Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 285 din 12 octombrie 2011        Toate Articolele Autorului

CHEMAREA DESTINULUI (7)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Capitolul II  

Alertă generală / 3  

Gabriel a răspuns cu un zâmbet forţat, chinuit, având impresia că lui i se adresase comisarul în felul acesta. Cu atât mai mult l-a surprins întrebarea directă: – De ce vrei să vinzi casa din „C”? – Păi, după necazu’ acela, că ştiţi şi dumneavoastră totul, nevastă-mea a plecat şi eu… cu rudele ei..., a încercat să explice Gabriel, destul de incoerent, mirat că se cunoaşte despre el şi această situaţie, dar a fost întrerupt cu blândeţe. – Mda, o să scrii asta în declaraţie. Cu toate amănuntele. „Deci e adevărat. Fata a văzut bine şi el nu minte”. Ai făcut anunţ de vânzare? – Da, domnule comisar, am făcut prin… pe poartă…, am pus şi număru’ de telefon ca să mă găsească. Am scris cu vopsea verde… – Bine, bine… atât am vrut să ştiu. Dar casa din „B” de ce ai cumpărat-o? Nu te puteai întoarce la „M”, unde ai stat până să te însori? – Păi, cum să vă spun… Părinţii erau supăraţi pe mine pe vremea aia, a oftat Gabriel cu durere. Lumea din comună mă privea ca pe cel mai din urmă om… Nu mai aveam prieteni. Nu mi se mai deschideau uşi… Dincolo, în „C” parcă era iadul pe pământ. Ce să fac? Să stau acolo să mă omor cu socru-meu? „De el nu-mi făceam eu prea multe griji, dar lumea…, lumea nu m-a crezut nici aici pe mine. Pe Dana a crezut-o şi i-a dat dreptate”. Îmi era ruşine să mai merg pe uliţe, dacă mă înţelegeţi… Şi dacă s-a întâmplat ca fratele meu să mă ajute cu banii, nu am mai stat pe gânduri. Ştiţi, aş vrea ca să… – Nu, nu e momentul acum. Vom mai sta noi de vorbă şi vei scrie în declaraţii şi despre aceste aspecte. „Era bine ca procurorul să te audă, să poată înţelege raportul de cauzalitate în aspectele pe care le-am susţinut eu… Să nu-şi mai dea importanţă. Enervant om!” În faţa porţii de la casa indicată de Gabriel se afla un poliţist. Într-o mână purta bastonul de cauciuc, la vedere, în timp ce cu cealaltă arunca în gură, la intervale egale, seminţe de floarea soarelui ale căror coji le scuipa apoi cu dexteritate, urmărindu-le satisfăcut traiectoria în semiîntunericul ce pusese deja stăpânire pe toată aşezarea. S-a apropiat agale de maşina oprită la câţiva paşi de el, descriind cercuri mari cu bastonul de cauciuc, ţintind şoferul care nu dădea semne că va coborî. Surprins să vadă deodată doi „mascaţi” coborând în acelaşi timp pe uşile din spate, s-a oprit brusc, semeţindu-se. La vederea altor doi care au coborât din a doua maşină ce s-a oprit lângă prima la interval de câteva secunde, şi-a îndreptat trupul ce părea că a câştigat pe dată câţiva centimetri în înălţime şi a aşteptat încordat. – Pe noi ne aştepţi, băiatule? Ştiai că venim? Ce treabă ai pe aici la ora asta? l-a întrebat comisarul Olaru imediat ce a coborât şi a trântit portiera, închizând-o. – Nu aşteptam pe nimeni. „Ăsta e vreun şef, că altfel nu…”. Se adunaseră nişte oameni aici şi… i-am împrăştiat… – Mda, încerc să înţeleg, dar de ce crezi dumneata că s-au adunat? Ce au dorit? l-a întrerupt comisarul uşor înveselit de atitudinea omului din faţa sa. – S-a dus vorba că, ştiţi cum zboară veştile de repede, că aici stă criminalu’, autoru’ de la „B”…Ziceau că să-l prindă… Dar, dumneavoastră… – Da, da, scuză-mă! Comisarul Olaru sunt, de la Inspec­toratul… – Să trăiţi, domnule comisar! Mă iertaţi că… Sunt agentul şef Delureanu, ajutor şef de post la… – Nu aveai de unde sa ştii, domnule Delureanu. Să trăieşti! l-a întrerupt comisarul în timp ce-i strângea mâna prietenos. Spune-mi, te rog, cine erau oamenii aceia? – Păi erau câţiva mai răi, apropiaţi ai lu’ Pascu… E socru’ omului ăsta, domnule comisar! a exclamat agentul parcă a uşurare când l-a văzut pe Gabriel ce tocmai coborâse din maşină. Ziceau că el ar fi cel care… – Nu este el cel care, domnule… a încercat comisarul să lămurească situaţia, dar l-a întrerupt vocea iritată a procurorului Dincă. – Este cineva în casa asta? Ai verificat? – Nu este nimeni, domnule… Nu am intrat în casă… Nu am autorizaţie şi nici ordin… Dumnealui vine rar pe aici, că lucrează în Bucureşti, după cât ştiu eu şi… – Bine, bine, nu ne interesează acum câte ştii. Vom avea timp de asta… Haideţi, domnule comisar, că timpul trece! Să mergem în casă, a încheiat el discuţia cu aceeaşi nuanţă de iritare în voce. – Da, să mergem. Şoferii să rămână aici, vă rog, a hotărât comisarul Olaru zâmbind amabil