dacă nu se întâm­plau mai multe… rămâneam în meserie… Dar nu numai din salariu, nu aş fi putut să cumpăr. Am făcut un împrumut la…  

– Da, la asta m‑am gândit şi eu, a intervenit poliţistul, calm şi înţelegător, parcă dorind să dea greu­ta­te spuselor lui Gabriel, că numai cu un împrumut ca lumea puteai cumpăra şi o maşină bună, nu?  

– Aiurea! Nu puteam obţine un împrumut aşa mare… Maşina a adus‑o fratele meu din Germania şi am cumpărat‑o de la el în rate… Nici jumătate nu am plătit‑o până acum. A început să‑mi pară rău că…  

– Păi, dacă are situaţie bună în Germania, poate o lasă mai uşor, dacă ţi‑e frate, nu? Ce face el acolo?  

– Sincer, habar n‑am… A fost în Germania, dar a fost şi în Italia, Spania… nu ştiu precis cu ce se ocupă. N‑a mai fost pe acasă de vreun an.  

– Domnule comisar, am adus femeia, a întrerupt comisarul Grosu discuţia. Doriţi s‑o audiaţi aici ori o trimit la sediu?  

– Nu, nu! Să intre aici. E toată lumea şi e mai bine aşa. Ce spuneţi, domnule procuror, sunteţi de acord?  

– Eh! Pierdere de timp, dar aduceţi‑o ca să vă convingeţi, s‑a pronunţat acesta plictisit, căutându‑şi o poziţie mai comodă pe scaun.  

Însoţită de un „mascat”, femeia a intrat cât se poate de speriată în încăpere şi nu a ridicat privirea mai sus de genunchii celor prezenţi acolo. Frământa cu mâinile, tremurând, un cordon de la rochia‑i ponosită şi îşi legăna capul plecat, într‑o mişcare ritmică, măruntă, nestăpânită.  

– Ia spune, tanti… cum te cheamă pe dumneata? a întrebat‑o comisarul Olaru cu voce prietenoasă, în timp ce‑şi schimba poziţia astfel încât ea să nu‑l poată vedea pe Gabriel.  

– Pe mine? Io sunt Aniţa, maică. Nu mă cunoşti, că nu eşti de p‑aci de loc, a răspuns femeia cu întârziere, fără să ridice privirea la cel ce‑i vorbea, încă temătoare.  

– Aşa e, tanti Aniţa, nu te cunosc. Dar pe matale te cheamă Aniţa şi mai cum? Că mai ai un nume, nu?  

– Pe mine?... pe mine mă cheamă Aniţa, maică…Şi Agavriloaie mă cheamă.  

– Şi ce faci matale aici, în curtea asta? Pentru ce eşti plătită să faci?  

– Păi, uite… ca să am grijă de casă. Şi de câini maică… Că trebuie să le dau de mâncare. Mai fac curat dacă pot şi… asta fac. Ce să fac altceva?  

– Măi femeie, a intervenit procurorul Dincă, cine te‑a angajat să ai grijă de casă şi de câini, precum spui?  

– Păi, stăpânu’, cine altu, maică? A răspuns Aniţa de îndată, sigură pe ea.  

– Stăpânu’, stăpânu’, te cred şi eu, dar cine este stăpânul ăsta, femeie. Ia spune! Nu poţi spune ceva despre el să înţelegem şi noi cine este el? Hai, spune repede!  

– Stăpânu’ este el… Ăla care are casa asta, maică. Că ai lui sunt câinii, a lămurit tanti Aniţa situaţia, aducând zâmbete pe buzele celor de faţă, mai puţin pe ale magistratului care se bătea nervos cu palmele peste burta proeminentă, suduind în sinea sa. „Toanta asta e dusă cu pluta, domnule! Nu are discernământ, asta e. Se vede de la o poştă, ce dracului! Să mai insist puţin, ca să‑i conving pe poliţiştii ăştia grozavi că am dreptate, totuşi.”  

– Şi ai cui sunt câinii şi casa? Cine este omul acela? Nu are şi el un nume? au venit întrebările lui rapid, una după alta. De unde este acel om? Îl cunoşti sau nu? Hai, spune!  

– Păi are şi el, ca tot omu’, maică, a vorbit Aniţa încet şi rar, parcă gândind adânc la fiecare cuvânt. Io îl cunosc pe stăpân. E un om bun… Uite că nu ştiu cum îl cheamă, maică…Zău că nu ştiu…  

Procurorul a ridicat mâinile scurte spre tavan în semn de exasperare, atât cât îi permitea constituţia robustă, a bolborosit ceva şi i‑a făcut semn comisarului Olaru să continue, indicând sugestiv cu mişcarea mâinii că femeia nu‑i în toate minţile. „E dusă cu pluta rău de tot”, îşi repeta el în gând, „şi mai e şi proastă, pe deasupra”, concluziona înciudat, privindu‑şi pentru a nu ştiu câta oară ceasul. Comisarul Grosu s‑a apropiat încet de femeie şi i s‑a adresat cu voce blândă, liniştitoare, după ce a cuprins‑o cu braţul, ocrotitor, pe după umeri:  

– Tanti Aniţa, ţi s‑a spus pe drum cine suntem. Nu trebuie să‑ţi fie teamă de nimeni şi de nimic… Nu vrem să‑ţi facem rău. Nu avem de ce. Te rugăm numai să ne lămureşti în problema asta cu stăpânul şi după aceea rămâi cu Dumnezeu liniştită, tanti!  

– Da, aşa e maică… Stăpânu’ mi‑a dat bani să iau mâncare. El e la Bucureşti, am auzit…  

– Da, este la Bucureşti. Dar, dacă‑l vezi acum pe uliţă, îl recunoşti, ştii că este el şi nu altul?  

Aniţa nu a vorbit. A înclinat şi mai mult capul ce părea că s‑a oprit din tremurul ce‑l avea la sosire, de parcă se forţa să audă cu ea, apoi a încuviinţat prin acea mişcare repetată ce‑i pe înţelesul tuturor. Poliţistul i‑a făcut semn lui Gabriel să se apropie şi l‑a privit rugător pe comisarul Olaru, îndemnându‑l să vină lângă el. În tăcerea deplină ce‑i lăsase răgaz magistratului să se alăture celor trei bărbaţi din proprie iniţiativă, cu aceeaşi voce blândă, dar cu un plus de hotărâre, i‑a vorbit Aniţei:  

– Tanti Aniţa, uită‑te, te rog, la mine şi la cei care sunt cu mine… Cunoşti pe cineva dintre noi? Ai mai văzut vreodată, până astăzi pe vreunul?  

Femeia a ridicat capul încet, ştergându‑se cu colţul baticului şifonat peste ochi. Nu părea surprinsă şi nici teamă nu se citea pe faţa ei. I‑a privit pe toţi cu aceeaşi încetineală, în tăcere. Pe faţa ei niciun muşchi nu a tresărit şi ochii i‑au rămas total inexpresivi. Când toţi acei bărbaţi care o priveau erau convinşi că femeia nu va vorbi, ea a rupt tăcerea.  

– Păi… ce să zic maică… uite, e stăpânu’ aci… Să zică el că nu am eu grijă de casă, a vorbit ea parcă înciudată, indicând cu mâna pe Gabriel fără să‑l pri­vească.  

– El a adus‑o pe fata aia aici cu maşina? Acest om a adus‑o? a întrerupt‑o imediat comisarul Olaru privind‑o cu atenţie.  

– Păi am mai spus, io nu am văzut nimic, că nu ştiu când a venit. Ce să zic eu dacă nu ştiu, maică?  

– Domnule comisar, eu nu am mai fost acasă de vreo…, a încercat Gabriel să‑şi explice situaţia.  