magistratului, în timp ce-l liniştea cu un semn discret pe comisarul Grosu, care intenţiona să intervină în discuţie. Curtea era pustie. Au urcat cu paşi mici povârnişul pe drumul amenajat cu bare de fier-beton, îndreptându-se spre casa a cărei siluetă era profilată pe cerul senin şi rece. Gabriel era în faţă, însoţit îndeaproape de unul din agenţii ale căror chipuri nu se vedeau. Ceilalţi au ocupat locuri strategice, acoperind întreaga suprafaţă a curţii. S-au oprit în faţa uşii şi, ca la comandă, întregul grup a privit de jur împrejur întreaga gospodărie, moment de răgaz pentru a-şi regla respiraţia. – Domnule Breazu, sper că ai cheile casei… Nu te grăbi, aşteaptă! l-a oprit pe omul care deja scosese o legătură de chei dintr-un buzunar. Cheamă imediat criminaliştii, domnule Grosu. Cum naiba am uitat noi de treaba asta, nu ştiu, zău! Domnule procuror, dacă aprobaţi, intrăm să ne facem o imagine, fără să atingem anumite obiecte pe care le vom lăsa exact aşa cum le găsim… – Bineînţeles că intrăm, că doar ştim să protejăm urmele… Oricum, asta-i casa, după spusele fetei. Se potriveşte descrierii… Ia spune, omule, aici ai lăsat maşina, sau ba? l-a întrebat el pe stăpânul casei, privindu-l parcă duşmănos şi fără încredere. – Da, domnule procuror. Am lăsat-o aici, în faţa casei. Asigurată şi încuiată… Se vedea şi din drum, că doar n-aveam ce ascunde. – Ai văzut-o vreodată în ultimele două săptămâni, domnule ajutor şef de post? – Da, domnule procuror. Am văzut-o de vreo trei ori, când făceam rondul de noapte. În acelaşi loc am văzut-o, a precizat agentul, hotărât. – Atunci, să intrăm. Deschide uşa!... După dumneavoastră, domnule comisar, l-a invitat amabil pe acesta, încercând o înclinare pe care trupul său mătăhălos nu prea a reuşit-o. – Ce-i asta? a exclamat Gabriel cu reală surprindere. Domnule comisar, jur că am lăsat uşa încuiată… La fel ca poarta de la curte… Am verificat doar. E descuiată… În mod sigur am încuiat-o. Aşa o ţin mereu, nu… – Da, am reţinut şi acest aspect. La anunţul de vânzare ai scris numărul de telefon, sau nu? a pus comisarul Olaru o întrebare care nu avea nicio legătură cu încuietoarea uşii şi care i-a surprins pe toţi ceilalţi. – Da, bineînţeles. Numărul mobilului… L-am scris cu vopsea de cu… – De culoare verde, desigur. Aşa cred şi eu, numai că există un cineva care, din răutate ori pentru că nu este de acord să vinzi casa, a şters acest număr, l-a întrerupt poliţistul zâmbind amar, imperceptibil. Şi ca să ştergi vopseaua aia, cred că e destul de dificil. Trebuie să fii pregătit anume cu cele necesare... Crezi că poţi numi o asemenea persoană, domnule? – …Nu, cel puţin acum, nu ştiu pe nimeni… – Când te vei gândi la cineva, neapărat să-mi spui, l-a atenţionat comisarul. Rudă, prieten, duşman… orice ar fi el. Te rog să te gândeşti bine. Să intrăm, domnilor! Au trecut cu mare grijă prin toate încăperile. Cei doi poliţişti erau atenţi la cele mai mici ori neînsemnate detaliile şi chiar au notat câte ceva în carneţelele lor. I-au cerut lui Gabriel să numească absolut toate obiectele ce nu-i aparţin, fie ele ambalaje de orice fel. De asemenea, i-au cerut să precizeze care obiecte de mobilier ori de alt gen nu se află pe locurile şi în poziţia ştiută de el la ultima trecere prin casă. Acesta era covârşit de neorânduiala existentă aici. De regulă, el era un om ordonat. Fiecare lucru avea locul lui bine stabilit. Nimic nu lăsa la întâmplare. Privea descumpănit şi încerca să înţeleagă ce s-a petrecut în casa lui. Cândva, după cum şi-a amintit acum, a mai găsit câte ceva deranjat. A crezut că i se pare. Era doar un scaun în alt loc şi uşile de la dulap deschise. „Înseamnă că a fost adevărat atunci, nu mi s-a părut… Cineva a fost în casă. Dar am găsit uşile încuiate! Parcă a mai fost ceva, dar nu-mi aduc aminte acum…. Nu, nu le spun nimic. E posibil să mă ia în râs. Şi aşa, după cum văd, procurorul mă ia peste picior şi nu crede nimic din ce-i spun… Da, patul a fost folosit! Chiar dacă era făcut, nu era exact cum îl fac eu. Cine intră în casa mea, Doamne Dumnezeule? Mă omoară-n pat şi nici nu-l văd… Să intre socru’ meu aici? Nu văd de ce ar face el asta. I-am dat absolut toate lucrurile Danei. Nu am oprit un fir de aţă. Iar din sărăcia mea de aici nu văd ce l-ar putea atrage pe un hoţ! Să fie cumva tocmai el? Nu cred că este în ţară. M-ar fi căutat să-i mai dau din bani… Dana? Aş fi aflat eu, dar nu avea ea curaj să vină aici… Culmea e că are şi cheia casei! Nu s-a forţat uşa. Cheia merge absolut normal”.  