– Da, am reţinut, domnule Breazu. Ai mai făcut această afirmaţie. Nu mai este nevoie, l‑a întrerupt cu vădită iritare ori nemulţumire comisarul. Luaţi‑o! s‑a adresat imediat celor doi mascaţi ce încadraseră uşa după ce au adus femeia, întărind dispoziţia cu mişcarea fermă a braţului. „Femeia asta minte cu neruşinare. Nu este proastă. A văzut‑o pe Iuliana şi l‑a văzut pe bărbatul care a adus‑o şi a violat‑o pe fată. Nu este Gabriel, dar se teme să‑l acuze direct. Doar lasă să se înţeleagă că ar fi el. Să‑i fie teamă de celălalt? Să fi plătit‑o acela mai bine? Poate că a ameninţat‑o… Care o fi adevărul? Trebuie să o audiem. La arest îşi va schimba atitudinea”, gândea cu multă convingere comisarul Olaru în timp ce aştepta ca încăperea să fie evacuată, după ce făcuse semn ca şi proprietarul casei să fie scos afară.  

Comisarul Grosu a intenţionat să intervină. Cu un gest de lehamite, s‑a abţinut şi l‑a privit semnificativ pe superiorul său. În acelaşi timp, magistratul, nemulţumit şi iritat, a aşteptat câteva momente după ce au rămas singuri, timp în care şi‑a pus în ordine argumentele, apoi a deschis o dispută destul de vie cu cei doi poliţişti. În principiu, el a susţinut că femeia nu poate fi creditată în postura de martor, decât pentru a întări că Breazu Gabriel este autorul răpirii şi violului.  

– Domnilor, l‑a recunoscut ca fiind proprietarul casei şi posesorul maşinii? Ce vreţi mai mult de atât? Nu vă înţeleg de ce vă cramponaţi… Dacă nu sunteţi de acord, să hotărască judecătorul, poftim!  

– Domnule procuror, de ce să ne pripim şi să nu luăm în calcul toate datele? Că ne place ori nu, le punem cap la cap şi vom vedea în final ce rezultă, a fost de părere comisarul Grosu, care nu împărtăşea această idee şi ar mai fi dorit să‑şi întregească opinia, dar s‑a oprit când a văzut atitudinea de respingere a magistratului şi l‑a privit lung, fără să‑şi ascundă nedumerirea, întrebându‑se în gând: „De ce oare nu hotărăşte să‑l ducem pe omul acesta la spital? O confruntare în direct, faţă‑n faţă cu victima ar fi mai mult decât edificatoare şi nu am mai pierde timpul. Cred şi eu că adevăratul infractor este în libertate… Fata în cauză ne poate spune foarte clar dacă cel de aici este sau nu autorul”. Neputincios, l‑a privit semnificativ pe superiorul său. Spera să‑i citească gândul şi să intervină înspre susţinerea ideii.  

– Eu nu înţeleg de ce ignoraţi faptul că omul acesta a fost la serviciu în timp ce, cu maşina sa, o altă persoană a săvârşit…  

– Au dat şefii lui în scris aşa ceva, domnule Olaru? s‑a repezit magistratul la ofiţerul ce‑l privea uluit.  

– Nu în scris, dar ne‑au asigurat la telefon. Vor da şi declaraţii scrise.  

– Şi veţi vedea că nu vor mai recunoaşte treaba asta! Una‑i spusa orală şi alta‑i cea scrisă, domnilor. Ce, nu aţi mai întâlnit cazuri din astea?  

– Au mai fost cazuri din astea, nu zic ba. Dar alte situaţii concrete, alte fapte şi, mai ales, alt gen de oameni, dar dacă susţineţi treaba asta, nu vă mai contrazic şi trecem la treabă, a cedat poliţistul, liniştindu‑l pe ma­gistrat cu aceste cuvinte şi cu mişcarea mâinii în care ţinea telefonul pe care de ceva timp tot amâna să‑l folosească. Deci îl reţinem pe Breazu, a continuat el, calm şi apăsat, privindu‑l în ochi pe procuror. Nu o reţinem pe Aniţa şi nici declaraţie nu i‑am luat, deşi ştim bine că a adus alimentele la bucătărie şi a văzut‑o pe fată. Iar banii pentru acele alimente i‑a avut de la bărbatul în cauză, pe care susţine că nu‑l cunoaşte, dar el este… stăpânul! Asta vom face, domnule…  

– Iar începeţi cu raţionamentele astea de şcoală primară, domnule comisar? Am zis. Va decide jude­că­to­rul asupra lui Breazu. Iar pe femeia asta dusă cu pluta o vom cita la confruntare. Să vedem, o ştie ea pe fată şi fata pe ea? Când o ieşi şi aia din spital, vom vedea. Eu voi propune arestarea lui Breazu. Să vă decideţi dacă ne ajung nouă zile şi cu asta, basta!  

Ceilalţi doi au încuviinţat prin mişcarea uşoară a capului, hotărând că orice opoziţie nu‑şi avea rost. Încercările lor au fost blocate de magistrat. „Va decide judecătorul”, repeta comisarul Olaru expresia prin care magistratul a arătat clar că s‑a terminat orice dialog. „Bine că s‑au schimbat vremurile şi nu mai decideţi voi! Cine dracului să ştie mai bine dacă o persoană trebuie să fie arestată, dacă nu cel care a înţeles toate scenariile şi a scotocit după toate probele? Cine, dacă nu amărâtul de poliţist, care a călcat pe urmele infractorului, i‑a suflat în ceafă şi i‑a simţit mirosul puturos? Va trebui să inclu­dem în dosarul de cercetare toate propunerile noastre. Cu argumentele beton pe care le avem… Ce‑o să facă? Nu le poate şterge. Să le citească judecătorul. Dar ăsta le citeşte oare? Dacă s‑o întâmpla să fie unul care ia în seamă doar propunerea procurorului, am muncit degeaba. Nu, nu merge aşa. Voi demonstra că femeia ştie foarte multe date care ne‑ar duce la autor”, a decis poliţistul. I‑a făcut un semn discret colegului de breaslă. Acesta a înţeles că au de lucru toată noaptea.  

…Au plecat privind pieziş fiecare. Nu mai comunicau şi tăcerea a domnit în ambele maşini până la sediul Secţiei de Poliţie. S‑au asigurat că numitul Breazu Gabriel se află în camera destinată persoanelor reţinute. Procurorul Dincă s‑a retras.  

– A fost o zi grea. Suntem cu toţii obosiţi. Continuăm mâine, cu forţe proaspete. Voi înainta şi propunerea…Instanţa va hotărî în interiorul celor 24 de ore…  

S‑au despărţit în tăcere. Comisarul Olaru a cerut hârtie de scris şi un pix nou. Însoţit de şeful secţiei de Poliţie, a trecut pe la ofiţerul de serviciu şi, împreună cu acesta, au mers la camera celui reţinut. I‑a dat hârtia şi pixul. Înainte de a‑i vorbi l‑a privit lung, cu sinceră compasiune.  

– Noaptea este un sfetnic bun. Personal, m‑am opus reţinerii. Oricum, judecătorul va decide. După părerea mea, în mod sigur, nu‑ţi vei pierde libertatea. Deocamdată nu eşti învinuit. Eşti doar bănuit şi nu mă feresc să afirm treaba asta… Ţi‑am cerut să scrii cu toată răspunderea. Să fii cinstit şi cooperant. Nu uita problema amprentării. Vreau amănuntele pe care le ştii numai dumneata… Ai zis câte ceva despre casă şi maşină. Vreau mai multe date despre fratele dumitale. În legătură cu banii sau ajutorul ce ţi l‑a dat. Poate‑ţi aminteşti şi vreo adresă la care poate fi găsit. Oricum, noi îl vom găsi la nevoie, în orice ţară s‑ar afla. Ştii asta.  

Gabriel nu a răspuns. Era dărâmat sufleteşte de situaţia în care se găsea. Îl privea pe comisar ca şi când nu‑l vedea. Îl simţea că nu‑i este duşman şi avea certitudinea că este singurul om care îl poate scăpa de necazul ce l‑a lovit pe neaşteptate. Ar fi vrut să‑i vorbească acum, dar nu a putut. Ar fi vrut să‑l roage ceva, să ţipe că nu este vinovat, dar nu a reuşit să‑şi deschidă gura uscată în care parcă se adunase tot amarul vieţii lui.  


 

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (8) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 285, Anul I, 12 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!