…După aproape o oră, timp în care se prezentase şi o echipă de doi poliţişti de la „criminalistică”, procurorul Dincă a hotărât că în acea casă ei nu-şi mai au rostul. – Am constatat ce era demn de a fi luat în seamă… Cred că este timpul să mergem şi în partea cealaltă, deşi acolo s-a făcut cercetarea şi s-au relevat destule urme, nu? Ce ziceţi, domnilor poliţişti? – … Eu zic că trebuie să mergem şi acolo, domnule procuror, a răspuns comisarul Grosu după o scurtă ezitare. Dacă-mi permiteţi, cred că e bine ca proprietarul să-şi recu­noască maşina şi să facă un inventar sumar al bunurilor din imobil… – Sunt de aceeaşi părere, a intervenit şi Olaru, ceva mai hotărât. În plus, cred că ar trebui audiată femeia aceea, ştiţi dumneavoastră…– Aia? Aia nu ştie decât să dea de mâncare la câini, fraţilor! Ce, n-aţi văzut-o cât de aeriană este? a sărit ca ars procurorul, respingând fără menajamente propunerea făcută. „Ce dracului să mai scoatem de la ea? Mie-mi chiorăie maţele de foame şi lor le arde de audieri, băi frate! Dar… parcă ar avea dreptate…”. Nu putem face asta mâine? Sau, dacă nu deranjez, eu m-aş retrage… Am încredere în cercetările şi concluziile dumneavoastră, vă asigur! – Nu pun la îndoială acest aspect! Cu respect vă spun, mi-ar face plăcere să mergem împreună şi, cu scuzele de rigoare, chiar este obligatoriu… – Da, bine, bine… Hai să mergem! – Domnule comisar Grosu, echipa să-şi concentreze toată atenţia aici… Ne aduce materialul final la sediu. Să rămână şi domnul, cum îl cheamă pe ajutorul… aşa, domnul Delureanu. Dumneata vei da o mână de ajutor aici. Apoi, cu şeful postului vă organizaţi să aveţi permanent sub supraveghere această casă. Până la noi ordine. Reţineţi pe cine pătrunde neautorizat în curte şi pe oricine manifestă această intenţie… Încuiaţi toate uşile la final. Lasă cheile, domnule Breazu… Aşa! Putem pleca liniştiţi la drum. Când tot grupul era la poartă, comisarul Olaru a cerut o lanternă şi a îndreptat fasciculul de lumină pe gard, în partea superioară, lângă porţile mari şi grele. Se puteau citi de departe literele mari, de tipar, scrise cu vopsea verde: „DE VANZARE. Tel. 074…” Era clar că şi celelalte cifre au fost cândva scrise, dar au fost şterse atât de bine încât nici la lumina zilei nu puteau fi ghicite. Nu s-a făcut vreun comentariu. Fiecare gândea în sinea sa şi ajungea la propriile-i concluzii…  

Referinţă Bibliografică:
CHEMAREA DESTINULUI (7) / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 285, Anul I, 12 octombrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!